La 29 august 2015 s-au împlinit 10 ani de când Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului s-a mutat în Împărăţia Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Marele ierarh-cărturar a lăsat o operă impresionantă, atât ca mărime, dar mai ales ca valoare.
Vă propunem spre lectură câteva selecţiuni din textele sale, pe care le-am ordonat succint, pe mici teme, încercând a creiona un mic portret al marelui slujitor al Bisericii şi al neamului românesc:
Hristos – Alfa şi Omega
Anii erei noastre încep cu anul Naşterii lui Hristos, pentru că Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu, Unul din Treime, Dumnezeu întrupat ca Om, printre oameni. Ce altceva putea fi mai extraordinar, decât să vină Dumnezeu Însuşi să stea de vorbă cu oamenii? Cine altcineva ar fi putut însemna, ar fi putut fi mai mult pentru mintea omenească mereu în căutare, mereu dezorientată, mereu însetată de certitudini? Cine ar fi putut aduce certitudine minţii omeneşti, întotdeauna şi în toate îndoielnică? Nimeni, în afară de Cel care să fie El Însuşi Adevărul, Calea şi Viaţa. Cel cu ultimul cuvânt. Şi Dumnezeu L‑a trimis în lume chiar pe Acesta: Cuvântul, Logosul, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, „Alfa şi Omega“.
Iată de ce tocmai Acesta a venit. Să nu mai fie loc pentru altcineva, pentru altceva, pentru o altă aşteptare. Iisus a propovăduit trei ani şi jumătate, Şi‑a făcut ucenici, L‑au urmat peste tot mulţimi dornice să‑L audă vorbind, să‑L vadă săvârşind minuni. Le cerea tuturor să‑L creadă pe cuvânt, dar Îşi însoţea cuvintele şi de fapte minunate. Îşi exemplifica învăţătura. Voia să‑i convingă pe ascultători că toţi sunt, într‑un fel, fii ai lui Dumnezeu şi fraţi între ei. Să se iubească unii pe alţii, să se ierte, să se ajute, pentru că numai aşa îşi vor câştiga bucuria în inimi, iar din lume vor face, încă aici pe pământ, o împărăţie a păcii, a liniştii, Împărăţia lui Dumnezeu.
Împărăţia lui Dumnezeu e în voi, le spunea celor ce‑L ascultau. Dacă aveţi inimi bune, sunteţi deja în Împărăţie. Împărăţia lui Dumnezeu e acolo unde domneşte dragostea, îi asigura. Sunteţi în dragoste? Sunteţi în Rai. Sunteţi în ură, în incertitudine, în duşmănie, în indiferenţă? Sunteţi în iad. Fiţi buni, îi îndemna. Ura naşte ură. Egoismul aşterne distanţe între oameni, căci egoistul îşi vede numai de interesele sale, adună cât nu‑i trebuie, ia din drepturile altora, nu aude strigătele de ajutor, nu vede lacrimile săracilor, ale bolnavilor, ca şi cum tot binele i s‑ar cuveni numai lui.
Pentru ca să‑i facă pe oameni să înţeleagă cum să se poarte unii cu alţii, Iisus le‑a dat acea lege de aur despre care nimeni să nu poată spune că n‑o înţelege. Căci legea aceasta e pe înţelesul analfabetului, ca şi pe înţelesul savantului: Altă măsură mai bună nu poate exista, la îndemâna puterii omeneşti: „Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, aceea să le faceţi şi voi lor“ (Luca 6, 31). Cine nu ştie ce‑şi doreşte din partea altora? Toţi ştim. Există, desigur, şi o măsură mai mare, dar Iisus S‑a mulţumit cu aceasta. Care ar fi cealaltă, mai mare? Să faceţi oamenilor chiar mai mult bine decât sunt ei în stare să vă facă vouă! Dar aceasta e măsura dumnezeiască, măsura sfinţilor.1
Despre Rugăciune
Toate cărţile noastre de slujbă sunt cărţi de rugăciune. Viaţa creştină se exprimă prin rugăciune, prin legătura cu Dumnezeu pe această cale. Rugăciunea este semnul credinţei. Duhul Sfânt S‑a pogorât peste Apostoli când se aflau împreună, în rugăciune (F. Ap. 4, 31). Rugăciunea trebuie însă completată cu fapta cea bună. Fapta adevereşte credinţa, cuvintele şi sentimentele prin care e mărturisită. Fără faptă, credinţa mărturisită prin cele mai alese cuvinte şi sentimente, rămâne fără efect mântuitor. Teolog tranşant, fără să se piardă în amănunte şi nuanţe uneori derutante, Sfântul Iacov e în această privinţă categoric şi grav (Iacob 2, 26). Când se ocupă în chip special de aceasta, şi Sfântul Pavel e tot atât de limpede. E de ajuns să ne reamintim imnul dragostei din Epistola I către Corinteni, cap. 13. Ceea ce scrie acolo despre credinţa fără dragoste e de‑a dreptul un înspăimântător izvor de dileme. Norocul e că totul e doar o teoretizare şi metaforizare a ceea ce, în realitate nu poate exista: o astfel de credinţă care să mute munţii din loc nici n‑ar putea exista fără să fie dublată şi de dragoste! Adevărata credinţă e conjugată cu fapta.2
Monahism/ Spiritualitate
Sihaştrii români erau mari iubitori ai naturii. Locurile pe care şi le alegeau pentru retragere, sau pentru mănăstiri, sunt dintre cele mai frumoase. De aceea multor poieni, izvoare, munţi, livezi li s‑au dat în multe părţi nume de monahi. Le iubeau, trăiau pe lângă ele. Iubeau păsările, codrul, apele limpezi. Iubeau frumuseţile naturii. Nu s‑au izolat în pustiuri goale, n‑au trăit pe stâlpi sau zăvorâţi şi nu şi‑au spânzurat mănăstirile pe stânci, căutând prin acestea sensuri tragice existenţei. Existenţa a fost pentru ei mereu darul iubirii lui Dumnezeu, bună, liniştită, curată, cu sens, cu rost de sus, nu crispată, faustică, hamletiană. Doar păcatul o corupe şi o dramatizează, fapt pentru care ei voiesc s‑o cureţe de păcat şi s‑o restaureze în puritate şi bucurie. Păcatul e o strâmbare care trebuie ştearsă, eliminată. Şi când e ştearsă, tipul originar, dumnezeiesc, omul lui Dumnezeu rămâne întreg. De aceea, monahii noştri nu s‑au izolat total de lume şi, cu excepţia câtorva cazuri – n‑au impus interdicţii prea radicale în ceea ce priveşte întâlnirea, comuniunea cu semenii.
Au căutat întotdeauna liniştea şi pacea, dorind să restaureze liniştea şi pacea în ei. A merge la linişte era, şi mai este şi azi, o expresie preferată a monahilor. Dar nu e vorba de o linişte goală, seacă, uscată, în stare să provoace şi să întreţină tensiuni dramatice într‑o singurătate zdrobitoare, ci de o linişte în care încap păsările cu cântecele lor, pădurea cu freamătul ei, izvoarele cu murmurul lor, natura cu tot ce are ea mai viu şi mai frumos. Sihaştrii au suflete de copii, de artişti şi de poeţi.3
Lucrarea preotului
Preotul, în viaţa lui, în desfăşurarea vocaţiei lui cu credincioşii, în lucrarea lui cu sufletele credincioşilor, în lucrarea lui de o viaţă într‑o parohie, în contactele lui cu credincioşii, cu necredincioşii, este confruntat, ca şi toţi oamenii de altfel, cu foarte multe necunoscute. Este confruntat cu necunoscute despre lume, despre viaţă, despre om, despre materie, despre ştiinţă, dar el trebuie să apere, şi nu numai să apară, ci să fie în faţa credincioşilor ca unul care cunoaşte, ca unul care ştie, ca unul pentru care necunoscutele sunt cunoscute, ca unul care are soluţii, ca unul care are răspunsuri la întrebări, la marile întrebări în primul rând. Şi nu le poate avea dacă nu le învaţă aici. Şi nu le poate avea pe cele adevărate şi pe cele cu care ies din orice încurcătură, dacă nu şi‑a conjugat învăţăturile, cunoştinţele, cu o bună experienţă duhovnicească, cu o lămurire a tuturor lucrurilor prin spirit, prin Dumnezeu.
Credincioşii cer de la preot răspuns la întrebările capitale. Preotul trebuie să ştie să le dea răspunsuri. Pentru asta trebuie să aibă răspunsuri.
Să ne înţelegem: nu am în vedere un preot enciclopedist. Nu mai e posibil astăzi. Ca pentru toţi oamenii, şi pentru preoţi sunt multe necunoscute, la care nu au răspunsuri. Preotul nu trebuie să pretindă că ştie tot. Dar trebuie să fie sigur pe ceea ce ştie: anume că, pentru credincioşi, toate răspunsurile se cuprind în marele răspuns că de toate ştie Dumnezeu. Că în Dumnezeu totul are sens, chiar dacă nu‑l înţelegem noi. Răspunsurile în smerenie sunt mai mari decât cele în orgoliu.
Dar, pe de altă parte, cât se poate şti, preotul să ştie. Ignoranţa cu privire la lucrurile elementare, şi mai ales cu privire la răspunsurile duhovniceşti, nu i‑o va ierta nimeni.4
Duhovnicie
Convorbirea cu un duhovnic e întotdeauna sacramentală. În cadrul Spovedaniei, el pregăteşte pentru Împărtăşanie. Curăţă casa care urmează a‑L primi pe Hristos, de aceea e foarte atent, uneori foarte exigent. Dar şi când e exigent, când interzice sau amână Împărtăşania, el găseşte sfatul părintesc, compătimitor, cu care câştigă încrederea penitentului şi‑l hotărăşte la asceza pe care i‑o impune pentru purificare şi iertare.
Din când în când îl mai cheamă ca să‑i verifice starea sufletească şi progresul duhovnicesc. Dacă observă progres şi pocăinţă, poate scurta perioada de penitenţă.
Duhovnicii mari nu se limitează însă numai la aspectul formal, liturgic, ritual, al spovedaniei. Ei devin, încetul cu încetul, sfătuitori şi în afara Tainei Spovedaniei, devin îndrumători. Cei care fac totuşi din Spovedanie esenţa oficiului lor, spun că nu e uşor deloc. Ei simt o mare răspundere în faţa lui Dumnezeu pentru păcatele pe care le iartă. Au sentimentul că se împovărează ei cu acestea, mai ales cu cele foarte mari, care necesită operaţii urgente şi radicale. Ei îşi asumă atunci sarcina să ispăşească în locul şi împreună cu penitentul.5
Misiunea Bisericii
Biserica e activă prin slujbe, Taine, predică. Ea are un mecanism de revelaţie permanentă, de viaţă şi de tradiţie. Dacă fiecare şi‑ar face datoria, mecanismul ar funcţiona bine. Delăsările, incompetenţa şi o anumită secularizare a clerului lasă impresia că Biserica nu e prezentă în epocă, în problemele epocii şi că ar fi „rezervată“, mai bine zis absentă din problema vremii. Acest lucru nu e adevărat.
Să luăm câteva exemple: se implică în învăţământ, a impus religia în şcoala primară, a strâns milioane de semnături pentru extinderea învăţământului religios până la clasa a XII‑a şi va introduce cererea în Parlament de a se modifica Legea învăţământului. Se implică în organizarea acţiunilor caritative în spitale şi în asistenţa religioasă în închisori. Numărul şcolilor de teologie medie şi universitară e aproape de fantastic, la o populaţie ca a noastră. Avem şcoli de teologie pastorală, socială, teologie‑litere şi teologie‑patrimoniu. Toate sunt pline de elevi şi studenţi. Din punctul acesta de vedere, interesul pentru teologie este, probabil, unul de vârf în comparaţie cu alte ţări. Noi n‑am cunoscut nici în trecut, nu cunoaştem nici în prezent fenomenul „lipsă de vocaţie“, atât de frecvent în Apus.
Biserica s‑a pronunţat împotriva avorturilor şi predica Bisericii, ca şi lucrarea preoţilor, sunt mereu active în această privinţă. Spovedania este unul dintre mijloacele de contact direct cu credincioşii şi, poate, unul dintre cele mai eficiente mijloace de catehizare.
Acestea au fost doar câteva exemple. Ele au fost gândite ca răspuns la anumite judecăţi exagerate şi culpabilizări cu privire la Biserica din vremea noastră. Ce să mai facă altceva? Să reînvieze inchiziţia? Biserica trebuie să ia lumea cu binişorul şi cu mijloacele vremii noastre şi, în primul rând, cu metoda convingerii prin acţiuni concertate cu bătaie scurtă şi cu bătaie lungă. Nu inchizitorial, să nu fie prea sâcâitoare, să‑şi facă lucrul inteligent şi cu eficienţă. Nu vedeţi că presa reacţionează negativ la prea desele prezenţe preoţeşti la festivităţi?
Eu cred că se exagerează mult în judecarea Bisericii, ca şi cum ea ar fi responsabilă exclusiv pentru toate. E cam la modă să descoperi vinovăţii peste tot. Lucrul acesta e, de altfel, uşor. Mai greu e să oferi soluţii şi nici măcar nu descopăr întotdeauna aspectele cu adevărat vulnerabile. Mai degrabă inventează, la modul general, aspecte negative, ceea ce nu e greu. E de ajuns să fii negativist, ca să‑ţi miroasă totul urât.
Soluţiile – când e nevoie de soluţii – se află în sfat, dar şi în disponibilitatea de a le urma. Sfaturile se oferă, nu se impun. „Cei care nu se sfătuiesc, cad ca frunzele“ spune un părinte din Filocalie.
Biserica nu poate fi numai critică. Dacă s‑ar ţine numai de critică, ar deveni odioasă. Biserica trebuie să fie iubitoare, cu degetul spre păcat, dar şi spre înţelegere şi iertare. Totul e să fie dumnezeiască şi umană, în aceeaşi măsură. A ne lua după sloganele simplificatorilor, înseamnă a ne modifica strategia spirituală după fiecare nechemat. Biserica trebuie să ofere soluţii, metode, programe de durată, bazate pe ceea ce e veşnic în ea şi adaptate la ceea ce e trecător.6
Credinţă şi unire
Credinţa ortodoxă i‑a ţinut uniţi în cuget şi în simţiri pe toţi românii. S‑au închinat la fel. Şi‑au iubit trecutul. Au avut domnitori mari şi plini de credinţă în Dumnezeu, ctitori de biserici şi de mănăstiri, iubitori de carte, de tradiţii şi de obiceiuri strămoşeşti. Ştefan cel Mare şi Sfânt, Neagoe Basarab, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu şi mulţi alţii au fost domnitori iubitori de Dumnezeu şi de neam. În Transilvania erau de viţă românească Ioan Corvin de Hunedoara şi Matei Corvin.
Ţara e plină de ctitorii domneşti, de la Putna la Curtea de Argeş, de la Hurez la Sâmbăta de Sus, de la Neamţ la Căpriana din Basarabia nostră românească.
Credinţa şi limba ne‑au ţinut uniţi întotdeauna. Şi ne vor ţine mereu aşa. Şi ne vom dobândi din nou unitatea şi cu Basarabia şi cu Bucovina, căci româneşti sunt codrii Orheiului şi ai Lăpuşnei, codrii Cosminului şi cetăţile de pe Nistru.
L‑am iubit pe Dumnezeu şi Dumnezeu ne‑a iubit pe noi. Şi chiar dacă au fost momente când duşmanii ne‑au dezbinat, întotdeauna tot noi am izbândit să ne refacem unitatea, pentru că am avut permanent în comun limba românească şi credinţa ortodoxă.
Pe acestea să le iubim şi să le apărăm, peste tot şi fără încetare, şi Dumnezeul eternităţii şi al istoriei, Cel Care a creat popoarele şi le‑a dat în stăpânire pământul pe care le‑a aşezat, va fi pururea cu noi!7
Dialog ecumenic
Printre neîmplinirile cu care vom intra în mileniul trei, aş numi în chip deosebit două: una religioasă şi alta laică. Cea religioasă este continuarea divizării creştinismului. Au fost mai întâi ereziile şi schismele primului mileniu. Acestea au fost provocate fie de orgolii omeneşti, fie de incapacitatea unora de a discerne corect învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii. În chiar Zorii Mileniului Doi a apărut Marea Schismă (1054). Biserica Apuseană (Catolică) s-a rupt de Biserica Răsăriteană (Ortodoxă). Au apărut dogme noi, unele surprinzătoare, şocante, precum Primatul papal şi Infailibilitatea Papei şi apoi şi multe altele, amestecând în cele divine interese prea omeneşti.
Din catolicism a ieşit, în secolul al XVI lea, protestantismul cu toate ramurile lui, inclusiv cu sectele moderne care au sfâşiat creştinismul de parcă ar avea două trei mii de întemeietori şi o Biblie care ar fi un monument de confuzii, din care s-ar putea alcătui cele mai stupefiante „doctrine“! Aceasta a fost şi mai este încă cea mai cumplită dramă creştină.
Ea se datoreşte, în mare măsură, unor limitări culturale, când e vorba de secte, unor raţionalizări excesive – ieşiri din domeniul credinţei şi al tradiţiei – când e vorba de protestantismul zis clasic, şi duhului stăpânirii – când e vorba de catolicism. Cu privire la neîmplinirile din domeniile social, politic, umanitar, filosofic, ştiinţific, vom intra în mileniul trei cu războaiele, cu armatele, cu armele şi bombele, menite să facă „dreptate“ prin forţă, ceea ce denotă incapacitatea oamenilor de a se înţelege prin argumente, prin raţiune, prin instrumentele credinţei, prin tratative. Competiţia înarmărilor e încă în floare.
Nimeni nu îndrăzneşte să se dezarmeze, atâta timp cât vecinul se înarmează. Ar însemna să şi accepte, dacă nu desfiinţarea, cel puţin sclavia eternă.
Ştiinţele sunt o altă neîmplinire. E de la sine înţeles că nimeni nu ignoră progresele ştiinţelor. Am ajuns pe Lună. Cunoaştem multe din tainele biologiei şi astronomiei. Înregistrăm performanţe uluitoare. Înlocuim organe, reparăm inimi. Dar ezităm să punem concluzii, deşi afirmăm cu certitudine că există două praguri peste care nu vom trece niciodată. Cel dintâi – despre origini – şi cel de pe urmă – despre sfârşit.
Se imaginează tot felul de ipoteze ingenioase. La urma urmei, ştiinţele progresează pornind de la ipoteze. Citesc acum mai multe cărţi moderne de ştiinţă. Sunt cele mai bune cărţi de teologie; peste tot e prezent Dumnezeu.
Dar în cele mai multe dintre aceste cărţi lipseşte cu desăvârşire, nu e pomenit niciodată cuvântul „Dumnezeu“. Oare e ştiinţific să imaginezi toate ipotezele, dar să refuzi „ipoteza Dumnezeu“? Iată de ce mie mi se pare că ştiinţele sunt încă în stare de eşec. Aşa vor intra în mileniul trei! (…)
Secolul XX, în afară de bomba atomică, a iniţiat ecumenismul, adică întoarcerea creştinilor la Biserica cea una, cea dintâi. S‑au făcut câţiva paşi. Au intervenit şi câteva pietre de poticneală – incompetenţe şi interese – dar intrăm în mileniul trei cu speranţe spre unitate. Sunt semne bune – şi aici cu pietre de poticneală deocamdată – şi în dialogul bilateral dintre Ortodoxie şi Catolicism. Există între toate marile ramuri creştine dialoguri multilaterale şi bilaterale, şi cu anglicanii şi cu protestanţii. Unele au şi dat rezultate, precum cel cu Vechii Orientali (armenii, copţii) cu Vechii catolici, şi altele. Dialogul cu romano‑catolicii e ţinut în loc de uniţi, dar şi de greci. Uniţii spun că Roma a mers prea departe cu cedările în faţa ortodocşilor, grecii de la Atena spun că ortodocşii au făcut concesii catolicilor. Biserica noastră e, cumva, în rol de meditator, de echilibru, ceea ce nu e deloc uşor.
Cred că la capitolul „Speranţe pentru mileniul trei“ am putea adăuga şi încercările de absorbire a alianţelor militare într‑un sistem de apărare colectivă şi în dispoziţia blocurilor antagoniste, reciproc ameninţătoare. Când se va ajunge la dezarmare, omenirea va fi făcut un salt cultural şi de civilizaţie, de autentică valoare.8
1. Mitropolit Antonie Plămădeală, Cuvinte duhovniceşti, Sibiu, 2000, p. 69-70.
2. Ibidem, p. 145.
3. Mitropolit Antonie Plămădeală, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, 2004, p. 376.
4. Mitropolit Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996, p. 250.
5. Mitropolit Antonie Plămădeală, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, 2004, p. 200. 6. Mitropolit Antonie Plămădeală, Biserica în mers. Convorbiri cu presa. 1995-1998, vol. II, Sibiu, 1999, p. 59.
7. Mitropolit Antonie Plămădeală, Cuvinte duhovniceşti, Sibiu, 2000, p. 381.
8. Mitropolit Antonie Plămădeală, Biserica în mers. Convorbiri cu presa. 1995-1998, vol. II, Sibiu, 1999, p. 167.