Una din figurile luminoase ale cercetării istorice româneşti, a medievisticii mai ales, din veacul trecut, a fost Nicolae Stoicescu. Născut de Sărbătoarea Sfântului Andrei în anul 1924 la Slatina, a purtat numele celuilalt sfânt din calendarul de iarnă al sărbătorilor româneşti, Sf. Nicolae.
Studiile secundare şi apoi cele superioare (1945-1949) le-a încheiat la Bucureşti într-o perioadă extrem de grea din istoria ţării, marcată de răsturnări dramatice pe toate planurile.
A fost de la bun început remarcat de profesorii facultăţii, fiind episodic asistent la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1950-1951). Concomitent (din 1950) a devenit cercetător şi ulterior cercetător ştiinţific principal la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române.
Medievistul Nicolae Stoicescu a lucrat de-a lungul întregii sale vieţi cu multă pricepere şi pasiune, mai ales ceea ce cu toţii numim, instrumente de lucru.
Astfel a fost preocupat de organizarea administrativă a Ţărilor Române şi a colaborat în epocă la Istoria României, vol. II şi III (1962; 1964). Numele său este legat însă, în chip cu totul special,m de Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti, Bucureşti, 1961, de Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România. I – Ţara Românească, vol. I şi II, Bucureşti, 1970, de Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, 1974.
În condiţiile vremii, a obţinut în 1970 titlul ştiinţific de doctor în istorie, urcând apoi şi treapta de cercetător ştiinţific principal în cadrul Institutului de Istorie „N. Iorga” al Academiei Române.
Perioada anilor ‘70-’80 reprezintă anii cei mai rodnici de activitate ai istoricului Nicolae Stoicescu, el reuşind să dea istoriografiei naţionale câteva monografii memorabile, aşa cum sunt Sfatul domnesc şi mari dregătorii din Ţara Românească şi Moldova, sec. XV-XVII, Bucureşti, 1968, Răscoala seimenilor sau răscoală populară, Bucureşti, 1968, precum şi lucrarea cu totul specială în câmpul istoriografiei noastre, intitulată Cum măsurau strămoşii. Metrologia medievală pe teritoriul României, Bucureşti, 1971. Putem enumera în continuare un alt instrument de lucru cu totul special şi anume Dicţionarul marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova (secolele XIV-XVII), Bucureşti, 1971, rezultat în bună măsură din căutările neobosite pentru subiectul tezei de doctorat şi, nu în ultimul rând, solidul monument închinat celui mai mare ctitor bisericesc al neamului românesc, Matei Basarab.
Nicolae Stoicescu, istoric puternic dominat de sentimentul pentru valorile perene ale neamului său, avea să ia atitudine spre sfârşitul anilor ‘80 faţă de sistematizarea satelor din România, proces prin care de fapt se ştergeau realităţile satului românesc.
Imediat după 1989, urmare a prestigiului ştiinţific şi civic consolidat printr-o astfel de poziţie, Nicolae Stoicescu a devenit ministrul cultelor (18 ianuarie – 28 iunie 1990). În această demnitate ne-am întâlnit în mai 1990 la Adunarea Naţională Bisericească unde am argumentat pentru ridicarea la rangul de Arhiepiscopie sau de Mitropolie a Eparhiei Dunării de Jos, dat fiind moştenirea Mitropoliei Brăilei (Proilaviei) (cca. 1580-1829). Apoi a fost numit ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Grecia (1990-1994). Din 12 noiembrie 1993, recunoscându-i-se meritele ştiinţifice, a devenit Membru de onoare al Academiei Române.
Cred că memoria cărturarului luminat, a istoricului de excepţie Nicolae Stoicescu va putea fi cinstită printr-o a doua ediţie a monografiei închinată lui Matei Basarab, completând, în mod fericit, momentul sfinţirii ctitoriei restaurate a marelui voievod de la Măxinenii Brăilei.
Prof. univ. dr. Ionel Cândea