În fiecare an, pe 24 ianuarie, românii de pretutindeni sărbătoresc Unirea Principatelor Române sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, de la a cărui naştere vom sărbători, în martie 2015, 195 de ani. Unirea Moldovei cu Ţara Românească, la 24 ianuarie 1859, s-a realizat prin alegerea lui Cuza, la 5 ianuarie 1859, ca domnitor al Moldovei, dată când se împlineau 500 de ani de la întemeierea Ţării Moldovei (în 1359). Primul stat român cuprindea regiunile istorice: Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova şi sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail).
Al. I. Cuza, născut în 20 martie 1820 la Bârlad, în Principatul Moldovei, era descendentul unei familii tradiţionale de mari boieri moldoveni, de „viţă nobilă veche” existentă din sec. al XVII-lea, din vremea lui Cuza Spătarul, boieri care făceau parte din administraţia locală şi din Divanul domnesc, alături de care domnul conducea ţara.
Al. I. Cuza era fiul ispravnicului Ioan Cuza, boier şi proprietar de pământ în ţinutul Fălciului, şi al Sultanei Cozadini, genoveză din Constantinopol. Primele studii le face la pensionul ofiţerului francez Victor Quenin din Iaşi, unde îi are colegi pe viitorul prim-ministru Mihail Kogălniceanu şi pe ,,bardul de la Mirceşti”, Vasile Alecsandri. Îşi ia bacalaureatul în litere şi urmează Facultatea de Drept la Paris. Militar de carieră în armata moldovenească, începând de la cadet, a avansat până la gradul de colonel.
Ajuns preşedinte al Judecătoriei ţinutului Covurlui (1849-1851 şi 1855-1856), Al. I. Cuza s-a căsătorit la 30 aprilie/12 mai 1844 cu Elena Rosetti fiica postelnicului Iordache Rosetti, şi a soţiei sale, Ecaterina, fata logofătului Sturdza Dumitrache şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti (1888-1889). Cununia religioasă, prin care cei doi soţi, au consimţit în mod liber să trăiască împreună tot restul vieţii, a fost săvârşită la Conacul Rosetti-Solescu, situat la 15 km nord, de Vaslui. Acest moment personal al lui Cuza s-a petrecut în perioada premergătoare actului de unire, au avut loc evenimente istorice interne şi internaţionale importante care au influenţat situaţia politico-juridică a celor două Principate şi au facilitat procesul de înfăptuire a unirii. Pe plan intern, primul pas către unire a fost făcut în 1842 printr-un proiect de unificare a măsurilor şi greutăţilor ce urma a fi aplicat în cele două Principate. Acest proiect a fost urmat de realizarea uniunii vamale între cele două ţări, prin desfiinţarea vămii de la Focşani, la 1 ianuarie 1848, prin hotărârea domnitorilor Gheorge Bibescu al Valahiei şi Mihail Sturdza al Moldovei.
Întors de la Paris, acolo unde a luat contact cu revoluţionari din Europa, Al. I. Cuza se implică în Revoluţia paşoptistă care izbucneşte în Moldova, la 27 martie 1848. La Hotelul ,,Petersburg” din Iaşi, este convocată o adunare de către tinerii boieri progresişti, între care erau Al. I. Cuza, V. Alecsandri, M. Kogălniceanu şi la care participă oameni din toate categoriile sociale. Aici, comitetul ales redactează un program denumit „Petiţie Proclamaţie” cu 35 de puncte, prin care se cereau: eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor, desfiinţarea cenzurii, asigurarea libertăţilor personale, reorganizarea sistemului de învăţământ pentru populaţie, ş.a.
Mihail Sturdza respinge ,,Petiţia Proclamaţie”, iar mişcarea revoluţionară este înăbuşită cu ajutorul armatei, care arestează 13 dintre conducătorii revoluţiei, pe care îi predă Imperiului Otoman. În Portul Galaţi, paznicii revoluţionarilor „închid ochii”, iar arestaţii „reuşesc” să evadeze şi să fugă la Brăila. De aici ajung în Transilvania, unde o parte vor rămâne, iar o altă parte, printre care Al. I. Cuza, V. Alecsandri şi M. Kogălniceanu trec în Bucovina, la Cernăuţi, unde, pe moment se şi stabilesc.
În perioada postpaşoptistă (1848-1856) a avut loc Convenţia de la Balta-Liman (un cartier din Istanbul), la 1 mai 1848, unde Rusia a semnat cu Înalta Poartă o înţelegere prin care au hotărât că Sfaturile boiereşti din Principate nu mai puteau numi domnitorii locali pe viaţă, aceştia fiind numiţi de otomani pentru un termen de şapte ani. De asemenea, sunt restabilite Regulamentele organice, care prevedeau că Divanurile ad-hoc, formate din boieri numiţi de domn, sunt înlocuite de Adunările Obşteşti. În acest timp revoluţionarii români din cele două Principate, exilaţi, au constituit la Paris, în iunie 1849, Comitetul Democratic Român.
Congresul de la Paris, din 1856 a hotărât ca Principatele Române, aflate sub suzeranitatea Otomană, să poată avea propria Constituţie pentru a-şi decide singure soarta în cadrul unor ,,Adunări ad-hoc”, prin care populaţia, în urma unui referendum, se putea pronunţa în problema unirii.
În jurnalul bucureştean „Naţionalul” din 14/26 august 1858, deputatul Vasile Boierescu declara: „Europa ne-a ajutat. Rămâne a ne ajuta noi înşine!”. Un alt factor important intern care a susţinut vie flacăra voinţei de unire a fost poezia „Hora Unirii”, scrisă de Vasile Alecsandri şi publicată, în 1856, în revista lui M. Kogălniceanu, principalul organ de presă unionist, fondat la Iaşi, în octombrie 1855.
Nu toate cele şapte mari puteri ale Europei, prezente la Congres, au susţinut cauza românilor din principate. Cu tot sprijinul şi atitudinea protectoare a Franţei, susţinută de Sardinia, Prusia şi Rusia, recunoaşterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan I a fost amânată timp de opt luni din cauza opoziţiei manifestate de Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman şi de Anglia.
În Adunarea electivă a Moldovei, din 5/17 ianuarie 1859, după propunerea mai multor candidaţi, printre care fostul domn, Mihail Sturdza şi fiul acestuia, Grigore Sturdza unioniştii au propus candidatura colonelului Al. I. Cuza, care a fost ales domn al Principatului Moldovei de către cei 48 de deputaţi, în unanimitate. În alegerea lui Al. I. Cuza ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, un rol important l-au avut şi slujitorii Bisericii: mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Sofronie Miclescu (1851-1861), fiul boierului moldovean şi vornic Constantin Miclescu şi al soţiei sale, Zoe, arhiereul prof. Filaret Scriban Stavropoleos, arhimandritul Neofit Scriban, arhimandritul Melchisedec Ştefănescu şi preotul Dimitrie Matcaş.
Ulterior, prietenul lui Cuza, M. Kogâlniceanu aprecia actul alegerii colonelului astfel: „om nou la legi noi!”. Ideea alegerii domnitorului Moldovei şi la Bucureşti a fost oficial sugerată de către delegaţia de deputaţi moldoveni care mergeau la Constantinopol pentru a anunţa alegerea şi a obţine investitura lui Al. I. Cuza, ca domnitor al Moldovei.
Adunarea electivă munteană era dominată de conservatori, motiv pentru care, numai datorită presiunii din zilele de 22-23 ianuarie 1859 a celor peste 30.000 de ţărani, meseriaşi, negustori, cărturari progresişti care ocupaseră Dealul Mitropoliei conduşi de Mircea Mălăeru, fost deputat în Divanul ad-hoc, Adunarea electivă a acceptat, într-o şedinţă secretă din 24 ianuarie 1859, propunerea deputatului Vasile Boierescu de a propune şi a alege, ca domn al Ţării Româneşti, tot pe Al. I. Cuza, propunere acceptată în unanimitate.
După dubla sa alegere, Al. I. Cuza a depus următorul jurământ: „Jur, în numele Sfintei Treimi şi în faţa ţării că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi, în toate, şi că nu voi avea înaintea ochilor mei decât binele şi fericirea naţiei române. Aşa Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie întru ajutor!”. La 8 februarie 1859, domnitorul Al. I. Cuza adresează primul său ,,Manifest” către toată populaţia română: „Voinţa naţiei, prin legiuitele sale organe, Adunările naţionale elective din Iaşi şi Bucureşti, ne-a ales domnitor al Moldovei şi al Munteniei. Acest mare act naţional, săvârşit prin unanimitatea voturilor amânduror Adunărilor a unit tronul lui Ştefan cel Mare şi al lui Mihai Viteazul. În ochii noştri, acest act este triumful unui principiu mântuitor, ce face să bată inimile tuturor românilor: frăţia românească”. Chiar la 24 ianuarie/5 februarie 1859, Adunarea Ţării Româneşti redactează adresa de înştiinţare a Imperiului Otoman privind alegerea noului domn, iar după câteva zile întocmeşte o adresă de mulţumire către Marile Puteri garante.
În urma recunoaşterii, de către Marile Puteri, a dublei alegeri a lui Al. I. Cuza şi a unirii depline a Principatelor (1859-1861) a fost posibilă impunerea unor reforme în învăţământ, armată, justiţie, agricultură, administraţie precum şi elaborarea primei Constituţii. Fostul acad. prim-ministru al României, Dumitru A. Sturdza numea înfăptuirea actului măreţ de la 24 ianuarie 1859 ca fiind „ziua cea mare a veacului”, „cea mai frumoasă zi a neamului românesc”, „ziua renaşterii noastre naţionale”.
Al. I. Cuza, cel care a îndeplinit năzuinţa milenară a românilor, de renaştere naţională, a trecut la cele veşnice la 15 mai 1873, în localitatea Heidelberg (Germania), unde a fost exilat de „monstruoasa coaliţie” liberalo-conservatoare care l-a forţat, în noaptea de 10-11 februarie 1866, să abdice.
Cpt. (r) ing. Constantin Samoilă
Vicepreşedinte A.N.C.E. „Regina Maria”, Galaţi