De fiecare dată când mă gândesc la ora de religie îmi amintesc de bunicul meu: om cu frică de Dumnezeu, „moşu” obişnuia să îşi strângă nepoţii (eram trei) şi să le spună „poveşti” din Sfânta Scriptură. Aşa am aflat eu, la o vârstă la care nu ştiam să citesc, despre viaţa lui Iosif (care era pasajul lui preferat), despre Moise, adus de apă la fiica faraonului, despre moartea şi învierea lui Iisus, despre dragostea lui Dumnezeu, despre faptul că trebuie să fim corecţi, să facem fapte bune, să îi iubim pe semenii noştri. Chiar şi după ce am învăţat să citesc, bunicul prefera să ne povestească el, cu blândeţe şi smerenie, dar şi cu un soi de rigoare care îl făcea să citească, înainte de a ne spune „povestea”, pasajul pe care voia să îl ia în discuţie. După ce ne istorisea, ne punea întrebări, implicându-ne într-un fel de concurs, în urma căruia câştigam mere, nuci sau bomboane, pentru fiecare întrebare la care răspundeam bine. Aşa am aflat, senzorial, că Dumnezeu e dulce şi că dragostea Fiului are neapărat gust bun. Bunicul nu ne ascundea nici pasajele înspăimântătoare, dar punea mereu accent pe dragoste şi fapte bune, pe învăţăturile pe care le puteam desprinde din ceea ce ne povestea şi pe faptul că ne putem apăra de pedeapsa divină prin dragoste, corectitudine, dăruire de sine. Am rămas, chiar la vârsta adultă, cu sentimentul că primim nota de plată după fiecare faptă bună sau rea.
Eu cred că aceasta a fost, pentru mine, prima formă de educaţie religioasă, deşi acum, când scriu, am sentimentul că a fost mai mult educaţie morală. Dar, întreb, care este limita dintre ele? Știu ce se poate răspunde: că omul moral nu este neapărat religios, dar este posibil să fii moral în absenţa unui reper superior ţie, om născut din păcat, cum învăţăm? Cu cartea lui puţină (era deja pensionar, dar lucrase ca tăbăcar în firma unui neamţ), bunicul meu ne-a învăţat să fim oameni cu frică de Dumnezeu. Greşesc: mai degrabă cu dragoste, decât cu frică. De aceea, pentru mine, ora de religie ar trebui să fie o oră de dragoste neomenească, de blândeţe şi de bucuria raportării la un reper imuabil, care răsplăteşte faptele bune şi le pedepseşte, întotdeauna meritat, pe cele rele. Poate fi o credinţă naivă, însă, pentru mine, aceasta este semnificaţia expresiei „fericiţi cei săraci cu duhul”: să ai încredere că o Instanţă divină face dreptate pentru tine, aşa fir de nisip cum eşti. Și atunci, ora de religie devine oră de fericire.
Ulterior, crescând, „poveştile” s-au transformat în dezbateri. Nu mai ştiu la ce vârstă au început acestea. Ceea ce ştiu este că petreceam ore întregi vorbind despre comportamente şi atitudini, despre modele, raportându-ne la slova Sfintei Scripturi. Cu bunicii, la început, cu părinţii (mai puţin, căci erau ocupaţi să ne asigure existenţa), apoi cu prietenii. Până astăzi, cele mai frumoase momente în familia mea (cu soţul şi fetele noastre) sunt cele în care vorbim despre ce e bine şi ce este rău, în lumina unei judecăţi divine. Chiar şi astăzi, iubesc mai mult decât orice să ascult predica preotului la biserică, dintr-un reflex rămas din copilărie, când bunicii şi părinţii ne dădeau învăţătură. Toate elementele de rit au venit, în familia mea, firesc: şi rugăciunile, şi mersul la biserică (cu adevărat moment de sărbătoare, când ne îmbrăcam şi ne purtam ca atare, fără fariseice tristeţi; momente pierdute, din păcate, la vârsta adultă). Nici nu ştiu când am învăţat totul şi nici prin ce mijloace. Cred că educaţia religioasă a intrat cumva prin ,,porii fiinţei” mele, fără împotrivire, la vârsta basmelor, căci îmi plăceau poveştile, cu uşurinţă, la vârstele întrebărilor, fiindcă îmi plăcea să caut sau să ascult răspunsuri.
Nu sunt, cu siguranţă, în măsură să dau lecţii privind educaţia religioasă. Pot doar să îmi amintesc de un model care m-a format ca om şi care pornea de la plăcerea copilului de a asculta şi a citi poveşti (şi ce poveşti pot fi mai frumoase decât cele din Sfânta Scriptură?), de la aceea a adolescentului de a găsi rostul lucrurilor în lume şi, în esenţă, de la dragoste. Căci Dumnezeu e dragoste, şi bucurie, şi ajutor atunci când suferinţa te copleşeşte. E un reper într-o lume fără repere. Și cred că asta trebuie să fie ora de religie: o oră în care descoperim reperele necesare fiinţării noastre într-un timp şi un spaţiu ce par părăsite de sacru.
De aceea, cred că ora de religie ar trebui să fie o oră specială: una a bucuriei, nu a spaimei, una a descoperirii, nu a reproducerii de fragmente pe care elevii nu le înţeleg. Cred că e bine să le oferim, precum pruncilor, cu linguriţa, toate adevărurile, şi cele dulci, şi cele amărui, cu menţiunea că, după „medicament” vine vindecarea. Mai cred că ar trebui să fie o oră a libertăţii: fiecare om are în codul său genetic întâmplări preferate, întrebări mistuitoare. Cred că profesorul ar trebui să aibă libertatea de a spune „poveştile” fiinţei, de a genera întrebări şi de a răspunde, cu dragoste, la ele. Nu ar trebui să conteze nota, care este, pentru elevi, un factor de stres, ci bucuria întâlnirii cu un timp al poveştii, al răspunsurilor, al dezbaterilor, al exprimării sincere, al îndrumării discrete, al modelelor.
Repet: nu cred că sunt în măsură să dau sfaturi. Povestesc doar o experienţă personală, petrecută într-o vreme când doar bunicii şi părinţii puteau să ne educe în lumina credinţei. Acesta este un model printre multe altele. Important este, cred, să pornim de la nevoia de dragoste a omului modern, de la nevoia lui de repere şi de stabilitate, căci acestea ne vor conduce către un stil didactic adecvat disciplinei. În ce mă priveşte, nu pot decât să mulţumesc revistei eparhiei noastre pentru bucuria acestui canon, căci evocarea experienţelor mele cu educaţia religioasă nu fost făcută niciodată în scris, iar imaginea bunicului povestitor s-a îngălbenit de timpul care a trecut de la plecarea sa…
Prof. dr. Nicoleta Crînganu,
Inspector pentru disciplina Limba şi literatura Română în cadrul I.S.J. Galaţi