,,Lumea modernă ar avea de învăţat mult de la cultura patriarhală, de la lumea ţărănească, de la oamenii aspri şi totuşi blânzi de odinioară, care tratau copilul ca pe o fiinţă de basm şi de joc de izvoare, ca pe o fiinţă având lumea lui, dar totodată ca pe o fiinţă hotărât serioasă, pe care îl lăsăm să se joace, dar îi cereau şi să muncească bărbăteşte şi să se deprindă cu marile asprimi ale destinului de om, care nu glumeşte cu noi… E timpul să învăţăm toţi câţi încă nu ştim că, în aria sufletească a copilului nepervertit, cresc seriozităţi ingenue şi ieratice şi că cea dintâi calitate pe care copiii o cer adulţilor este: seriozitatea.”
,,O bună educaţie religioasă trebuie să‑i conducă astfel pe elevi încât aceştia să aibă măcar câteodată obsesia altui tărâm, ideea altei existenţe, infinit mai înalte şi mai frumoase, care tronează peste noi şi e raţiunea noastră ultimă de a exista. Fără această perspectivă metafizic religioasă nu e adevărată credinţă, nu e adevărată religie. Planul acesta dublu al existenţei trebuie să înceapă a deveni familiar elevului, aşa încât el să trăiască ştiind că deasupra noastră e o realitate augustă, la care trebuie să raportăm rosturile noastre în orice articulaţie mai însemnată a lor. Pentru asigurarea acestui rezultat educativ, povestirea e un mijloc fidel. Dar cu condiţia, cea mai însemnată, de a fi pitorească şi totuşi deasupra lucrurilor concrete. Să fie ca un pom înflorit printre crengile căruia se cern luminile cerului.”
Selecţie după Vasile Băncilă, Iniţierea religioasă a copilului,
Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, 2015