Într-o lume din ce în ce mai frământată, în care reperele autentice sunt minimalizate ori relativizate, a vorbi despre Sfântul Ioan Gură de Aur este o mare îndrăzneală, dar şi o onorantă datorie de suflet. Credem că este, de fapt, o necesitate. Este o necesitate, fiindcă, analizându-i viaţa şi opera, putem cunoaşte şi reînvăţa ,,ABC-ul duhovnicesc” al creştinismului.
Creştinul de astăzi are informaţii bogate, foarte variate. Dar este evident că trecem printr-o perioadă de criză duhovnicească. O criză pe care trebuie să ne-o asumăm, mai ales noi, teologii, fiindcă, nu de puţine ori, ne folosim şi ne prevalăm de titluri şi diplome, dar suntem neputincioşi în a-i cuceri pe credincioşi pentru Iubirea jertfită a lui Dumnezeu în istorie – Iisus Hristos. Patericul nu este asumat, ci folosit şi citat, deşi la tot pasul întâlnim şi astăzi pilde demne de Pateric. Părintele Placide Deseille ne spune „că un eminent profesor de teologie s-a dus la un bătrân în Muntele Athos. Acestuia i-a fost prezentat drept teolog. Bătrânul se întrebă retoric: Un teolog ? O, ce floare frumoasă… artificială! Şi adăugă: Cu puţină mireasmă deasupra… artificială! Profesorul, cu inimă smerită, i-a bătut metanie şi a păstrat tăcerea. După un timp a mărturisit că acel cuvânt al bătrânului i-a intrat direct la inimă şi i-a schimbat, în întregime, modul de a gândi, de a preda şi de a trăi”1. Omul de astăzi, desigur fără a generaliza sau absolutiza, nu mai trăieşte creştinismul ca pe o invitaţie la un parteneriat de iubire cu Dumnezeu. Nu mai percepe creştinismul ca pe un mod de viaţă, un mod de a fi, după un Model oferit de Dumnezeu: Hristos. A fi creştin, astăzi, nu mai înseamnă o luptă permanentă să dovedeşti că-L iubeşti pe Dumnezeu prin acte concrete, de iubire a semenului. Sau, altfel spus, nu mai înseamnă o luptă asiduă să nu urăşti pe nimeni, ca nu cumva să te trezeşti că-L urăşti pe Dumnezeu! Or, a vorbi despre Sfântul Ioan Gură de Aur înseamnă a descoperi toate aceste valori. Şi este nevoie de a vorbi despre marele părinte, în anul în care Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, dimpreună cu Sfântul Sinod, invită parohia ortodoxă şi întreaga suflare creştină să reflecteze asupra slujirii, asupra misiunii, asupra vieţii, asupra iubirii aproapelui, asupra iubirii celui suferind, asupra redescoperirii şi asumării creştinismului autentic. Primenirea societăţii nu se poate face fără un efort susţinut al tuturor creştinilor de a arăta întregii lumi că au înţeles şi şi-au asumat invitaţia la comuniunea de iubire, realizată de Dumnezeu prin Fiul Său trimis în lume. Hristos Domnul stăpâneşte veacurile în stare de jertfă, ca şi cum ne-ar spune: „Oricât de mult mă urâţi, Eu tot aştept să vă îmbrăţişez şi să primiţi Iubirea lui Dumnezeu”. Sfântul Ioan Gură de Aur ne este un far călăuzitor în acest sens. Cuvintele şi faptele sale, dar şi atitudinea sa în faţa tuturor răutăţilor timpului ne sunt torţe luminoase de iubire. Şi avem de învăţat toţi de la lecţia oferită istoriei de către Sfântul Ioan Gură de Aur. Iată ce ne învaţă el, adresându-se antiohienilor, despre ceea ce înseamnă întâietatea creştină: „Când e vorba de întâietate… pretindeţi că staţi în fruntea întregii lumi, pentru că oraşul vostru este cel dintâi care şi-a pus cununa cu numele de «creştin» (F. Ap. 9, 27). Dar nu vă e ruşine ca la întrecerea în cuminţenie să fiţi în urma celor din urmă oraşe?”. Într-o lume în care constatăm că emulaţia competiţiei în iubire, cum ar trebui să definim creştinismul, este înlocuită de o competiţie a trufiei, Sf. Ioan ne spune că întâietatea trebuie să fie doar în cuminţenie. Poate ar fi greu, dar ar fi minunat să reuşim să instituim un concurs între parohii, între credincioşi, între slujitori, în care să evidenţiem, în fiecare an, pe cei mai cuminţi! Aşa cum ar fi minunat să reuşim să instituim un ,,maraton” al răbdării, unul al smereniei şi, de ce nu, unul al solicitudinii, al filantropiei. Sf. Ioan Gură de Aur evidenţiază întâietatea iubirii creştine atunci când laudă viaţa călugărilor din jurul Antiohiei: „Printre ei nu se găsesc slugi. Ei singuri îşi aprind focul, ei îşi taie lemne, ei îşi fac de mâncare, ei slujesc pe cei care vin la ei. Nu-i om căruia să i se poruncească, nici om care să poruncească, ci toţi sunt slugi şi fiecare spală picioarele străinilor; şi toţi se iau la întrecere unii cu alţii; şi fac aceasta fără să cerceteze cine e străinul venit la ei; nici dacă e rob, nici dacă e liber, ci tuturor le spală picioarele. Acolo nimeni nu-i mare, nimeni nu-i mic. Toţi sunt egali. Chiar de-ar fi cineva mic, cel mare nu se uită ce este, ci cel mare se socoteşte a fi mai mic decât cel mic şi prin aceasta ajunge mare. Acolo este mare cel care sare să facă cea mai de jos slujbă; acolo nu se aud cuvintele al meu şi al tău. Sunt şi mici, şi mari în ce priveşte virtutea”2. Dar el, consecvent cuvintelor Sf. Ap. Pavel, merge până acolo încât se numără printre păcătoşi, printre cei care trebuie să se teamă de judecata lui Dumnezeu. De altfel, Biserica îi cântă neîncetat: „Din gura ta, ca o lumină de foc strălucind harul, lumea a luminat, vistieriile neiubirii de argint lumii a câştigat, înălţimea smereniei nouă ne-a arătat”.
Activitatea sa nu s-a mărginit doar la evidenţierea virtuţilor şi la slujirea celor sfinte, ci a urmărit şi luminarea sufletelor rătăcite ori amăgite de erezia ariană. În acest sens, Teodoret de Cyr, care ne-a lăsat o istorie a evenimentelor contemporane Sfântului Ioan, ne spune, printre altele: „văzând neamul sciţilor (goţilor) atras în năvodul arian, Sf. Ioan Gură de Aur s-a opus cu toate mijloacele de rezistenţă, şi-a găsit el însuşi calea de a-i atrage la credinţa cea dreaptă. Astfel, le-a rânduit preoţi, diaconi şi din cei care citeau cuvintele sfinte (anagnoşti) pe limba lor şi le-a repartizat o biserică. Prin aceasta a atras pe mulţi dintre cei rătăciţi. Adesea el însuşi mergea la biserica goţilor şi le vorbea, folosindu-se de un interpret, care cunoştea amândouă limbile, greacă şi gotă. Pe cei care erau propuşi să cuvânteze îi pregătea pentru acest lucru. Acestea deci, le făcea tot timpul în cetate (la Constantinopol) şi scăpa pe mulţi dintre cei înşelaţi, arătându-le adevărul propovăduirilor apostolice”3. Sf. Ioan a fost, însă, şi un model deosebit de misionar, înzestrat cu o înţelepciune aparte. Acelaşi Teodoret de Cyr redă un moment important din viaţa Sf. Ioan Gură de Aur, dar şi din viaţa Imperiului Bizantin, confruntat atunci, tot mai mult, cu popoarele migratoare barbare. Episodul este inedit şi ni-l descoperă pe Sfântul Ioan în această postură. Este vorba despre arianul şi barbarul Gaina, care a cerut împăratului „să-i dea unul din dumnezeieştile locaşuri…” (din Constantinopol s.n.). Temându-se de puterea barbarului, care între timp devenise magister militum, adică conducător al unei părţi din oştirea imperială, împăratul i-a spus că „va chibzui şi i-a făgăduit că va avea grijă”. Aşa a ajuns să-l consulte pe Sf. Ioan şi, făcând aluzie la tirania pe care Gaina o exercita, „l-a rugat ca să domolească, prin dărnicie, furia barbarului”4. Poziţia Sf. Ioan a fost tranşantă şi promptă, căci i-a răspuns împăratului: „Să nu făgăduieşti aşa ceva, o împărate, şi nici să nu porunceşti sau să dai cele sfinte câinilor. Eu nu voi suferi ca cei care lămuresc cuvântul lui Dumnezeu şi îl slăvesc să iasă şi să dau, astfel, dumnezeiescul lor templu celor care-l blasfemiază. Nicidecum să nu te temi de acest barbar, o, împărate, ci să ne chemi pe amândoi, pe mine şi pe acesta, iar tu să asculţi în linişte cele ce se vor discuta. Eu însă voi înfrâna limba acestuia şi-l voi convinge să nu ceară nicidecum ceea ce nu se cuvine să i se dea”5. Bucuros să scape de barbar, împăratul a făcut aşa cum l-a sfătuit patriarhul şi i-a convocat pe cei doi, chiar a doua zi. Episodul este povestit de Teodoret, astfel: „Gaina cerea îndeplinirea făgăduinţei împăratului, iar marele Ioan răspundea, zicând că nu este îngăduit împăratului, care este ales să aibă dreapta credinţă, ca să îndrăznească ceva contra celor dumnezeieşti. Când acesta (Gaina) a zis că şi el trebuie să aibă o casă de rugăciune, marele Ioan i-a răspuns: Orice casă a lui Dumnezeu îţi este deschisă şi nimeni nu te opreşte să te rogi, dacă vrei. Dar eu, a zis Gaina, sunt de altă comunitate (sectă). Cu aceştia cer să avem un locaş de închinare şi cu mai mare drept cer aceasta fiindcă am susţinut multe acţiuni războinice pentru romani. Tu însă, a zis Ioan, ai primit răsplăţi mai mari decât ostenelile tale, căci eşti comandant de oaste (magister militum) şi ai fost învrednicit şi de mantia consulară. Aşa că trebuie să te gândeşti ce-ai fost mai înainte şi ce ai devenit acum; care era sărăcia ta dinainte şi care este bogăţia ta de acum? Ce fel de îmbrăcăminte foloseai înainte de a trece Dunărea şi pe care o îmbraci acum? Gândeşte-te că ostenelile tale sunt puţine, iar recompensele foarte mari şi nu fii nemulţumit pentru cele cu care ai fost onorat”6. Exemplele pot continua, noi ne mulţumim doar să facem precizarea că, în timp ce la Constantinopol se purtau aceste discuţii, la Tomis păstorea Sfântul Teotim, prieten al Sfântului Ioan, care făcea, la rândul său, misiune printre huni. De altfel, hunii chiar îl numeau deus romanorum – zeul romanilor, pentru nenumăratele minuni pe care le făcea, inclusiv printre ei.
Putem spune că Sf. Ioan Gură de Aur este un model şi pentru cântarea omofonă în Biserică. Este cunoscut faptul că în Biserica primară, practica intonării antifoanelor s-a introdus la Antiohia, încă din timpul Sfântului Ignatie Teoforul, al treilea episcop al cetăţii. Acesta „a avut o viziune a îngerilor, ca şi cum ar cânta în cor imnuri Sfintei Treimi”7. De aici practica s-a generalizat în toate bisericile. Sfântului Ioan îi datorăm practica imnelor nocturne. Cassiodor ne spune, în acest sens: „în vreme ce în Egipt se petreceau acestea (discuţiile sterile s.n.), Ioan din Constantinopol întărea învăţătura şi era bine văzut de toţi, pentru că el, primul, a adăugat la predici imne nocturne. Arienii, după cum s-a mai spus, îşi ţineau adunările în afară de oraş. Dar sâmbăta şi Duminica, adunându-se pe la porţi şi prin porticuri, intonau imne şi antifoane compuse după dogma ariană. Şi făcând aşa în cea mai mare parte a nopţii, în zori, ieşind pe poartă cu corurile lor prin mijlocul oraşului, se îndreptau spre biserica lor. Şi cum nu încetau să facă acest lucru aproape ca o dojană adusă ortodocşilor – adesea cântau chiar: «Unde sunt cei care spun că Unul singur este în trei Puteri?» – atunci Ioan, temându-se ca cei simpli să nu fie atraşi de cântece de acest fel, a hotărât ca şi poporul său să petreacă noaptea în imnuri, ca să umbrească lucrarea acelora şi ca să întărească mărturisirea celor credincioşi”8. Din nefericire, toată grija Sfântului Ioan şi dorinţa de a contracara acţiunile ereticilor s-au soldat cu multe necazuri, căci „atunci când imnurile omousienilor apăreau mai limpezi în timpul nopţilor (căci făcuseră şi cruci de argint care erau purtate cu lumânări de ceară, pentru plata cărora contribuia Eudoxia Augusta), atunci arienii, împinşi de zel, s-au năpustit până la omor. Într-o noapte, la o încăierare, a fost lovit cu o piatră în frunte Briso, eunucul Augustei, care fusese destinat să se ocupe de imnuri. Dar şi unii din popor au murit din ambele părţi. Şi din pricina acestor mişcări, împăratul a interzis arienilor să mai intoneze public imnuri”9.
Desigur, citind opera Sfântului Ioan putem găsi nenumărate piste şi repere de orientare duhovnicească, atât personală, cât şi pentru familiile creştine propriu-zise ori pentru familiile mari, care sunt parohiile. Fiecare zi a anului 2015 va fi o invitaţie, adresată întregii suflări creştine, pentru a descoperi încă un astfel de reper.
Pr. prof. univ. dr. Ionel Ene
Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie, Galaţi
1. Placide Deseille, Il Teologo e la Chiesa, Monastero di Bose, 1999, p. 3, apud Valentin Vesa, Studiul ştiinţific al teologiei ca premisă pentru cunoaşterea duhovnicească, în „Tabor”, revistă de cultură şi spiritualitate românească, editată de Mitropolia Clujului, Maramureşului şi Sătmarului, anul VIII, nr. 11, noiembrie 2014, p. 19.
2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia după Matei, în PSB 23, vol. p. 13.
3. Teodoret, episcopul Cirului, Scrieri – Istoria bisericească, V, 30, p. 237, în colecţia ,,P.S.B.”, vol. 44, Bucureşti, 1995.
4. Ibidem, V, 32, p. 238.
5. Ibidem.
6. Ibidem, p. 238-239.
7. Flavius Magnus Aurelius Cassiodorus Senator, Istoria bisericească tripartită, în colecţia P.S.B., vol. 75, Bucureşti, 1998, cap. IX, p. 401.
8. Ibidem, cap. VIII, p. 400.
9. Ibidem.