S-a scris şi s-a vorbit prea mult despre trecutul şi prezentul învăţământului românesc. Au fost întâlniri, s-au elaborat legi, s-au înfăptuit reforme, am parcurs, părinţi, elevi, profesori, etape după etape de tranziţie.
Mai mult sau mai puţin, cu prudenţă sau tărie, în funcţie de percepţia noastră asupra acestui sistem vital pentru fiinţa unei naţiuni, putem afirma că învăţământul românesc cunoaşte o perioadă de impas. Preocupat de evoluţia sistemului educaţional de 14 ani, poate şi îngrijorat de lejeritatea cu care se tratează anumite aspecte ale educaţiei copiiilor noştri, am urmărit cu deosebit interes dezbaterile privitoare la frecventarea orei de religie. Din punctul meu de vedere, ceea ce s-a întâmplat în şcoala românească la începutului semestrului al II-lea din anul şcolar 2014/2015, discuţiile despre „a fi sau a nu fi” prezent la ora de religie, conversaţii animate care vizau, într-o manieră indirectă, statutul şi viitorul profesorului de religie, nu sunt altceva decât o consecinţă majoră a unei crize instituţionale. Dacă la adăpostul unei perioade provizorii de trecere treptată de la un sistem de precepte la altul este justificată manifestarea unei crize instituţionale, indiferent de vremuri şi moravuri, nu avem dreptul să exprimăm şi crize identitare. Pentru noi, trăitorii acestor timpuri, cultivarea memoriei nu trebuie să fie doar obligaţie, cât mai degrabă o datorie morală faţă de părinţii, bunicii şi străbunii noştri, promotori autentici ai valorilor româneşti, dar şi faţă de copiii noştri, moştenitorii ideilor şi ai idealurilor noastre.
Din acest motiv, românii nu au cum să rămână indiferenţi faţă de contextul în care s-a analizat statutul orei de religie, deoarece renunţarea la disciplina Religie însemna resemnarea în faţa compromisului şi renunţarea la sentimentele şi cunoştinţele noastre din trecut. Chiar dacă suntem nevoiţi să acceptăm o nouă ierarhie a valorilor noastre, un sistem impus de provocările societăţii contemporane, nu avem voie să uităm o latură importantă a educaţiei noastre. Fără a fi acuzaţi că ne raportăm la trecut, trebuie spus că învăţământul românesc a avut mereu în vedere şi o importantă dimensiune spirituală. De altfel, şcoala românească, care a purtat mult timp amprenta locului în care a luat naştere, a acordat o atenţie deosebită disciplinei Religie. Ne stau mărturie sute de documente şcolare, programe, cataloage, manuale, că aceasta nu era doar principala disciplină a şcolii, ci şi cea care forma atitudini, deprinderi şi caractere româneşti. Faptul că românii nu au renunţat la ora de religie într-o perioadă cu permanente şi prea rapide transformări, demonstrează că tocmai în aceste momente se simte nevoia unei discipline care să îşi asume rolul de a dezvolta şi împărtăşi corect toate laturile tradiţiei româneşti. De aceea, cine îşi asumă responsabilitatea eliminării religiei din şcoală se va angaja la o interprindere primejdioasă atât pentru şcoala, cât şi pentru societatea românească. Lămurit lucru că îndemnul marelui savant Gr. T. Popa, un imbold grăit într-un altfel de moment de criză, revine acum în mintea tuturor: „Încotro? Înapoi la morala creştină!”
Prof. Doru Parascan,
Preşedinte A. P. O. R. – filiala Tecuci