Anul 2015 a fost declarat, de către Patriarhia Română, „Anul omagial al misiunii în parohie, astăzi”. Dincolo de cuvintele care să sublinieze importanţa acestei hotărâri, voi încerca să fac un rapid inventar a unor teme şi idei de cercetare, gândite în cheie sociologică. Ele pot constitui tot atâtea puncte de plecare către o „monografie” a parohiei ortodoxe.
O lucrare aprofundată pe acest subiect se lasă însă aşteptată, în ciuda importanţei sale. Studiul parohiei, al „funcţionării” sale interne se dovedeşte a fi extrem de bogat în idei şi învăţăminte pentru înţelegerea modului în care credinţa este trăită astăzi şi pentru înţelegerea principalelor schimbări şi provocări aduse de modernitatea ambiantă.
a) În primul rând ar trebui studiat cadrul geografic şi social al parohiei (sat, oraş, cartier, oraş mic, mare etc.), în buna tradiţie a Şcolii Monografice de la Bucureşti – Dimitrie Gusti. Doar un exemplu posibil: diferenţele extraordinare între parohiile din satele sărace, depopulate şi cele din parohiile urbane. Tocmai aceste diferenţe ar trebui înţelese în detaliu, fiind pline de sens şi învăţăminte.
b) Credincioşii. Cine sunt ei? Ce vârstă, ce profesiune au? Le putem estima profesiunea şi „extracţia” socială? Cum vin şi cum pleacă de la biserică, mijloacele de transport pe care le folosesc. Şi, poate, aspectul cel mai important al studiului, au ei conştiinţa faptul că aparţin unei comunităţi? Sau folosesc parohia doar ca o „casă” în care pot fi împreună pentru îndeplinirea unor ritualuri creştine care le organizează şi structurează existenţa cotidiană?
c) S-au spus şi scris foarte multe lucruri despre funcţia socială a parohiei. Nu voi insista prea mult aici. Doresc să aduc în discuţie, ca şi studiu de caz, parohiile româneşti din străinătate. Sunt mai mult decât „simple” parohii. Sunt locuri de cunoaştere, socializare, transmitere a identităţii naţionale între diferitele generaţii de migranţi români. De multe ori, ele ar trebui să servească drept model şi vieţii parohiale din ţara mamă, România, prin fervoarea şi entuziasmul care există acolo, departe.
d) Asistăm în ultima vreme la un mare proces de „individualizare” a credinţei, nu doar în Europa, ci şi în România. Ceea ce sociologul britanic Grace Davie denumea printr-o formulă precisă, dureroasă prin adevărul său: „a crede fără a mai aparţine”. Omul contemporan crede sincer în Dumnezeu, dar nu mai aparţine unei parohii, în primă etapă, apoi urmează desprinderea de Biserică, în a doua etapă. Este singur, cu temerile şi ezitările sale! Rămâne, deci, de văzut şi în ce măsură „cultura religioasă” a credincioşilor dobândită în cadrul parohiei îi ajută pe aceştia să nu aibă o „religie individualizată” şi să rămână legaţi de Biserică. Să facă parte dintr-o comunitate reală. Ce tip de cultură religioasă se dobândeşte prin parohie, care este diferenţa faţă de cea achiziţionată la orele de Religie sau în cadrul pelerinajelor, spre exemplu.
e) Revenim la diferenţele sat-oraş. Satul românesc este în mare suferinţă, aproape de colaps, din cauza sărăciei, migraţiei profunde, factorului demografic. Odată cu el dispare şi o magnifică, irepetabilă „civilizaţie” parohială, cu tot cortegiul său de datini, obiceiuri, ritualuri specifice anotimpurilor etc. Cred că a sosit momentul să acceptăm această stare de fapt şi să ne pregătim pentru viitor. Ortodoxia a hrănit multă vreme Satul românesc şi viceversa. Acum a sosit rândul „civilizaţiei” urbane, al parohiei aflate în inima provocărilor ridicate de oraş. Suntem, oare, pregătiţi pentru această trecere?
f) Mai departe, legat de oraşe şi de viaţa parohială a acestora. De multă vreme mă gândesc la o evidenţă. Ce-i atrage, oare, pe credincioşi către o biserică şi ce-i face să fie mai reticenţi faţă de alta? Calitatea profesională şi umană a preotului paroh? Arhitectura construcţiei? Felul în care cântă corul? O mulţime de răspunsuri sunt posibile, evident, dar tocmai analiza acestor diferenţe subtile în alegerea pe care o face credinciosul ne poate ajuta să înţelegem migraţia internă, intensă, între parohii, a credinciosului din oraşe. Altfel, vom asista la un fel de „ofertă religioasă”, derutantă.
g) Ultimul punct este dedicat locului şi rolului pe care mass-media îl joacă acum, nu doar în viaţa parohiei, ci şi a Bisericii, în general. Ştim cu toţii foarte bine faptul că mass-media funcţionează ca un fel de „amplificator” al religiozităţii populare, cu tot ceea ce presupune aceasta: spontaneitate, multă emoţie, creativitate deosebită în cadrul ritualului, legată adesea şi de contestarea autorităţii canonice sau de altă natură a Bisericii Ortodoxe. Acestea spun, orice incident minor din sfera religiozităţii populare va fi rapid exploatat în căutarea audienţei de către media. Explicaţia este una singură: dincolo de scandal, se ascunde însă ADEVĂRUL profund al credinţei, care continuă să atragă publicul ca un magnet. Mai grav este însă faptul că mass-media nu se mai mărgineşte să transmită mesaj religios, ci a început să producă mesaj, la concurenţă cu Biserica. Prin intermediul mass-media, şi nu de la preotul de parohie, aşa cum ar fi normal, credinciosul află cum se ţine postul, ce reprezintă acesta, ce „se face şi nu se face” [interdicţii rituale] cu ocazia unor sărbători religioase etc. Subiectul este prea amplu pentru a fi dezbătut aici, dar de maximă importanţă.
În loc de concluzie: de viitorul parohiei depinde însuşi viitorul Ortodoxiei româneşti. Pentru ca aceasta să supravieţuiască modernităţii accelerate, secularizante, trebuie ca parohiile să devină locuri vii, cu veritabilă viaţă comunitară şi nu doar simple lăcaşuri în care se săvârşesc ritualuri obligatorii, legate de vârstele omului: botez, cununie, înmormântări. Răspunderea este mare şi aparţine, în egală măsură, tuturor!
dr. Mirel Bănică, cercetător ştiinţific
Secţia de Ştiinţe Istorice a Academiei Române, Bucureşti