Luna ianuarie concentrează pomenirea unui mare număr de sfinţi teologi şi cuvioşi care, prin teologhisire au contribuit la formularea şi statornicirea dreptei credinţe în Sinoadele Ecumenice şi care, prin vieţuire au influenţat profund, benefic şi definitiv curgerea vieţii Bisericii, motiv pentru care unii sunt cinstiţi cu apelativul de „cel Mare”.
În prima zi a acestei luni este cinstit Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, mare ierarh, teolog şi ascet. S-a născut în anul 330, în Capadocia, într-o familie renumită pentru bogăţia credinţei dreptmăritoare, care a dat Bisericii şapte sfinţi. După ce a primit educaţia elementară de la tatăl său, retorul Vasile, şi a urmat studii universitare la Constantinopol şi Atena, profesând el însuşi o vreme, ca retor şi avocat în Cezareea. Sfântul Vasile a fost hirotonit preot în anul 364, pentru ca în anul 370 să fie ales Arhiepiscop al Cezareei Capadociei.
Ca ierarh a luptat pentru apărarea dreptei credinţe formulate la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), afirmând consubstanţialitatea şi deofiinţimea Fiului cu Dumnezeu Tatăl, împotriva atacurilor ereticilor arieni, a organizat viaţa Bisericii din Capadocia şi din regiunile învecinate, devenind ,,stâlp al Bisericii”, a organizat lucrarea filantropică, creând un centru filantropic în Cezareea, numit ,,Vasiliada”, în perioada celei mai grele crize sociale cauzată de o secetă prelungită, a organizat monahismul, pentru care a scris ,,Regulile mari şi mici”, a teologhisit despre dumnezeirea Persoanei Sfântului Duh, împotriva ereticilor pnevmatomahi, contribuind la precizarea şi stabilirea dreptei credinţe despre Dumnezeu Sfântul Duh la Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381). A adormit în Domnul la 1 ianuarie 379.
La 10 ianuarie este cinstit fratele Sfântului Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nyssa. Născut în anul 335, viaţa sa a urmat în tinereţe aceeaşi direcţie ca cea a Sfântului Vasile, ajungând, ca şi acesta, profesor de retorică. În schimb, el s-a căsătorit. Sfântul Vasile l-a hirotonit episcop de Nyssa împotriva voinţei sale, pentru a avea un sprijin de nădejde în apărarea dreptei credinţe împotriva ereticilor arieni şi pnevmatomahi. Spre deosebire de fratele său, care a fost mai întâi de toate un om de acţiune, Sfântul Grigorie de Nyssa a fost un mistic, descriind, în „Viaţa lui Moise”, urcuşul mistic al sufletului în cunoaşterea lui Dumnezeu. A participat la Sinodul al II-lea Ecumenic, apărând dreapta credinţă şi pe Sfântul Grigorie Teologul. A fost proclamat de Biserică „stîlp al Ortodoxiei”. A păstorit până în anul 395, când s-a mutat la cele veşnice.
La 18 ianuarie sunt pomeniţi alţi doi mari teologi şi Părinţi ai Bisericii, Sfinţii Atanasie cel Mare şi Chiril, ambii episcopi ai Alexandriei, cel dintâi între 328-373, iar cel de-al doilea între 412-444. Sf. Atanasie cel Mare, ucenic al Sfântului Antonie cel Mare, a participat la Sinodul I Ecumenic ca diacon şi secretar al episcopului său, Alexandru al Alexandriei. A fost un fin cunoscător al teologiei trinitare, lui datorându-i-se victoria apărătorilor ortodoxiei în faţa ereticilor arieni, prin adoptarea de către Sinod a învăţăturii despre deofiinţimea Fiului şi a Tatălui. Ca episcop al Alexandriei a adunat în jurul său pe toţi apărătorii dreptei credinţe, ca un stâlp al Bisericii fiind prigonit de arieni, din cauza uneltirilor cărora a fost scos din scaun şi exilat de cinci ori.
Sf. Chiril a apărat dreapta credinţă împotriva ereziei dio-prosopiste promovată de Nestorie, scriind, în anul 430, cele 12 Anatematisme, în care a sintetizat doctrina despre unirea celor două firi, dumnezeiască şi omenească, în Persoana unică a Fiului lui Dumnezeu întrupat, Mântuitorul Iisus Hristos. Pe temeiul celor 12 Anatematisme ale Sfântului Chiril, dar şi al scrierilor Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa şi Grigorie de Nazianz, sinodalii întruniţi la Efes, în anul 431, în cel de-al III-lea Sinod Ecumenic, au stabilit că în Hristos sunt două firi, una divină şi una umană, dar o singură Persoană, cea divină, a Fiului lui Dumnezeu, şi că unirea celor două firi este una firească, Hristos fiind consubstanţial cu Tatăl după firea divină şi consubstanţial cu oamenii după firea umană primită în sânul Fecioarei Maria, care este ,,Născătoare de Dumnezeu”.
La 21 ianuarie Biserica îl cinsteşte pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, deopotrivă un mare teolog şi un cuvios mărturisitor şi mucenic al Bisericii. Născut în anul 580 într-o familie de nobili, în 630 s-a retras din lume şi s-a călugărit la mănăstirea Chrysopolis-Scutari, de pe malul Bosforului. A fost cel mai de seamă teolog al vremii sale şi un intransigent apărător al dreptei credinţe privitoare la existenţa a două voinţe, dumnezeiască şi omenească, în Persoana Mântuitorului Hristos, împotriva ereziei monotelite iniţiată de episcopul Honorius al Romei şi promovată de episcopii Constantinopolului Serghie, Pyrrhus, Pavel, Petru şi de Cyrus al Alexandriei. Pentru înverşunarea cu care a apărat ortodoxia împotriva ereziei monotelite, fără să cedeze ameninţărilor sau să accepte vreun compromis, din porunca împăratului Constans al II-lea (641-668) i s-au tăiat limba şi mâna dreaptă şi a fost exilat în Lazica, o localitate aflată la malul Mării Negre, unde a murit la 13 august 662.
Ziua de 25 ianuarie este închinată pomenirii Sfântului Grigorie de Nazianz, episcop al Constantinopolului, pe care Biserica l-a cinstit cu numele de „Teologul” ca recunoaştere a înaltei sale teologhisiri despre dogma Preasfintei Treimi într-o perioadă în care ereziile ariană şi pnevmatomahă ameninţau dreapta credinţă şi unitatea Bisericii.
În 379, când Sfântul Grigorie Teologul a fost ales episcop al Constantinopolului, în capitala imperiului nu mai era nicio biserică niceeană, toate aparţinând arienilor. Sfântul Grigorie şi-a început activitatea misionară într-o casă a părinţilor săi, pe care a transformat-o în capelă, numind-o ,,Învierea”, şi, în răstimpul celor doi ani cât a păstorit, prin predicile şi scrierile sale a readus la dreapta credinţă niceeană toate bisericile din capitală, ereticii arieni devenind o minoritate. A participat la Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol din anul 381, când s-a şi retras din scaunul episcopal pentru a păstra pacea şi unitatea Bisericii. S-a mutat la cele veşnice în anul 390.
În această zi (25 ianuarie) este pomenit şi Sfântul Ierarh Bretanion al Tomisului, care s-a remarcat prin apărarea dreptei credinţe statornicite la Niceea (325), în faţa încercărilor împăratului Valens de a-l forţa să primească credinţa eretică ariană.
La 27 ianuarie, Biserica face pomenirea aducerii sfintelor moaşte ale Sfântului Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului (398-407), de la Comane, unde murise exilat din porunca împărătesei Eudoxia, în cetatea imperială, în anul 438, şi aşezarea lor în Biserica Sfinţilor Apostoli, în timpul împăratului Teodosie al II-lea şi al patriarhului Proclu. Pomenirea Sfântului Ioan Gură de Aur se face la 13 noiembrie.
La 30 ianuarie este rânduită împreună-pomenirea celor trei Mari Dascăli şi Ierarhi ai Bisericii, Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz şi Ioan Gură de Aur.
Alături de aceşti sfinţi teologi amintiţi, în luna ianuarie sunt cinstiţi şi unii din cei mai de seamă Părinţi ai pustiei.
Cel dintâi pustnic al cărui nume a rămas consemnat în istoria vieţii monahale este Sfântul Pavel Tebeul, pomenit la 15 ianuarie. Originar din Tebaida de Sus, din Egipt, la vârsta de 20 de ani a fugit în pustie pentru a scăpa de persecuţia împotriva creştinilor şi a vieţuit singur, călăuzit de Sfântul Duh, până în anul 341, când s-a mutat la viaţa cea fericită, la vârsta de 113 ani. Sfântul Antonie cel Mare, care a mers să-l cerceteze din poruncă dumnezeiască l-a găsit adormit în Domnul în genunchi, la rugăciune.
Sf. Antonie numit „cel Mare”, ca unul care a fost începătorul şi organizatorul vieţii monahale din pustiul Egiptului, pe care prin puterea exemplului vieţuirii sale l-a transformat într-o cetate călugărească, este cinstit la 17 ianuarie. Sfântul Antonie s-a născut într-o familie foarte înstărită de creştini din Egiptul de Sus, pe la anul 250, rămânând orfan de ambii părinţi pe când avea 20 de ani. Intrând odată în biserică şi auzind cuvântul Mântuitorului către tânărul bogat „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi”(Mt. 19, 21), tânărul Antonie a împlinit acest sfat şi a ales viaţa pustnicească. A vieţuit, mai întâi, într-o chilie de lângă sat, apoi într-un mormânt idolesc dintr-un cimitir păgân, unde a fost luptat aprig de demoni până la vârsta de 35 de ani, şi, mai târziu, într-o mică cetate părăsită din munte, în care s-a nevoit timp de 20 de ani. Faima sa a atras în jurul său mulţime de ucenici, încât pustia s-a umplut de colibe. A dobândit darul înainte-vederii, al facerii de minuni, al tămăduirii şi al exorcizării. Din pricina mulţimii de creştini care-l căutau, Sfântul Antonie s-a retras într-un munte înalt în inima pustiei, petrecând în rugăciune împreună cu doi ucenici. Revenea din când în când în mijlocul ucenicilor pentru a-i întări în dreapta credinţă. S-a mutat la Domnul în anul 356, la vârsta de 105 ani. Viaţa sa a fost consemnată de Sfântul Atanasie cel Mare, care i-a fost apropiat.
Contemporan cu Sfântul Antonie cel Mare a fost Sfântul Efrem Sirul, pe care Biserica îl prăznuieşte la 28 ianuarie. Originar din cetatea Nisibe, din Mesopotamia, a vieţuit, din anul 360, la Edesa, în Imperiul Roman, conducând Şcoala siriacă din această cetate. A apărat dreapta credinţa de la Niceea prin imne, cântate sau citite în Biserică, pentru harul său poetic el fiind supranumit „harfa Duhului Sfânt”. S-a mutat la viaţa veşnică în anul 373.
Tot 105 ani, asemeni Sf. Antonie cel Mare, a trăit şi Sfântul Teodosie cel Mare, care este pomenit la 11 ianuarie. Acesta era originar din Capadocia şi a ales de tânăr calea vieţuirii pustniceşti. A mers la Ierusalim pentru a se închina la Mormântul Mântuitorului, apoi a rămas într-o biserică de lângă Betleem. Cu timpul, alăturându-i-se mulţi ucenici, a zidit lângă Betleem prima mănăstire din Palestina, motiv pentru care este socotit întemeietorul vieţii de obşte din Palestina. După o viaţă petrecută în aspre nevoinţe, fără să mănânce pâine vreme de 30 de ani, ci doar legume şi rădăcini, s-a mutat la Domnul în anul 529.
În aceeaşi perioadă cu Sfântul Teodosie cel Mare, s-a nevoit Sfântul Eftimie cel Mare care este pomenit la 20 ianuarie. El era originar din cetatea Melitina, din Armenia. La vârsta de 29 de ani a mers la Ierusalim, la Locurile Sfinte, intrând apoi într-o mănăstire, unde a vieţuit în nevoinţă cinci ani, împreună cu Sfântul Cuvios Teoctist. Ambii s-au retras într-o peşteră pe malul Iordanului, în aspră nevoinţă, viaţa lor pustnicească atrăgând în jurul lor mulţime de ucenici, pentru care au întemeiat o mănăstire de obşte. La fel ca şi Sfinţii Teodosie cel Mare, Sava cel Sfinţit şi Simeon Stâlpnicul, a apărat drepta credinţă împotriva ereziei monofizite. S-a săvârşit în anul 473, în vârstă de 97 de ani.
Dintre sfinţii cuvioşi cinstiţi în luna ianuarie, mai apropiaţi de timpul nostru, îi pomenim pe Sfântul Serafim de Sarov, pomenit pe 2 ianuarie şi pe Sfântul Antipa de la Calapodeşti, pomenit pe 10 ianuarie.
Sfântul Serafim s-a născut în anul 1759, la Kursk şi a îmbrăcat haina monahală în mănăstirea din Sarov la vârsta de 19 ani. La 27 de ani a fost hirotonit preot. Pentru pravila sa aspră, după rânduiala Sfântului Pahomie, şi pentru nevoinţele asumate în condiţii grele, timp de zece ani, a primit de la Maica Domnului darul duhovniciei. Creştinilor care îl căutau pentru îndrumare şi sfat şi pe care îi primea cu cuvintele „Bucuria mea!” le spunea că ţelul vieţii creştine este „dobândirea Duhului Sfânt”. S-a mutat în Împărăţia Cerurilor în anul 1833.
Sfântul Antipa s-a născut în anul 1816, la Calapodeşti, în ţinutul Bacăului, primind la botez numele Alexandru. La vârsta de 20 de ani a intrat în monahism la schitul Brazi, din Vrancea, fiind tuns rasofor cu numele Alipie. După doi ani, cu binecuvântarea stareţului său, a plecat la Sfântul Munte Athos, aşezându-se la Schitul românesc Lacu. A petrecut o vreme şi la Mănăstirea Esfigmenu, unde a primit schima cea mare sub numele Antipa. Doi monahi români, care începuseră în acea vreme zidirea schitului românesc Prodromu, l-au rugat să meargă în Moldova după ajutoare, pentru a putea termina lucrările. Sfântul Antipa a ajuns, în 1860 în Moldova, apoi a mers şi în Rusia, trecând prin Kiev, Moscova şi Petersburg, unde a strâns ajutoare pentru Schitul Prodromu, pe care le-a trimis în Sfântul Munte Athos. Nu s-a mai întors în Athos, ci s-a aşezat în Mănăstirea ,,Sfântul Valaam”, situată pe o insulă din lacul Ladoga, din apropierea Finlandei, vieţuind aici timp de 17 ani, până când s-a mutat la Domnul, la 10 ianuarie 1882.
În anul 1906, monahii ruşi de la mănăstirea ,,Sfântul Pantelimon” din Sfântul Munte Athos l-au trecut în Mineiul rusesc pe luna ianuarie ca ,,Sfânt Cuvios”. În anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât înscrierea Sfântului Antipa de la Calapodeşti în calendar, cu dată de cinstire 10 ianuarie.
Pr. conf. dr. Cristian Gagu,
Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie Galaţi