În zilele de 28 şi 29 aprilie 2015 s-au desfăşurat la Bucureşti, la Centrul naţional pentru formare continuă „Dumitru Stăniloae” al Patriarhiei Române, lucrările Simpozionului naţional de pedagogie creştină „Repere ale educaţiei creştine în teologia Sfântului Ioan Gură de Aur, actualizate în relaţia Biserică-Familie-Şcoală din contextul contemporan”. Fiind în perioada postpascală, „Hristos a înviat!” a fost vestirea generică şi chemarea ale acestei întâlniri de lucru.
Sesiunea festivă de inaugurare a lucrărilor acestui simpozion, moderată de Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, episcop-vicar patriarhal a fost deschisă de cuvântul sintetic, esenţial şi duhovnicesc al Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române – intitulat Lumina educaţiei, promovată în cooperarea dintre Biserică, Familie şi Şcoală -, cu binecuvântarea căruia s-a desfăşurat, de altfel, întreaga manifestare ştiinţifică. În continuare, au fost adresate mesaje de salut pentru participanţi şi invitaţi din partea întâistătătorilor unor instituţii ale statului român cu responsabilităţi faţă de procesul de învăţământ: acad. Ionel Valentin Vlad – preşedintele Academiei Române, Victor Opaschi – Secretarul de stat pentru culte din Guvernul României, Mircea Dumitru – Rectorul Universităţii Bucureşti, Sorin Mihai Cîmpeanu – Ministrul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice (prin reprezentantul său, consilierul Romeo Moşoiu).
Au fost invitaţi să ia parte sau să asiste profesori de teologie, specialişti în pedagogie şi ştiinţele educaţiei, sociologi de la numeroase instituţii de învăţământ, precum şi profesori de la seminarii teologice, licee, şcoli gimnaziale şi, deloc în ultimul rând, membri ai recent înfiinţatei Asociaţia Părinţi pentru Ora de Religie (APOR). Sala a fost mereu arhiplină, o parte din cei aproximativ 500 de participanţi fiind nevoiţi să stea răbdători în picioare, „ca la biserică”.
Lucrările Simpozionului s-au desfăşurat (şi) sub impresiile încă proaspete lăsate de recentele dezbateri din societatea românească în ceea ce priveşte prezenţa orei de religie în şcoli, precum şi condiţiile acestei prezenţe. Cum se ştie, rezultatul înscrierilor pentru ora de religie a fost unul pe cât de neaşteptat, pe atât de strălucitor şi de îmbucurător: pentru 92% din totalul elevilor au fost depuse cereri! În vederea obţinerii lui au fost depuse eforturi susţinute şi intense de la ,,vlădică la opincă”, cum se spune. Mai precis de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, împreună cu corpul său de specialişti în domeniu, până la profesorii de religie şi la părinţi, aceştia din urmă simţind nevoia unei organizări mai bine structurate şi mai eficiente în cadrul amintitei APOR. Bătălia aceasta, vitală pentru o educare sănătoasă a elevilor, în duhul valorilor spirituale şi culturale creştine, conform tradiţiei românilor, a fost purtată îndeosebi de Biserica Ortodoxă. Cam toţi participanţii au fost de acord că acest rezultat, dincolo de eforturile amintite, se datorează ajutorului imens venit din partea lui Dumnezeu şi poate fi caracterizat a fi o adevărată minune.
În ciuda acestei strălucite biruinţe, trebuie să fim conştienţi de adevărul că forţa celor credincioşi în societatea românească contem-porană este departe a fi una de 92%. Dacă ar fi măcar de 50% sau de 40%, cu totul altfel ar arăta şi ţara noastră, şi societatea în care trăim. Şi nu am sta atât de prost în ceea ce priveşte o mulţime de alte ,,bătălii” având legătură directă cu valorile creştine (rata avorturilor, cea a abandonurilor de copii, numărul de divorţuri, numărul de procese penale, corupţia, murdăria ş.a.). În mod sigur, şi acestea pot constitui fronturi de luptă pe care Biserica ar trebui să mobilizeze eforturile credincioşilor ei, la fel de exemplar.
Pe de altă parte, victoria privind prezenţa învăţământului religios în şcoli impune o imensă responsabilitate, dincolo de grija firească pentru a se asigura slujba cea de toate zilele a unor profesori, fiecare cu familie şi cu probleme aferente de existenţă. Într-un fel, profesorii de religie sunt răspunzători nu numai de rezultatele elevilor la materia pe care o predau, ci şi de comportamentul lor general, de maniera în care ei abordează lucrarea lor şcolară generală şi în care îşi însuşesc criterii de valoare corecte. Se poate spune că ei sunt răspunzători, într-o anumită măsură, inclusiv pentru rezultatele dezastruoase de la diferite sesiuni de teste naţionale. Mi-am pus adesea o întrebare… De ce se degradează copii? În acest sens, este întristător să vezi cum, după ce în clasa întâia cam toţi copiii par nişte îngeraşi nevinovaţi, spre sfârşitul ciclului gimnazial chipurile prea multora dintre ei devin destul de bizare (prin ceea ce exprimă, prin multă goliciune sau alterare spirituală etc.), ca să nu mai vorbim de aceia care arborează cu nonşalanţă, cu ştire sau fără să ştie, însemne stupide, iar uneori chiar satanice. Cum de este posibil un drum atât de coborâtor al fiinţei? Rămâne aceasta o întrebare la care este tare greu de răspuns şi care ar trebui să ne preocupe neîncetat.
După această apreciere cu aspect cantitativ în legătură cu dorinţa de a se face învăţământ religios în şcoală, trebuie să ne gândim, în primul rând noi, Biserica, şi la o evaluare cu conţinut calitativ. Nu ajunge să fii un profesor bun şi cumsecade, atunci când eşti, ci se pune în discuţie şi problema eficienţei, cum să fii un bun pescar de oameni. Pretenţiile societăţii faţă de ei sunt cu mult mai mari decât faţă de alţi profesori. Este exact ca şi în cazul preoţilor, cărora nu le sunt îngăduite scăderile şi căderile oamenilor cu profesii ,,lumeşti”. Nu se poate merge pe linia faptului că nici profesorii de la alte materii nu excelează. De la profesorii de religie se cere, în mai mare măsură, excelenţă. Lucru îndreptăţit, de altfel, deoarece numai ea poate să le dea credibilitate!
În acelaşi timp, participanţii au fost unanim conştienţi că războiul este departe de a fi câştigat, că noi atacuri la adresa credinţei vor apărea, că, precum în poveste, în locul unui cap tăiat al balaurului pot apărea alte trei şi că bătălii grele vor mai fi de dat, tot timpul. Este nevoie de vigilenţă, de o bună pregătire profesională şi de o manieră de viaţă exemplară. Totodată, de farmec, de umor bun, de firesc în toate cele ale vieţuirii…
Foarte utilă şi deosebit de oportună mi s-a părut a fi Sesiunea a VI-a a simpozionului, în cadrul căreia s-au organizat trei module de dezbateri, împărţite pe cele trei mari direcţii majore de abordare tematică: Familia, Şcoala şi Biserica, aşa cum sunt ele implicate în procesul de educare. În cadrul acestor secţiuni, profesorii de religie au putut să-şi spună of-ul în legătură cu probleme legate de predarea materiei lor şi cu felul în care această lucrare este privită şi receptată în societatea de astăzi. Profesorii de la secţiunea dedicată şcolii, la care am ajuns să asist, mi s-au părut a fi un corp de oameni cumsecade, bine intenţionaţi şi sincer dedicaţi cauzei pe care o presupune profesia lor: înlesnirea întâlnirii şi convorbirii copiilor cu Dumnezeu, în vederea unei frumoase şi cât mai rodnice zidiri de sine. Din luările lor de cuvânt reieşea că adesea nu se simt luaţi în seamă, sprijiniţişi apăraţi, ci, dimpotrivă, uneori chiar se simt un pic abandonaţi de structurile ierarhice şi administrative ale Bisericii. S-au bucurat foarte mult să-şi poată spune cuvântul cu acest prilej, cu sentimentul că sunt şi ascultaţi.
Am fost poftit să particip şi eu la această preacinstită adunare, comunicarea mea fiind repartizată în cadrul Sesiunii a V-a, pusă sub titulatura „Educaţia – realitate constantă şi dinamică în viaţa şi misiunea Bisericii”. Tare m-am bucurat să fiu cuprins în aceeaşi secţiune cu părintele profesor Constantin Necula de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu şi cu doamna profesoară dr. Cristina Benga de la Liceul German „Goethe” din Bucureşti, doi ,,campioni ai luptei din primăvară” pentru păstrarea statutului învăţării Religiei în şcoli. Au combătut pertinent şi elegant, cu zâmbetul pe buze, cu iscusinţă, cu floreta verbului inteligent, cu argumente juste, de bun simţ, şi, îndeosebi, cu dragoste, una care merge în sensul cel mai înalt propovăduit de Hristos, chiar şi faţă de „vrăjmaşi”. M-au mângâiat la inimă, cum se spune, şi-mi venea să trec ecranul şi să-i îmbrăţişez. Şi poate că, în ciuda faptului că nefericiţii lor preopinenţi păreau a fi rămas încrâncenat blocaţi în impasul lor spiritual, ceva tot se va fi mişcat, cât de infim, spre bine, în serile acelea.
În ceea ce mă priveşte, am plecat de la consideraţia că una dintre preocupările procesului de învăţământ ar trebui să fie aceea de a găsi mijloacele pedagogice cele mai potrivite pentru a ajunge la inima copiilor, a tinerilor şi, în general, a oamenilor, cum să facem, aşa cum spunea Andrei Tarkovski cu prilejul unei dezbateri de la British Film Institute, la 8 februarie 1981: „Mi se pare că obiectivul artei este acela de a pregăti spiritul omenesc ca să perceapă binele”, că „arta poate atinge profunzimile sufletului omenesc şi lăsa omul fără apărare în faţa binelui”*. Or, una dintre căile privilegiate de a-l face pe om fără apărare în faţa binelui este aceea de a-l face mai întâi neputincios în faţa frumosului adevărat.
Chiar dacă frumuseţea, în vi-ziune creştină, are un incontestabil conţinut etic, ea depăşeşte etica, care rămâne, totuşi, o categorie filosofică rece, abstractă. Cel puţin la începuturile procesului educativ, frumuseţea pare să prevaleze, oarecum instinctiv, asupra binelui. Astfel, în limba noastră, care şi-a însuşit conţinutul dublu al binelui-frumos, se spune în mod uzual copiilor, dar nu numai lor, „nu e frumos” sau „e frumos” sau „e urât”, în legătură cu făptuirile lor, înţelegându-se că „nu este bine” sau „este bine” sau „este rău”.
Frumuseţea este cea mai propice ca să deschidă porţi către inteligenţă şi înţelegere, reprezintă calea cea mai captivantă de învăţătură, la absolut orice materie, dar cu atât mai mult la cele ce ţin de credinţă, este educaţia prin frumuseţe, educaţia întru frumuseţe. Educarea prin frumuseţe are două componente: pe de o parte descoperirea frumuseţii subiectului studiat şi expus şi cea a structurii din care face parte acel subiect, pe de altă parte frumuseţea discursului în legătură cu subiectul respectiv. Nu neapărat o retorică strălucitoare, cât o deplină sinceră trăire. Fie că temele de studiu se referă la Natură (Creaţie; ştiinţe ale naturii), fie că se referă la Cultură (creaţie adăugată), ele acced, în cele din urmă, la frumuseţe sau la căderea din frumuseţe.
Mulţi copii se înstrăinează de materiile care li se predau, deoarece ele le apar ca simple obligaţii, acumulare de informaţii uscate şi lipsite de viaţă, din cauza faptului că nu le este descoperită frumuseţea lor structurală. Argumentele conving foarte greu sau poate nu vor convinge niciodată, în timp ce frumuseţea este capabilă să stârnească interesul şi să seducă pe scurtătură. Iar apoi motivaţiile ştiinţifice să se adauge cu pace, pecetluind convingerea. Dacă frumosul şi binele sunt ipostatice, mai roditor este ca să se înfăţişeze un conţinut prin faţa lui frumoasă decât prin cea de bine. Acesta se va insinua împreună cu frumosul, pentru că acolo este. Orice lucru, orice făptură are o poveste frumoasă. Prin aceasta îşi oferă el mai generos faţa accesibilă înţelegerii. ,,Poveste” nu înseamnă ,,născocire”, este istorie adusă la timpul prezent, frumos retrăită. S-ar cuveni ca un bun învăţător, după modelul Învăţătorului Hristos, să aibă capacitatea să străvadă structura dinamic frumoasă a tuturor aşezărilor din lume, pentru a putea s-o descopere apoi elevilor. Capacitatea pedagogică a frumosului este incontestabilă. Frumuseţea răzbate prin structura ei poetică. Orice învăţământ poate înflori şi rodi mai lesne sub pecetea poeticului.
Cum bine sugerează Anton Pavlovici Cehov: „La om, totul trebuie să fie frumos: şi chipul, şi îmbrăcămintea, şi gesturile şi ţinuta şi sufletul şi gândurile.” (Unchiul Vanea). În felul acesta ele devin atractive şi convingătoare, îndepărtând bariere, stârnind curiozitatea cea bună. Frumuseţea este cea care stârneşte mai degrabă interesul şi ţine atenţia trează. Aşadar, frumuseţe a expunerii, frumuseţe a spunerii (vorba dulce, mult aduce), frumuseţe la chip, frumuseţe la înfăţişare în faţa elevilor, frumuseţe la îmbrăcăminte… Cu bun gust şi cu puţină pricepere, toate acestea se pot realiza cu costuri relativ reduse. Situaţia cea mai productivă şi cea mai fericită este aceea în care elevul este îndrăgostit de învăţătorul sau profesorul său şi-l urmează de drag, nu numai din interes didactic sau de teamă.
În Biserică, scopul final al educaţiei nu se mărgineşte la simple diplome, iar în continuare la promovări vanitoase, ci ţinteşte tocmai spre perfecţionarea duhovnicească ultimă a omului: îndumnezeirea după har. Cel puţin, dacă nu este atinsă, ea să rămână ca reper-chemare la orizontul fiinţei !
Evanghelia exaltă iubirea şi veştejeşte lipsa ei. De aici, în ordine logică, trebuie promovat frumosul şi evitat cu tot dinadinsul urâtul. Un proverb spune, cu bună raţiune: „Cele bune să se adune, cele rele să se spele”. Lucrul trebuie privit aidoma şi în ceea ce priveşte frumosul şi urâtul. Cele urâte trebuie lepădate ca extrem de nocive, iar cele frumoase să înconjoare fiinţa în toate ale ei, de la cele vizibile până la cele din lăuntrul cel mai lăuntric. Un alt proverb spune: „Ceea ce este frumos, şi lui Dumnezeu Îi place”. Excepţional! Oare gândul nostru permanent nu ar trebui să fie acela de a-I plăcea lui Dumnezeu?
Nu pot să închei aceste rânduri fără să spun câteva cuvinte şi să aduc cel mai sincer şi mai entuziast omagiu unui om cu implicare totală în toată această lucrare şi luptă, nu numai punctual, ci în permanenţă, în continuă veghe şi făptuire. Anume, mă gândesc la domnul Adrian Lemeni, consilier patriarhal pentru probleme de învăţământ. Am considerat întotdeauna că un conducător trebuie apreciat şi prin prisma sfătuitorilor şi colaboratorilor celor mai apropiaţi pe care şi-i alege. Luând în considerare acest criteriu, cu Adrian Lemeni putem să mai adăugăm o bilă albă în palmaresul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Adrian Lemeni este un om de mare integritate comportamentală şi morală, un om cult, cald, modest, frumos, ,,obsedat” de problema viului în tot ceea ce facem în Biserică, dar şi, în general, în viaţă. Consideră că ceea ce nu este făcut cu convingere şi cu motivare interioară nu poate duce la o bună biruinţă, în orice domeniu, dar cu atât mai mult în cele ale Bisericii. Sacrificând probabil destul de mult din timpul său care, în mod normal, ar fi fost de alocat familiei şi carierei universitare, se realizează cu discreţie şi smerenie prin a fi un combatant neobosit pe unul dintre fronturile duhovniceşti şi existenţiale ale neamului. În momentul de faţă, pe cel al unei bune răspândiri a învăţăturii lui Hristos prin intermediul Şcolii. Adrian Lemeni este ceea ce se cheamă un slujitor credincios şi destoinic al lui Dumnezeu.
Cei care s-au perindat la tribuna Simpozionului au oferit profesorilor numeroase informaţii preţioase şi argumente temeinice în susţinerea legitimităţii şi necesităţii prezenţei învăţământului religios în şcoala contemporană. Mesajul general transmis a fost unul pascal: „Bucuraţi-vă! Nu vă temeţi!” (Matei 28, 9-10). Misiunea lor este atât de importantă şi de nobilă, încât nu poate fi împlinită decât cu vocaţie, cu implicare totală, cu curaj, cu bucurie. Tocmai de aceea reacţiile sălii au fost de multe ori unele entuziaste, manifestate prin aplauze puternice, îndelungi, calde. A fost privilegiul profesorilor de religie din Bucureşti să poată participa la lucrările unui asemenea simpozion cu legătură absolut directă cu profesiunesa lor şi condiţiile de practicare a ei în contemporaneitate. Ar fi nevoie, la nivel regional sau naţional, de crearea unor forumuri periodice de informare şi dezbatere, deschise profesorilor de religie şi factorilor responsabili din Biserică şi din Învăţământ, astfel încât ceea ce s-a petrecut în cadrul dezbaterilor ce au însoţit Simpozionul dela Bucureşti să capete continuitate şi să vină în sprijinul unei cât mai rodnice desfăşurări a învăţământului religiei în şcoli, şi nu numai. Profesorii de religie participanţi au plecat întăriţi prin încredinţarea că a fost auzit şi glasul lor şi că în viitorul apropiat breasla le va fi mai unită şi se va bucura de o însoţire mai apropiată şi mai continuă din partea forurilor responsabile din Biserică.
Costion Nicolescu
* Ian Christie, Against Interpretation: An Interview with Andrei Tarkovsky, dezbatere la British Film Institute, condusă de Ian Christie, la 8 februarie 1981, în Andrei Tarkovsky, Interviews, Edited by John Gianvito, Ed. University Press of Mississippi, Jackson, 2006. p. 69.