Libertatea religioasă, libertatea de a crede în divinitate şi de a practica o religie, în spaţiul public şi în spaţiul privat, este statuată în Articolul 18 din Declaraţia universală a drepturilor omului: „Orice persoană are dreptul la libertatea de a gândi, la libertatea de conştiinţă şi de religie. Acest drept implică libertatea de a-şi schimba religia şi convingerile, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile, singur sau în comunitate, atât în public, cât şi în privat, prin învăţământ, practici, cult şi îndeplinirea riturilor.” Prin urmare, dialogul despre ora de religie din mediul politic şi mass-media din România trebuie să respecte principiile enunţate în acest text fundamental al dreptului internaţional contemporan.
Aplicate în spaţiul religios creştin, aceste principii implică dreptul şi libertatea majorităţii copiilor creştin-ortodocşi din România de a crede în creştinismul ortodox şi de a practica riturile creştinismului ortodox, în singurătate sau în comunitate, în public sau în privat, precum şi dreptul şi libertatea de a participa la un sistem de învăţământ care propovăduieşte adevărul evanghelic şi teologia creştin-ortodoxă.
Totodată, aceleaşi principii, enunţate în Articolul 18 din Declaraţia universală a drepturilor omului, implică obligaţia Statului Român şi a sistemului de învăţământ din România de a garanta libertatea religioasă a copiilor care provin din familii creştine catolice sau protestante, precum şi libertatea religioasă a copiilor care provin din familii situate în alte spaţii religioase abrahamice, în iudaism sau islam, precum şi libertatea religioasă a copiilor care provin din familii care au optat pentru religii orientale (hinduism, buddhism, confucianism, taoism) sau pentru ateism.
În paralel cu opţiunea majorităţii creştin-ortodoxe, toate opţiunile religioase ale diverselor minorităţi religioase sunt în măsură să demonstreze deschiderea democratică a Statului Român pentru pluralism religios, libertate de a gândi, libertate de credinţă şi libertate de expresie. Statul Român trebuie să garanteze, pentru fiecare minoritate religioasă, libertatea de a crede şi de a practica fiecare religie minoritară în lăcaşurile de cult ale fiecărei confesiuni sau religii, sub îndrumarea conducătorilor religioşi aleşi de sistemul ierarhic sau axiologic al fiecărei comunităţi. Pentru copiii care nu sunt creştin-ortodocşi, aceşti conducători religioşi din spaţii religioase minoritare vor stabili programul orelor de religie şi notele adecvate, iar aceste note vor fi trecute în catalogul fiecărei clase, împreună cu notele copiilor creştin-ortodocşi, a căror educaţie religioasă se realizează sub îndrumarea preoţilor creştin-ortodocşi, reprezentanţi ai religiei majoritare. Autorităţile care guvernează sistemul de învăţământ vor trebui să prevină, cu deosebită atenţie, apariţia fenomenului de segregaţie religioasă între elevii din religia majoritară şi elevii din religiile minoritare. În acest sens, autorităţile vor trebui să explice şi să reliefeze valorile diversităţii religioase în raport cu negativismul segregaţiei religioase.
Din perspectiva Articolului 18 din Declaraţia universală a drepturilor omului, libertatea religioasă a majorităţii şi libertatea religioasă a minorităţilor sunt identice, în calitate de libertăţi stipulate de textul fundamental al dreptului internaţional contemporan. Iar adevărul Declaraţiei coincide cu adevărul evanghelic care eliberează, într-un spaţiu istoric în care exigenţele drepturilor omului impun solidarizarea puterilor moderate ale tuturor spaţiilor religioase pentru a contracara puterile malefice ale fundamentalismului religios.
Conf. dr. Silviu Lupaşcu,
Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie, Galaţi