Localitatea Cârlomăneşti se află în vecinătatea apropiată a localităţilor Tecuci, Bârlad, Gârbovăţ, Pochidia, Cerţeşti şi Blânzi.
Cercetările o atestă ca o zonă care musteşte de vestigii încă din epoca bronzului. Mărturii istorice – scrise dar şi călătorite prin tradiţie până la noi – ne trimit cu foarte mulţi ani în urmă, ajutându-ne să aflăm că pe aceste locuri, în leagănul unor dealuri blânde, rugăciunea isihastă şi-a fost căutat şi aflat în mai multe rânduri loc de fiinţare duhovnicească.
Prima atestare a unei vieţi monahale la Cârlomăneşti se află pe un uric datat 5 aprilie 1445, care menţionează că pe locul numit astăzi „fântâna popii”, în pădurea lui Băluş, se afla un schit al lui Ciucă Stan, cu prisacă şi fântână. Sublinierea vrea să ateste un oarecare grad de gospodărire.
Secolele XVI şi XVII aduc numeroase mărturii privind dezvoltarea economică şi spirituală a mănăstirii de la Cârlomăneşti, fiind înzestrată cu danii de moşii ale unor buni creştini din zonă.
Dar viaţa spirituală este cu adevărat îmbogăţită prin cuprinderea mănăstirii în providenţialul curent de renaştere a monahismului moldav de către Sfântul Paisie Velicicovski de la Neamţ, ai cărui ucenici au deschis în toate mănăstirile ateliere de caligrafi, copişti, traducători.
Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, mănăstirea avea aproape 400 de vieţuitori! La 1809 este menţionată ca metoc al Episcopiei Romanului.
Pe scena politică mondială se semnalează apariţia societăţii secrete Eteria, al cărei scop era eliberarea creştinilor – desigur, cu precădere a grecilor – de sub stăpânirea otomană, vizându-se întemeierea unor state creştine libere. Eteria avea filiale unde existau comunităţi greceşti, desfăşurând o activitate intensă şi în Principatele Române. Aici, cel mai cunoscut şi activ membru al său a fost Tudor Vladimirescu.
În 1821, Eteria a decis declanşarea revoluţiei.
În acel iureş al evenimentelor, turcii şi eteriştii vor distruge mănăstirea de la Cârlomăneşti – vor arde biserica şi chiliile din lemn, mulţi călugări vor fi ucişi, iar alţii se vor refugia la mănăstirile nemţene, de unde nu se vor mai întoarce. Tradiţia locului spune că, în grabă, călugării ar fi coborât clopotele, cu gura în sus, în fântână, aşezând toate vasele de aur şi odoarele scumpe în ele, au acoperit fântâna cu pământ şi au fugit…!
Călugări mai tineri, care au venit mai târziu, atraşi pesemne de duhul duhovnicesc al locului, nu au mai ridicat mănăstirea chiar pe acelaşi loc, ci s-au apropiat de satul Cârlomăneşti. Au ridicat biserică din cărămidă, ca să nu mai poată fi incendiată. Acea biserică va fi sfinţită în 1824, de protopopul de Bârlad, delegat al episcopului de Roman.
Viaţa monahală a continuat la Cârlomăneşti până după al doilea război mondial când, la 15 august 1957, biserica mănăstirii este trăsnită de un fulger pe o ploaie puternică. Tot ce era din lemn a ars, rămânând din biserică ceea ce era de zid. Au mai fost salvate câteva icoane, care au fost duse la biserica „Sf. Dumitru” din sat. Călugării au plecat, s-au pustiit, rămânând doar călugărul Bulimar, originar din Cârlomăneşti, retras într-o singură chilie, salvată ca prin minune de flăcări.
În jurul ruinelor bisericii arse, localnicii spun că se aflau şi nişte morminte. Până în anii ´60 dealurile care străjuiesc mănăstirea erau împădurite cu stejari…
Între timp, aceste păduri au dispărut, rămânând împrejurul ruinei bisericii doar nişte dealuri golaşe, care, însă, dădeau până nu demult impresia unui început de lume, evocând peisaje veterotestamentare, în care vor fi trăit patriarhii şi prorocii…
Şi totuşi, Dumnezeu a binevoit aici din nou „monastire”. Şi s-a făcut ceea ce a voit El! Dar trebuia să fie şi cineva care să vrea vrerea Lui! A fost un preacucernic părinte, legat trup şi suflet de aceste locuri şi a fost mai ales vrerea şi râvna unui tânăr ierarh, care a înţeles voia lui Dumnezeu dar şi voia locurilor de a se auzi din nou aici glas de clopot şi de Sfântă Liturghie!
*
Astfel, viaţa monahală a început să renască aici în 1997, când Înaltpreasfinţitul Părinte Casian, al Dunării de Jos, a decis reînfiinţarea mănăstirii de la Cârlomăneşti.
Începutul s-a făcut cu ridicarea unui paraclis şi a unui corp de chilii. Dar semnificativ este faptul că s-au unit aici întru rectitorire 6 suflete de martiri ai credinţei în Hristos, de spiţă voievodală şi boierească – Sfinţii Martiri Brâncoveni!
Paraclisul a fost sfinţit la 16 august 2004, de către chiriarhul Eparhiei Dunării de Jos, în sobor de preoţi şi monahi, înconjuraţi de mulţimea poporului cuminte şi credincios al acestor locuri.
Apoi s-a luat decizia reconstrucţiei bisericii de zid, cu hramul Sf. Ierarh Nicolae, aflată într-o stare de jalnică ruină.
*
Eforturi, cheltuieli, muncă susţinută… şi mai ales rugăciune! Şi iată că, din voia şi cu ajutorul Domnului, sub atenta îndrumare şi susţinere materială din partea Eparhiei, cu deosebita râvnă a părintelui Gheorghe Joghiu, protopop de Tecuci, a părintelui stareţ Nicodim Anghel, a unor credincioşi cu dare de mână, dar mai ales cu dare de suflet!, anul acesta, 2015, praznicul Sfinţilor Martiri Brâncoveni l-am petrecut, cu emoţie şi evlavie, în incinta împrejmuită a mănăstirii Cârlomăneşti.
La intrare ne-a întâmpinat noua clopotniţă, albă, sveltă, dar aşteptând, încă tăcută, dangăt de clopote…
Sfânta Liturghie, oficiată de ÎPS Părinte Casian, în sobor de preoţi şi monahi, a pus stăpânirea Harului peste oameni şi locuri. Răspunsurile din glasurile tinere şi curate ale unui grup de copii din parohia Lieşti îndrumaţi de părintele Titi Gabor s-au adăugat foşnetului pădurii tot atât de proaspete, care acopere acum dealurile golaşe. Nu sunt stejari… dar, mai gingaşi, sunt salcâmii! Foşnesc uşor, legănând crengi firave, care desigur umpluseră, cu o lună în urmă, dealurile şi văile cu parfumul florilor albe.
Cuvântul Ierarhului a bucurat sufletele, ca de fiecare dată, mai ales aici, unde parcă mai mult decât în alt loc, duhul Sfântului Ierarh Nicolae – ocrotitorul bisericii de zid, aflată acum sub acoperiş, aşteptându-şi etapele desăvărşirii: pictura şi sfinţirea – dar deopotrivă binecuvântarea sângelui martiric al Sfinţilor Brâncoveni îndeamnă la o trăire duhovnicească mai greu de definit în cuvinte…
Ca şi în anii trecuţi – deşi e o distanţă în timp de vreo 23 de hramuri petrecute aici – este o împletire duioasă, am spune, între prezenţa unor maşini chiar de ultimă generaţie, ale pelerinilor sosiţi la hram şi căruţele cu cai, încărcate cu tot neamul – bunici, părinţi, copii, nepoţi – mânecând din zori (sau poate de cu seară, pentru slujba de priveghere) să nu se lipsească de această bucurie sfântă.
*
Un moment plin de semnificaţie dar şi de emoţie l-a oferit prezenţa printre credincioşii pelerini a unei tinere familii – tata, mama, o fetiţă de vreo 2-3 anişori şi un viitor prunc aşteptându-şi în pântecele mamei sorocul venirii pe lume – aflaţi în concediu de la locul lor temporar de muncă, undeva, în străinătate. Esenţialul care a impresionat a fost mărturisirea acestei familii a dorului, nestins nici o clipă, de-acasă, de ţară, de locurile natale şi afirmarea cu tărie a hotărârii de a se întoarce şi a-şi desăvârşi un cămin solid, atât din punct de vedere material, cât şi al tăriei întru credinţă şi nădejdea în Dumnezeu.
La finalul Sfintei Liturghii, grupul de tineri au cântat câteva piese corale – cu smerită dar reală pricepere şi bucurie – pe trei teme esenţiale pentru întărirea sufletului celor prezenţi: Balada lui Constantin Brâncoveanu, Când era să moară Ştefan şi Limba noastră (pe versuri de Grigore Vieru).
A fost ca „un altfel de mărturisire de credinţă” a unui neam, care nu poate şi nu vrea să-şi uite stirpea şi istoria, în ciuda tăvălugului vremii şi vremurilor, destul de vitrege şi potrivnice acestor valori.
*
După ce, cu răbdare şi uitând osteneala, biruită de iubirea părintească, Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Casian a miruit şi a binecuvântat pe fiecare credincios…!, fiecare pelerin a primit îndătinatul dar de hrană.
Apoi, pâlcuri, pâlcuri, s-au risipit, care pe la maşinile încinse de soare, care la căruţele cu căluţii aşteptând cuminţi şi răbdători să-i ducă acasă.
Curând s-a aşternut liniştea peste Sfintele Altare şi peste locurile binecuvântate de rugăciune şi Sfântă Liturghie.
Dar, credincios – în neştiinţa lui! – stării pe care o transmite de fiecare dată celor ce-l vizitează, peisajul ne face să plecăm însoţiţi – cam la acelaşi ceas dinspre amurg – de o imagine plină de sugestie şi fior de frumuseţe: de după dealul din stânga mănăstirii se iveşte, în ritm de transhumanţă perpetuă, o turmă de oi, cu păstorul în frunte. Uneori – în alţi ani – acesta s-a întâmplat să poarte pe umeri un miel… De ce nu ne-ar veni în gând acordurile pline de linişte şi zvon de rugă, ale acestor stihuri de priceasnă:
Odată L-am văzut trecând/ Cu turma pe Păstorul Blând.
Mergea cu dânsa la izvor,/Blândul Păstor, Blândul Păstor…
*
…Fi-vor, oare, multe popoare care să ştie să-şi ofere, să-şi hrănească sufletul – prin tradiţie de veacuri! – cu astfel de bucurii senine şi profunde, cu această pace?
Răspunsul şi taina lui poate că se adună în această rugăciune scurtă şi densă:
Doamne, pacea Ta dă-ne-o nouă!… Amin!
Lidia Popiţa Stoicescu