Faptul că din ce în ce mai mulţi părinţi privesc cu mefienţă orele de religie în şcoală ar trebui să fie un semnal de alarmă depotrivă pentru şcoală şi pentru Biserică. Schimbarea practicii Curţii Constituţionale în privinţa administrării orei de religie în şcoală (mă refer la trecerea de la regula ”cine nu doreşte să facă religie spune” la regula ”cine doreşte să facă religie spune”) este şi ea o mărturie a unor trenduri de schimbări profunde în societate.
Dacă Biserica alege să nu le vadă, vom pierde cu toţii! Cred că acţiunea Bisericii în această privinţă trebuie să fie urgentă, altfel se va condamna singură la un rol tot mai marginal în cetate. Și, mai important, asta nu va însemna că Dumnezeu va fi din ce în ce mai puţin prezent în vieţile oamenilor. Fenomenul ”nu-mi place Biserica, dar sunt credincios, mă rog în legea mea, îl recunosc pe Dumnezeu, dar nu recunosc preotul” este şi el tot mai răspândit.
Cea mai mare problemă a orei de religie pare a nu fi conţinutul ei, ci predarea ei. (…) Cineva mi-a povestit situaţia petrecută la o şcoală din Bucureşti, unde un neastîmpărat din clasă s-a suit într-un copac şi a căzut, rupîndu-şi mîna. Comentând incidentul la ora de religie, profesorul le-a spus colegilor de clasă ai copilului rănit că Dumnezeu l-a pedepsit astfel pentru că s-a urcat în copac şi oricine se va mai urca în copaci va păţi la fel – Dumnezeu îi va rupe mâna sau piciorul. Sînt unul dintre cei mai aprigi susţinători ai predării religiei în şcoli, dar dacă copilul meu ar fi într-o asemenea clasă, cu un asemenea profesor de religie, l-aş retrage imediat şi aş prefera să-i fac eu, acasă, educaţia religioasă. Este, însă, la fel de adevărat că există şi exemple luminoase. Există profesori de religie exemplari, care înţeleg că mesajul esenţial este acela al iubirii nesfârşite pe care Dumnezeu o are pentru toţi oamenii. Există şi profesori care încearcă să-i facă pe copii să înţeleagă etica născută din credinţa religioasă. Există şi profesori care îi învaţă pe copii cultura imensă născută din tradiţia creştină. Sigur, pentru că sunt strigătoare la cer, exemplele cu idioţi fac prima pagina şi declanşează scandalul – niciodată nu se va populariza exemplul unui profesor de religie care aduce pur şi simplu lumină în sufletele copiilor, chiar dacă ei există.
Dacă Biserica este principalul vinovat pentru reculul de încredere cu care se confruntă, nu e mai puţin adevărat că şi cei care se grăbesc să ia la palme clericii sunt, adesea, într-o confuzie nefericită. Există, de pildă, ideea că e mai bine să predai la şcoală istoria religiilor decît religia. Prima reacţie a cuiva care a mai citit câte ceva este stupefacţia: istoria religiilor este ceva atât de diferit de religie pe cât diferă, să spunem, înotul de privitul la televizor al campionatelor mondiale de nataţie. Eu ştiu că există oameni (unii dintre ei oameni politici importanţi) care îşi imaginează că istoria religiilor este un fel de poveste a tuturor religiilor lumii şi că e democratic să i le povesteşti pe toate copilului de clasa a V-a sau de-a VIII-a, iar el să aleagă ce religie vrea. Dacă vrea. O asemenea concepţie este atât de defectă în raport cu religia şi cu vârsta copilului şi dovedeşte o asemenea imensă incultură, încât face mai degrabă de ruşine pe cei care o susţin. Mai există şi ideea că ora de religie trebuie înlocuită cu o oră de etică. Am fost şi sunt un susţinător al introducerii unei ore de etică pe săptămînă în întreg ciclul de învăţămînt gimnazial şi liceal. Cînd eram deputat am reuşit chiar să obţin promisiunea ministrului Funeriu şi a secretarului de stat Oana Badea că etica va apărea în programa şcolară ca oră obligatorie. Mi se pare esenţial pentru un om să aibă deprinderea de a gândi în termeni de bine şi rău – că dăm înţelesuri nuanţat diferite celor două mari categorii etice pe parcursul vieţii, este o altă discuţie. Dar că orice acţiune omenească (proprie sau a celorlalţi) se cere a fi evaluată, subiectiv fireşte, în termeni de bine şi rău este esenţial pentru orice om – altfel, nu mai e om. Însă, etică nu e acelaşi lucru cu religia, chiar dacă religia emană etică. Religia este o experienţă omenească majoră şi elevii trebuie să o cunoască ca atare. Nu poţi să spui că suspenzi cunoaşterea religiei pentru că e mai bine să ştii etică decît dacă nu ai habar nici ce e religia, nici ce e etica.
De fapt, ceea ce reproşez direct activiştilor anti-religie în şcoală este că, furioşi fiind pe Patriarh sau pe preoţi din diferite motive, uită ce este, de fapt, religia. Dacă au ştiut vreodată. Ei urăsc ceva ce nu cunosc. Arghirofilia câte unui episcop sau stupiditatea vreunui călugăr ne pot enerva, lungimea slujbelor şi gestica vădit evlavioasă ne poate irita. Dar nimic din toate aceste impresii nu înseamnă, de fapt, cunoaşterea Bisericii şi, cu atât mai puţin, cunoaşterea religiei.
Eu cred că predarea religiei în şcoală e un lucru bun. Nu religia este sursa răului în educaţia noastră! Să ne gândim la ce au copiii, de fapt, de învăţat la ora de religie şi să vedem dacă e rău sau bine. E rău să înveţe că există deasupra noastră o putere cu mult mai mare şi că nu sîntem de capul nostru pe lume? E rău să înveţe că lumea şi viaţa, supremul dar, sunt, în cele din urmă, misterioase? E rău să înveţe că miracolul este posibil? Că lumea a fost creată dintr-o nesfârşită iubire care se revarsă asupra oricui, inclusiv asupra lui, a copilului? Că Dumnezeu a venit pe pămînt şi oamenii L-au răstignit pentru că oamenii greşesc adesea, dar că El, totuşi, ne iubeşte? Ce e rău să-l înveţi pe copil că e o demnitate şi o onoare să fii creaţia lui Dumnezeu şi că toţi ceilalţi oameni din lume, indiferent cine şi cum sunt, împart aceeaşi demnitate şi onoare cu el? Și că această demnitate se împlineşte într-un set de datorii pe care le ai faţă de ceilalţi, iar cea dintîi datorie este să-i iubeşti. Poţi sau nu, asta e altceva. E rău să-i înveţi pe copii că e bine să ierte? E rău să-i înveţi că vine o zi în care chiar şi cei care scapă de judecata lumii vor da seama de faptele lor? Că nimic nu rămîne fără consecinţe? Ce e rău în Decalogul Vechiului Testament? Ce e rău, de fapt, în religie?
Sever Voinescu,
Articol preluat de pe evz.ro, 15 decembrie 2014