Monahia Luciana Partenie, din botez Anica, era fiica lui Iancu şi Ioana Partenie, din satul Cosâţeni – Toflea, judeţul Galaţi, născută la 1 februarie 1923. La vârsta de 16 ani doreşte să intre în obştea mănăstirii Vladimireşti, însă din anumite pricini, duhovnicul mănăstirii, părintele Clement Cucu o îndeamnă să mai aibă răbdare. În primăvara anului următor a fost primită în rândul vieţuitoarelor Schitului Buciumeni, de către schimonahia Paisia Gherasimescu – stareţa Schitului.
_3.jpg)
Sora Anica Partenie este dată ca ascultătoare în casa monahiei Glicheria Rugină – care era economa Schitului Buciumeni. Ziua avea diferite ascultări încredinţate de către maica îndrumătoare, iar noaptea ţesea preşuri, astfel că rar ajungea la slujbele bisericii. „Prindea” doar Sfânta Liturghie care se săvârşea zilnic de către cei doi duhovnici ai Schitului, părintele Glicherie Lovin şi părintele Chesarie Doruş.
În anul 1951 o găsim pe maica Luciana ca ascultătoare – ţesătoare de stofă, la atelierul mănăstirii înfiinţat cu ajutorul material al unui fruntaş din satul Buciumeni – Constantin Ifrim. În 1952 se înscrie la şcoala monahală care funcţiona în Mănăstirea Buciumeni cu binecuvântarea Episcopului Antim Angelescu al Buzăului, până în anul 1959, cu o scurtă întrerupere în anul 1955. Absolvirea acestei şcoli era obligatorie pentru tunderea în monahism. Deşi şcoala monahală funcţiona corespunzător, totuşi vremurile erau neprielnice unei vieţi monahale tihnite. În anul 1955 au fost transferate 25 de maici şi surori la Schitul Sihastru, judeţul Vrancea, rămânând în mănăstire 42 de vieţuitoare, sub conducerea unei comisii interimare, care nu va dura mult. Nici una dintre monahii nu doreşte să preia conducerea Mănăstirii Buciumeni; începând cu 1956, mănăstirea va fi condusă provizoriu de către monahia Evsevia Costin, care fusese aleasă stareţă în anul 1952, dar curând îşi dăduse demisia.
În următorii ani, deşi s-a reuşit restaurarea bisericii unde vieţuitoarele au dus greul acestei lucrări, existau presiuni acute asupra vieţii monahale, din partea regimului comunist. În anul 1959, prin decretul de stat nr. 410, prin care au fost desfiinţate mai multe mănăstiri şi schituri, sute de călugări şi călugăriţe au fost scoşi cu forţa din ele şi au fost trimişi fie la muncă în diferite unităţi de stat, fie în familiile lor. Această soartă a împărţit-o şi rasofora Luciana Partenie, care în anul 1959 va fi trimisă în familia sa. S-a supus cu întristare adâncă, dar cu smerenie şi cu nădejde. Un an de zile s-a înscris la C.A.P-ul din satul natal. Aşa cum singură mărturisea, „peste săptămână făceam zile la colectiv, iar duminica şi la sărbători mă repezeam peste deal, prin pădure, la maica mea – Glicheria, să văd ce mai face. O ajutam la treburi, că era bătrână şi neputincioasă, mă mai furişam la slujbe şi, seara, luam cale întoarsă tot prin pădure, să nu mă vadă vreun miliţian”.
Monahia Glicheria Rugină – născută Dochiţa, în anul 1891, în satul Schineni, judeţul Fălciu a intrat de timpuriu în viaţa monahală probabil la Schitul Măgarul (Bujoreni), unde a fost şi stareţă. În anul 1936, în urma unor tulburări, arhimandrita Parascheva Mieluşevici, stareţa mănăstirii Adam, bate la porţile Schitului Buciumeni, împreună cu două uceniţe: monahia Glicheria Rugină şi Tafevta Cirimbei. După un an de zile, maica Parascheva se mută la cele veşnice şi este înmormântată la mănăstirea Adam, iar cele două uceniţe cumpără o casă de la surorile monahii Evghenia şi Veronica Chebac, unde locuiesc până la obştescul sfârşit. Maica Glicheria fusese economă la mănăstirea Adam, ascultare pe care o va prelua cu aceeaşi sârguinţă şi la Schitul Buciumeni, devenit mănăstire în anul 1948. Era o maică bărbătoasă; avea un car cu doi boi şi muncea din greu pământul luat în arendă, în satul Buciumeni. Maica Glicheria Rugină era în pragul celor 70 de ani când, la 1 august 1960 Mănăstirea Buciumeni a fost desfiinţată, toate maicile fiind obligate să ia calea pribegiei. Din suprafaţa de 10 ha, majoritatea clădirilor şi terenurilor au fost cedate Sfatului Popular al Raionului Tecuci. Biserica, vestigiile altarului unei vechi biserici, clopotniţa, stăreţia de care era lipită şi casa maicii Glicheria şi cimitirul au rămas mai departe în administrarea Eparhiei. Pentru paza acestora au fost desemnate monahia Evsevia Costin, care ţinea loc de stareţă, împreună cu monahia Glicheria Rugină.
Monahia Evsevia, după cum singură face o mărturie scrisă, n-a putut sta mai mult de trei luni în mănăstire, atât datorită vizitelor furişate ale maicilor alungate, cât mai ales presiunilor din partea organelor de control, care vizitau zilnic mănăstirea şi ameninţau verbal în tot felul. Rămasă singură în prag de iarnă, monahia Glicheria Rugină cere autorităţilor să-i îngăduie maicii Luciana Partenie să rămână alături de dânsa, ceea ce era şi în firea lucrurilor, pentru că aşa cum am amintit, maica Luciana nu o părăsise, ci permanent îngrijea de cele trebuincioase maicii sale duhovniceşti.
Maica Luciana a fost angajată pe post de paznic, astfel că din octombrie 1960, împreună cu monahia Glicheria au „păzit” aceste ziduri pentru Hristos, întru răbdare şi rugăciune, până în aprilie 1967, când maica Glicheria se mută la cele veşnice şi este înmormântată în cimitirul mănăstirii. De la această vreme, maica Luciana rămâne singură pe vatra mănăstirii. Povestea că atunci când simţea primejdia se încuia în biserică, se ruga, priveghea şi iarăşi revenea la cele zilnice. Mai târziu, are curajul să primească în casa maicii Glicheria, care de acum era casa maicii Luciana, pe schimonahia Teoctista Busuioc şi pe monahia Teofilia Antonescu.
Schimonahia Teoctista Busuioc, originară din satul Pâhna – Vaslui, din botez Matroana şi născută în jurul anului 1885, îşi face noviciatul la mănăstirea Adam şi primeşte schima cea mare în urma unui pelerinaj în Ţara Sfântă. După cel de-al Doilea Război Mondial o găsim închinoviată la mănăstirea Buciumeni, de unde primeşte binecuvântare a se nevoi în munţii Neamţului, vreme de 15 ani. În următorii ani pleca la pustie numai în sezonul cald, iar iernile le petrecea la chilia sa, care se afla la 50 de metri înspre răsărit de Sfântul Altar al Bisericii, în rând cu chilia părintelui Ermoghen – duhovnicul mănăstirii Buciumeni.
Monahia Teofilia Antonescu, născută în anul 1899 şi botezată cu numele de Tinca de către bunicul ei, preotul satului Nicoreşti, era ucenica maicii Teoctista Busuioc, iar după desfiinţarea mănăstirii a luat-o pe aceasta în casa natală şi tot împreună au revenit la mănăstirea Buciumeni.
Toate trei măicuţele stăteau în două chilii: maica Luciana avea de-acuma 50 de ani şi avea mult de trebăluit în afara şi înăuntrul chiliei. Cele două nevoitoare bătrâne nu trebuiau să fie văzute prin curte şi atunci toată greutatea era pe umerii macii Luciana, însă cu rugăciune şi răbdare a biruit în acele vremuri.
În noiembrie 1974 biserica mănăstirii Buciumeni devine monument istoric, cu menţiunea că „actuala destinaţie a construcţiilor din incintă este necorespunzătoare calităţii de monument istoric al acestui complex mănăstiresc”. Cum putea arăta un complex de mănăstire la vremea aceea, numai Dumnezeu ştie, pentru că se încercase înfiinţarea unei şcoli pentru persoane cu handicap, care curând a eşuat, iar acum era o tabără pentru preşcolari, de sezon estival. Pentru ca să nu fie transformată vatra mănăstirii într-o epavă sau poate cu îngăduinţa lui Dumnezeu, în anul 1975 monahia Evsevia Costin este rechemată de către autorităţi pentru reînfiinţarea unei colecţii muzeale, într-o încăpere îngustă din spatele bisericii. De-acum maicile aveau mai multă libertate, însă şi mai multe griji.
Maica Luciana era sub ascultarea maicii schivnice Teoctista, dar şi sub ascultarea maicii Evsevia care trebuia ajutată la muzeu şi la biserică, unde pelerinii şi copiii solicitau prezenţa maicilor, dar mai ales răbdarea lor. Iernile lungi erau însă prielnice rugăciunii şi vieţii tihnite. Într-una din aceste ierni, rasofora Luciana cheamă în taină un preot şi, sub mantia maicii schimnice primeşte tunderea în monahism, păstrându-şi numele şi taina până la mormânt. Personal maica Luciana nu a vorbit despre această taină. De admirat este că într-o vreme în care nu se întrezărea revigorarea mănăstirilor, monahia Luciana a rămas statornică şi cu nădejdea nestrămutată pentru slujirea monahală. Minunea lui Dumnezeu este că mergea la Sfânta Liturghie tocmai la mănăstirea Sihastru. Pornea din zori, de-a dreptul prin pădure, iar în preajma prânzului trebuia să fie din nou la mănăstire şi aceasta a făcut-o zile şi ani întregi, dar maica niciodată nu s-a plâns că a fost greu sau că vreo jivină de prin pădure i-a întors calea.
În iulie 1977, schimonahia Teoctista îşi simţea sfârşitul aproape şi preot nu era, pentru că biserica mănăstirii era în continuare filială a parohiei Vizureşti şi se oficiau slujbe cu Sfântă Liturghie de două ori pe an la cele două hramuri: „Sfânta Treime” şi „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”. Cu toate acestea, mila lui Dumnezeu a rânduit să vină părintele duhovnic de la mănăstirea Sihastru şi a pregătit-o pentru veşnicie, după rânduiala creştin-ortodoxă, pe schimonahia Teoctista, care a adormit cu pace la 8 iulie 1977. A fost înmormântată în cimitir, lângă maica Glicheria Rugină.
În urma adresei nr. 460/15 iunie 1983 a fost întocmit un program de liturghisire în fiecare duminică pentru perioada iunie-noiembrie la care erau desemnaţi să slujească, prin rotaţie, trei preoţi. Prin grija chiriarhului locului – arhiepiscopul Antim Nica, se obţine aprobare pentru desfiinţarea taberei şi înlocuirea ei cu un Complex de odihnă pentru preoţii şi salariaţii Eparhiei, începând cu anul 1984. La acest Complex, maicile care între timp au revenit în mănăstire au primit diferite atribuţiuni, maica Luciana fiind cu ascultarea la bucătărie. În realitate, sub formă camuflată, începea o nouă viaţă monahală. În aprilie 1988, monahia Luciana face un pelerinaj la Locurile Sfinte din Palestina, Israel şi Egipt. În aprilie 1990 erau la mănăstirea Buciumeni 15 vieţuitoare, iar duhovnic era ieromonahul Mihail Buruiană. La 1 august 1990, monahia Luciana este desemnată în fruntea unei Comisii interimare de conducere de către arhiereul – vicar de atunci, Dr. Casian Crăciun al Dunării de Jos. În această ascultare va fi până în decembrie 1991, când a fost aleasă o altă stareţă a mănăstirii Buciumeni.
La 28 martie 1993 se întocmesc toate Consiliile mănăstireşti şi ascultările pentru cele 18 vieţuitoare de către duhovnicul mănăstirii, protosinghelul Teoctist Dobrin, împreună cu nou-aleasa stareţă, subsemnata.
De acum înainte mănăstirea intră în drepturi cu rânduielile bisericeşti şi canonice, pe un făgaş normal. Maica Luciana rămâne membră a Consiliului duhovnicesc al mănăstirii. Era la vârsta 70 de ani, avea o anumită experienţă duhovnicească trăită în aceeaşi mănăstire şi cunoscuse prigoana, singurătatea, lipsurile, bucuriile, primejdia şi izbânda. Avea locul ei în strana dreaptă, a treia după cea stăreţească. Întotdeauna a fost prima în biserică după părintele duhovnic, la ora 4,00 dimineaţa şi nu lipsea de la nicio slujbă sau priveghere, citind regulat acatistul zilei şi la psaltire.
După vârsta de 80 de ani s-a retras din strana dreaptă, alegându-şi a doua strană din pronaos dinspre apus, asculta slujba cu multă atenţie şi cu metania în mână, gata să mai facă o închinăciune aşa cum spunea mereu (o ,,aţă” pentru ctitori, una pentru miluitori, una pentru cei adormiţi etc.). Cunoştea doar o singură cărare-de la chilie la biserică; rar mergea la cimitir.Nu ieşea nicăieri, o vedeai pe prispa casei, îngrijindu-şi florile din glastră şi în parcul din faţa casei, de care a îngrijit până la 90 de ani.
Ultimii ani n-a mai mers la biserică, pentru care a fost foarte osârduitoare, dar asculta slujba la staţia de amplificare. Începând cu jumătatea lui iulie 2015, cu greu mai stătea la marginea patului. Căpătase îngrijorarea că ar deveni povară pentru ucenică. Nu mai vedea să citească şi stătea ore în şir cu faţa-n sus şi zicea „Iartă-mă, Doamne!”. Uneori avea nelinişte şi chema pe părintele duhovnic că-şi mai aducea aminte de vreun gând sau de vreo poticnire.
În ziua de 16 august, după săvârşirea slujbei de hram – „Sfinţii Brâncoveni” de la mănăstirea Cârlomăneşti, Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop dr. Casian Crăciun ne-a binecuvântat, aducând şi la mănăstirea noastră icoana cu moaştele Sfinţilor Brâncoveni.
Cu ocazia acestei vizite chiriarhale, Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop a mers la maica Luciana, şi, vreme de un ceas i-a citit rugăciuni, a sfătuit-o, i-a dezlegat tainiţa sufletului şi a binecuvântat-o pentru despărţirea de cele pământeşti şi pentru călătoria spre cele veşnice. În ziua praznicului Naşterii Maicii Domnului, după ce a ascultat Sfânta Liturghie, s-a aşezat în pat şi nu s-a mai putut mişca pentru că a făcut o pareză pe partea dreaptă, dar auzea şi simţea tot în jurul său. Vineri, 11 septembrie, maica Luciana a trecut la cele veşnice, cu credinţa şi mulţumirea că a încheiat cu cele pământeşti şi se va întâlni cu Mântuitorul, în Împărăţia Cerurilor. Înmormântarea a avut loc duminică, la orele 1400.
Maica Luciana era cunoscută de mulţi preoţi, mireni şi călugări. Chilia ei îngrijită a fost foarte primitoare cu cei cunoscuţi şi cu cei străini pentru că a avut o trăire frumoasă, duhovnicească, şi de aceea a fost foarte căutată de-a lungul a multor zeci de ani.
La înmormântare a slujit Înaltpreasfinţitul Părintele nostru Arhiepiscop dr. Casian, împreună cu 16 preoţi şi foarte multe maici de la mănăstirile din Eparhia noastră. A fost o slujbă deosebită, în cântări line şi rugăciuni rostite din inimă. Desigur că a fost un moment firesc de întristare, însoţit cu unul de nădejde că sufletul pentru care ne rugam se învrednicise de cununa dreptăţii. Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Părinte Casian a ţinut o pilduitoare cuvântare.
După ce şi-a luat rămas bun toată adunarea, sicriul cu trupul neînsufleţit a fost dus de măicuţe în cimitirul mănăstirii şi înmormântat în acelaşi mormânt cu maica Glicheria Rugină, care a fost maica duhovnicească a maicii Luciana, de la primirea sa în mănăstire ca ascultătoare, până în anul 1967, când aceasta s-a mutat la cele veşnice şi de la care a moştenit chilia şi binecuvântarea. Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să avem şi noi binecuvântarea acestor cuvioase măicuţe şi să dobândim, pentru rugăciunile lor, un colţişor în Împărăţia lui Dumnezeu.
Stavrofora Macrina Humă