„Să nu uităm că, dincolo de slujbele pe care le facem în Biserică, avem datoria de a învăţa, potrivit poruncii Mântuitorului: «Mergând, învăţaţi toate neamurile!»”
(† Antonie al Ardealului)
La finele lunii august s-au împlinit 10 ani de la trecerea în veşnicie a unuia dintre cei mai mari teologi şi ierarhi ortodocşi români din veacul al XX-lea, Părintele Mitropolit Antonie al Ardealului. La Mănăstirea Sfinţilor Martori Brâncoveni de la Sâmbăta de Sus, acolo unde îşi doarme somnul întru aşteptarea venirii Domnului, a fost săvârşită în data de 29 august 2015, slujba Sfintei Liturghii şi slujba parastasului de către ÎPS Părinte Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, împreună cu Chiriarhul Dunării de Jos, ÎPS Părinte Casian, cu PS Părinte Visarion, Episcopul Tulcii şi PS Ilarion Făgărăşanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, înconjuraţi de preoţi, diaconi şi credincioşi veniţi să cinstească amintirea şi lucrarea vrednicului de pomenire Antonie Mitropolitul. În cuvântul rostit cu acest prilej, Înaltpreasfinţitul Părinte Casian a evidenţiat principalele trăsături ale personalităţii şi activităţii părintelui său duhovnicesc, subliniind că acesta a fost prin întreaga sa fiinţă un „promotor al cuvântului înmiresmat din Sfintele Scripturi, din Vieţile Sfinţilor şi scrierile Sfinţilor Părinţi, tâlcuindu-ne şi actualizându-se mereu Evanghelia Mântuitorului Hristos şi promovând el însuşi, în viaţa lui, prin Sfânta Biserică şi tezaurul ei de credinţă, de cultură, de filantropie şi de solidaritate, VALOAREA: valoarea sufletească, valoarea culturală şi, mai presus de toate, valoarea omului fidel Bisericii, neamului lui, pentru a trăi şi după moarte”. Iată, aşadar, un portret creionat cu fidelitate, cu multă dragoste şi admiraţie pentru formatorul şi călăuzitorul său spiritual, din partea fiului duhovnicesc ajuns şi el, la rându-i, ierarh al Bisericii străbune, aici, la Dunărea de Jos, unde împlineşte şi săvârşeşte după modelul Mitropolitului Antonie o lucrare dinamică, mereu veghetoare şi înnoitoare pentru binele sufletesc al preoţilor şi credincioşilor din această parte de ţară.
La cele mai sus-amintite, spuse întru evocarea figurii ilustrului ierarh – adevărat „dascăl de cuget şi simţire românească”, aş dori să adaug şi eu mărturia şi respectul, preţuirea şi recunoştinţa pentru ceea ce Părintele Mitropolit Antonie a lăsat ca o adevărată rază de lumină şi bucurie, în mintea şi sufletul tânărului student din urmă cu 20 de ani, care-l vizitam la el ,,acasă”, în Mănăstirea de la Sâmbăta, unde participam la Întrunirea consultativă naţională a Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi Români. Am avut atunci privilegiul şi onoarea de a întâlni şi cunoaşte mai îndeaproape două mari personalităţi care mi-au rămas şi îmi sunt mereu la suflet: Mitropolitul Antonie şi Părintele Teofil. Pe cel din urmă îl ascultasem deja de câteva ori în cadrul conferinţelor organizate de ASCOR la Galaţi. Cât priveşte întâlnirea cu marele ierarh, toţi cei prezenţi la consfătuirea studenţească fremătam în aşteptarea primirii hranei spirituale prin cuvântul său cald şi înţelept, rostit în cadrul meditaţiei a cărei teme ne fusese propusă deunăzi: „Tinerii, încotro?”. Am fost atunci „surprins” de modestia şi căldura părintească, modul firesc şi în acelaşi timp elegant în care Mitropolitul Antonie s-a „integrat” grupului nostru de tineri. Avea la dânsul câteva cărţi, printre care unele tratând teme la graniţa dintre ştiinţă şi religie. S-a aşezat la masă şi ne-a invitat şi pe noi să luăm loc. A privit pe fiecare în parte cu ochii săi pătrunzători şi cu zâmbetul inconfundabil, după care a deschis unul dintre volume şi, ca un adevărat profesor, ne-a vorbit despre importanţa lecturii în devenirea oricărui om, despre efortul ascetic al „cetitului cărţilor”. A observat că ne interesează subiectul şi, după ce ne-a captat şi mai mult atenţia cu o mărturisire personală („Eu când eram ca voi preferam să stau trei ani cu aceeaşi pereche de pantofi, dar să-mi iau toate cărţile noi care apăreau! Aşa am ajuns astăzi să am una din cele mai mari, dar şi citite biblioteci personale, pe care o voi lăsa Bisericii, aici, la Academia de la Sâmbăta!”), a început să ne arate cum se citeşte o carte şi cum trebuie un tânăr să reţină ceea ce este esenţial şi folositor din ea. Asistam fascinat la o lecţie practică pe marginea Omiliei către tineri a Sf. Vasile cel Mare… Mitropolitul Antonie intrase în „bucătăria” sau „laboratorul” studiului personal, ne împărtăşea cu largheţe şi generozitate felul în care învăţase şi îşi perfectase de-a lungul vieţii metoda de lucru, criteriile de judecată şi selecţie, întocmirea fişelor bibliografice şi de extras, punerea cap la cap a ideilor şi, în general, „durerile facerii” unei cărţi sau a unui studiu. Se vedea pe chipul său bucuria şi satisfacţia unei permanente dorinţe de perfecţionare şi înălţare spre ceea ce este frumos, adevărat şi folositor spre a fi împărtăşit semenilor. Am simţit atunci vibrând un suflet tânăr, o minte răzbătătoare, mereu curioasă, mereu aflată în căutarea de răspunsuri, scrutând zările şi înţelegând că, aşa cum învaţă şi Sfinţii Părinţi, omul trebuie să izgonească de la el în fiecare zi cei trei uriaşi: uitarea, necunoaşterea (mediocritatea) şi nepurtarea de grijă (lenevirea).
Următoarea treaptă în urcuşul întâlnirii mele întru bucurie cu Mitropolitul Antonie a fost scurtul interviu pe care i l-am luat pentru suplimentul Theosis al revistei „Călăuză Ortodoxă”, în care sublinia: „Societatea are nevoie de aceia care o iau în serios; de cei care se iau în serios pe ei înşişi (…) Să ne ferim de semidoctism! Să ne informăm bine! Să nu ne mulţumim cu primele lucruri şocante pe care le întâlnim! Să le controlăm! Să le ştim pe toate nu-i rău, dar să le controlăm, să le digerăm!” (revista „Călăuza Ortodoxă” nr. 901/aprilie 1996, p. 11).
În sfârşit, în după-amiaza aceleiaşi zile, am fost invitaţi să vizităm Reşedinţa mitropolitană de la Sâmbăta, unde am putut vedea mare parte din biblioteca ÎPS Sale, în special literatura istorică şi periodicele de specialitate, domeniu care îi era foarte aproape de suflet, trecând prin chilia sa, a cărei austeritate şi simplitate ne-a impresionat: o masă, un scaun şi un pat la care se adăugau câteva rafturi de cărţi, nimic în plus, nimic ostentativ, într-un spaţiu aş spune foarte restrâns, după tradiţia şi rânduiala stabilite de marii avvi trăitori în pustie din primele secole creştine! Periplul nostru s-a finalizat în muzeul mănăstirii recent amenajat, unde se puteau vedea multe dintre obiectele de valoare liturgice şi culturale (tipărituri vechi, manuscrise, icoane pe sticlă etc.) primite sau achiziţionate de Mitropolitul Antonie în cadrul vizitelor sale din toate colţurile lumii, în calitate de membru al delegaţiilor B.O.R. la diverse manifestări creştine, ecumenice şi interortodoxe. Am adăstat cu acest prilej câteva ore, având binecuvântarea mitropolitului, asupra registrelor frumos legate, care conţineau pe parcursul a câteva zeci de metri liniari corespondenţa personală atât de impresionantă şi în care se puteau vedea semnături ale unor mari ierarhi, teologi, monahi, din ţară şi străinătate, profesori de la unele dintre cele mai renumite universităţi ale lumii, şefi de state, conducători de Biserici locale, academicieni şi personalităţi în varii domenii. Numai şi această dimensiune, epistolară, a vieţii sale recent redescoperită şi pusă în valoare prin eforturile unor cercetători ai operei sale, mărturiseşte încă o dată, dacă mai era nevoie, despre cine a fost, este şi va rămâne MITROPOLITUL ANTONIE PLĂMĂDEALĂ AL ARDEALULUI, CRIŞANEI ŞI MARAMUREŞULUI – un Ierarh iubitor de Biserică, Neam şi Cultură, al cărui suflet străluceşte osebit pe firmamentul virtuoşilor/iluştrilor bărbaţi în care Hristos a luat chip.
Pr. Gelu Aron