În anul 2007 am avut o primă „criză a icoanelor“ în sălile de curs. A urmat apoi, la mică distanţă, o alta, parcă şi mai violentă, în jurul manualelor de religie şi al conţinutului acestora. Am scris de fiecare dată pe seama acestor subiecte esenţiale pentru înţelegerea faptului religios ca atare. Încercam să sugerez atunci faptul că aceste crize cu repetiţie pot fi percepute (şi) ca un efect al interacţiunii violente dintre religie şi modernitate, acţiunii secularizării, în general, şi nu doar opera unui grup restrâns de oameni, organizaţii, interese personale şi de grup etc. Tot atunci avansam ideea că astfel de crize se vor repeta periodic, cu o violenţă din ce în ce mai mare, de fiecare dată când vor fi aduse în discuţie „certitudinile morale“ care stau la baza societăţii sau reprezentarea socială a religiei ca matrice a identităţii naţionale. Pe măsură ce trece timpul, dezbaterea a câştigat în amploare şi virulenţă. Faţă de precedentele, această „criză 3.0“ prezintă elemente de noutate, legate mai ales de comunicarea mediatică sau de polarizarea taberelor. Revin însă şi unele teme mai vechi, pe care încerc să le identific şi să le interpretez în continuare.
Transmiterea eficientă şi durabilă a unui text, dogmă, credinţă şi a unui stil de viaţă adaptat preceptelor şi normelor religioase este plasată în inima oricărei tradiţii religioase. Ea are loc într-o manieră mai mult sau mai puţin instituţionalizată, dar care ţine seama de contextul social şi istoric de la un moment dat. În cazul nostru, emoţia şi bucuria descoperirii religiei a trecut, totul a devenit istorie deja, Bisericile (atenţie, nu doar cea Ortodoxă) au acum o poziţie bine consolidată în spaţiul public. Nu doar în ţara noastră, ci în toată Uniunea Europeană se constată o mişcare generală de „marginalizare“ a religiei în şcoli, un fapt aparent paradoxal, în ciuda saturaţiei spaţiului public cu subiecte religioase. România nu a cunoscut, din cauza contextului istoric complet diferit, aceeaşi mişcare de secularizare a religiei ca în Occident. Acolo, Biserica Catolică (şi mai apoi cea Protestantă) a fost „mama“ învăţământului de toate gradele. Ea a inventat educaţia modernă de toate gradele – un argument de care opozanţii noştri nu prea au ţinut seama. Numai că, în acest spaţiu spiritual şi politic, secularizarea religiei via învăţământul religios au avut loc treptat. La noi, starea de fapt este complet diferită. Simplificând voit, alfabetizarea în Principate era realizată adesea de călugări itineranţi, toleraţi mai mult decât încurajaţi de autorităţi, care nu prea vedeau cu ochi buni puterea adusă de ştiinţa de carte. Acest background complet diferit ne urmăreşte însă până astăzi. Conţinutul materialului învăţământului religios şi al instituţiilor de învăţământ a devenit brusc eminamente politic, odată cu instaurarea unei modernităţi accelerate la un sfert de secol după căderea comunismului, fără a mai beneficia deci de maturitatea şi învăţămintele disputelor din alte spaţii spirituale. Afirm acest lucru deoarece istoria predării religiei în/din şcoală este esenţială pentru a înţelege evoluţia întregului sistem de învăţământ.
Problematica transmiterii mesajului religios
Este foarte dificil, de fapt, să defineşti „învăţământul religios“ – acest lucru s-a văzut cu multă claritate în absolut toate comentariile de până acum. Despre ce ar fi vorba, de fapt? Conţinutul manualelor? Pedagogie? Cadru instituţional? Continuitatea cu o tradiţie de învăţământ? Dar care „tradiţie“, în cazul românesc, ţinând seama că până în 1989 cateheza era eminamente orală? Publicul-ţintă căruia i se adresează? Analitic însă, distingem patru dimensiuni ale învăţământului religios: norme, ritual, text şi credinţe, cuvântul cheie fiind transmiterea unei matrici memoriale şi de comportament religios copiilor şi tinerilor. Aici se află una dintre marile mize ale acestei dispute: importanţa acestor cursuri nu este aceea de a forma virtuozi ai ritualului sau recitatori de texte religioase. Nu! În viitor să avem cetăţeni cu o minimă cultură religioasă, cu o minte deschisă spre alte orizonturi (de unde şi necesitatea urgentă a introducerii la nivel liceal a disciplinei istoria religiilor), conştienţi de propria lor identitate şi capabili să perpetueze caracterul „creştin“ al societăţii noastre într-o cultură globală dominată de interacţiunea cu fracţiuni violente ale Islamului – pentru a spune lucrurilor pe nume, fără ocolişuri. Oameni capabili să transmită mai departe un „lanţ memorial“ al culturii creştine. Ce vreau să spun prin asta? Am mai dat acest exemplu, dar este ilustrativ pentru starea de fapt: Danièle Hervieu-Léger, mare sociolog al religiei, relatează păţania unui grup de adolescenţi parizieni care, aflaţi în faţa celebrului tablou al lui Andrea Mategna reprezentând supliciul teribil al Sfântului Sebastian străpuns de săgeţi, îşi întreabă miraţi profesorul însoţitor dacă e vorba de o scenă din viaţa indienilor apaşi din America de Nord sau de „altceva“, pe care nu-l pot însă defini. Dincolo de anecdotă, se găseşte realitatea îngrijorătoare a pierderii dramatice a culturii religioase europene, a matricei religioase ce stă la baza civilizaţiei noastre. Aici se găseşte una dintre marile mize ale dezbaterii. Pe mulţi dintre noi îi enervează „trufia în sutană“, autosuficienţa clerului sau lipsa de empatie cu probleme reale ale societăţii. Suntem marcaţi de limuzinele negre cu geamuri fumurii ale ierarhiei ortodoxe, abonate la „coloanele oficiale“ ale puternicilor zilei, reinventând logica simfoniei bizantine. Indiferent de critici, de partea vizibilă a „aisbergului instituţiei“ ca atare, această criză românească a modernităţii religioase se înscrie de fapt într-un adevărat pariu european: menţinerea culturii religioase.
Mass-media şi religia
Rolul jucat de mass-media a fost esenţial. Media a suferit o mutaţie covârşitoare, imprevizibilă ca efect: nu se mai mărgineşte să transmită mesajul religos, ci îl produce, de-a dreptul. Ce doresc să spun prin aceasta? În cazul pelerinajelor, subiect pe care l-am studiat timp de mai mulţi ani, am putut constata cum media, în general, le spunea pelerinilor ce şi cum să se comporte, ce să mănânce, cum să se îmbrace, semnificaţia gesturilor rituale etc. Ea s-a substituit deci instituţiilor religioase care organizează şi „disciplinează“ religiozitatea populară specifică acestor ritualuri. Acum aproape nu au mai contat opiniile pro şi contra, argumentele raţionale şi criticile rezonabile, notorietatea autorilor, autoritatea lor. Au combătut aprig poeţi reconvertiţi în „analişti“ sau „specialişti în comunicare“ deveniţi peste noapte sociologi ai religiei. A fost consacrată o nouă categorie, „preotul ortodox bun comunicator“, o premieră ce deschide calea unor evoluţii mediatice interesante – un alt subiect pasionant de discuţie, dacă aceştia se vor autonomiza pe deplin. Totul s-a amestecat într-o masă amorfă, în care principalii interesaţi, elevii şi părinţii deopotrivă, au avut de pierdut, pentru că este greu, dacă nu imposibil să găsească o coerenţă simbolică nedumeririlor şi aspiraţiilor religioase. Să prespunem că cineva, bine intenţionat, citeşte cu scopul de a-şi forma o opinie un articol al lui Andrei Pleşu. El vine însă la pachet pe site-ul jurnalului unde a fost publicat cu alte articole anterioare, aflate la un click distanţă, tendenţioase şi vădit manipulatoare, despre preoţi filmaţi cu camera ascunsă sau diverse „scandaluri“ legate de religie. Nu mai continui, aţi înţeles logica. Prin forţa amestecului, media creează mesaj, favorizează atitudini, stabileşte ierarhii, condamnă, manipulează. Logica indexării automate a articolelor, domeniile de publicare şi faimoasele tag-uri fac posibil acest lucru. Încă o dată se dovedeşte că logica postmodernismului, bazată pe bricolaj şi incredulitatea arătată ordinii de fapt deja stabilite, trece prin avansul tehnologic.
Până acum, Biserica Ortodoxă Română era un actor mai degrabă pasiv la acest nou tip de comunicare religioasă pe Internet. Marea schimbare a avut loc: prin clipuri video devenite repede virale, Biserica a răspuns cu aceleaşi arme ale contestatarilor săi, bazate pe emoţie şi reactivitate imediată. Admirate sau criticate, efectul acestora a fost însă vizibil. Rămâne însă de văzut cum acest nou tip de confruntare virtuală va evolua şi care vor fi efectele pe termen mediu şi lung. Problema autorităţii mesajului pe Internet va fi în continuare cheia principală de interpretare. Internetul va face concurenţă Amvonului? Vom trăi cu toţii într-o mare „catedrală a neamului“, virtuală de data aceasta? În fine, o ultimă remarcă se referă la neglijarea opiniei celorlalte Biserici şi culte recunoscute în România. Viziunea globală a diversităţii a lipsit. Promotorii laicităţii au omis, intenţionat sau nu, să arunce o privire laterală, să înţeleagă faimosul regard de l’Autre. Aşa cum au lipsit şi părerile şi experienţa educaţiei religioase copiilor a milioane de români din străinătate, recent redescoperiţi şi revalorizaţi după alegerile prezidenţiale. Dacă tot ne pasă atât de mult de prezervarea identităţii lor naţionale româneşti, de ce nu a fost luată în calcul şi identitatea religioasă?
Socializarea religioasă
Experienţa de până acum a tuturor statelor implicate în dispute cu privire la învăţământul religios a arătat că, mai devreme sau mai târziu, grupuri de părinţi sau de copii se vor simţi lezaţi sau chiar discriminaţi de conţinutul transmis prin manuale, de forma de pedagogie adoptată în procesul didactic – exact ceea ce se întâmplă acum în România. Este cu adevărat imposibil să răspunzi exigenţelor tuturor. Practica îndelungată a altor culte a arătat că obiectul central al învăţământului religios nu este prezentarea în profunzime a complexităţii disputelor teologice, ci, aşa cum am amintit, transmiterea unei tradiţii şi unificarea unui grup în jurul unor dogme religioase comune, a căror autoritate nu se discută. Or, în modernitate, tocmai problema autorităţii ridică întrebări; conceptul însuşi de autoritate nu mai este acceptat, mai ales în clasele educate, superioare. Citez oarecum la întâmplare una dintre nenumăratele voci din dispută, o „mămică“ declarând că nu este de acord cu predarea religiei şi stilul autoritar al profesorilor, deoarece „manipulează copiii şi le pot crea sentimente de vinovăţie, îi învaţă să fie supuşi şi temători“ (România liberă). Într-o lume în care „dezvoltarea personală“ şi afirmarea sinelui cu orice preţ sunt monedă curentă, greu de crezut că morala clasică propovăduită de orele de religie poate face unanimitate. Posibilul efect al stării de fapt actuale? Religia să se replieze în interiorul cultelor, în cercuri închise, ceea ce se întâmplă deja în unele medii neoprotestante, care s-au pronunţat deschis pentru retragerea completă a religiei din şcoală şi transmiterea cunoştiinţelor religioase doar în familie şi lăcaşe de cult. Efectele pe termen lung nu vor duce la o nedorită închidere în sine, o radicalizare a mesajului şi respingere a dialogului?
„Eficacitatea“ reală a orelor de religie a scăpat şi ea dezbaterilor. Aşa cum, în cazul pelerinajelor, cei care practică această formă de ritual religios nu au o rată de frecventare a cultului duminical, ne putem întreba dacă practica religioasă câştigă în profunzime prin aceste ore de religie. Degeaba există cunoştinţe religioase, dacă nu avem şi un sprijin din partea comunităţii, un loc în care experienţele pozitive ale credinţei să fie împărtăşite cu ceilalţi. Singurul aspect care a întâlnit un adevărat consens din partea tuturor taberelor este calitatea şi necesitatea formării unor buni profesori şi „specialişti“ în transmiterea cunoştinţelor religioase. Criticaţi sau idealizaţi, ei ar trebui să asigure raportul ideal dintre teologie şi pedagogie. În perspectiva unei deschideri către istoria religiilor, din ce în ce mai cerută şi necesară, vor fi ei însă capabili să asume nu doar cunoştinţele necesare, ci şi presiunea exercitată asupra lor? Afirm acest lucru deoarece peste tot în lume cunoaşterea unei alte religii a dus la o puternică rezistenţă din partea majorităţii. Dar nu mai putem continua fără dezvoltarea unei culturi a „toleranţei epistemice“ a valorilor celuilalt, bazată însă pe o solidă conştiinţă de sine.
Putem continua astfel încă mult timp. Doresc doar să mai adaug că actuala criză constituie o ocazie excepţională pentru a înţelege procesul de transmitere şi transformare a unor fapte religioase centrale (tradiţie, socializare, iniţiere religioasă) sub presiunea modernităţii. Secularizarea lucrează sub ochii noştri, iar noi suntem parte integrantă din ea. Până la următoarea criză majoră, să încercăm mai întâi să înţelegem, pur şi simplu, şi mai apoi să căutăm soluţii.
Post Scriptum: Am o mică rugăminte personală pentru cei implicaţi în dezbaterile prezente şi viitoare: Există mari diferenţe de sens şi interpretare între „secularizare/secular“ şi „secularism/secularist“. Ultima pereche a intrat recent în limba română prin filiera anglo-saxonă. Nu-i mai folosiţi anapoda! Utilizarea eronată a acestor termeni spune multe despre dorinţa de a ne adapta schimbării, dar şi despre superficialitatea noastră grăbită. Despre aceste diferenţe esenţiale, într-un viitor articol.
Dr. Mirel Bănică, cercetător ştiinţific,
Secţia de Ştiinţe istorice a Academiei Române