Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu, fiul postelnicului Papa Brâncoveanu şi al Stancăi Cantacuzino, sora domnitorului Şerban Cantacuzino, era descendentul a două mari familii boiereşti româneşti, Basarabii şi Craioveştii, pe linie paternă fiind strănepot al domnitorului Matei Basarab, iar pe linie maternă fiind urmaşul familiei Cantacuzinilor, descendentă a fostului împărat bizantin Ioan al VI-lea Cantacuzino.
A urcat pe tronul Ţării Româneşti la 29 octombrie 1688, la doar 34 de ani, cu sprijinul unchilor săi din partea mamei, stolnicul Constantin Cantacuzino şi marele spătar Mihail Cantacuzino, fraţii răposatului voievod Şerban Cantacuzino, într-o perioadă în care Ţara Românească se găsea într-o conjunctură externă extrem de potrivnică, prinsă între interesele a trei imperii ostile, Otoman, Habsburgic şi Ţarist.
Diplomat abil, Constantin Brâncoveanu a reuşit, cu sacrificii financiare foarte mari, conjugate cu o activitate diplomatică intensă, să păstreze autonomia principatului până la sfârşitul domniei sale. Călăuzindu-se după principiul păstrării şi cultivării bunelor relaţii cu turcii, ca bază a politicii sale externe, Constantin Vodă Brâncoveanu a urmărit totuşi păstrarea unui echilibru în relaţia cu cele trei mari puteri.
Credinţa puternică şi sinceră în Dumnezeu fiind lumina călăuzitoare a conştiinţei sale de-a lungul întregii sale vieţi, Sfântul Voievod a avut în vedere, în întreaga sa domnie, grija pentru apărarea şi păstrarea dreptei credinţe şi dragostea pentru poporul drept-credincios.
În acest sens, a fost preocupat de situaţia confesională a românilor ortodocşi de peste munţi, în contextul în care, principatul Transilvaniei fiind ocupat de habsburgi şi cedat apoi acestora de turci în 1699, prin pacea de la Karlovitz, românii transilvăneni au fost
supuşi unui proces forţat de deznaţionalizare prin catolicizare. A luptat prin toate mijloacele pentru păstrarea libertăţii de credinţă a românilor transilvăneni şi pentru ca aceştia să-şi poată păstra credinţa ortodoxă. Pe de o parte, a intervenit pe lângă împăratul Leopold I în favoarea românilor, solicitând să nu fie forţaţi să treacă la uniatism, demers soldat cu emiterea de către împăratul habsburg, în anul 1701, a două diplome, prin care românilor li se dădea, în principiu, dreptul de a-şi alege confesiunea.
Pe de altă parte, pentru a-i întări pe românii transilvăneni în credinţa ortodoxă, în anii 1700-1701, Constantin Brâncoveanu a ridicat la Sâmbăta de Sus, din Braşov, o biserică de piatră, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, pe care a înzentrat-o cu un exemplar al Bibliei din 1688, o Evanghelie, din 1697, şi un Octoih, iar în anul 1707 a ctitorit biserica „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” din Poiana Mărului, Braşov, aceste biserici adăugându-se uneia zidite în anul 1697 la Făgăraş, cu hramul „Sfântul Nicolae”.
Purtarea de grijă a Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu pentru apărarea dreptei credinţe ortodoxe a îmbrăţişat nu doar pe românii ortodocşi, ci şi pe creştinii ce locuiau în ţările aflate sub stăpânire otomană, fie ei greci, arabi ori armeni. Şi către aceştia, iubirea de Hristos a Sfântului Voievod s-a revărsat sub forma daniilor în bani, pentru repararea unor locaşuri de închinare, în cărţi, obiecte liturgice şi chiar tipografii.
Pentru dărnicia sa a fost socotit de beneficiarii daniilor sale cel mai darnic principe creştin, fiind comparat chiar cu Sfântul împărat Constantin cel Mare şi cu împăratul Justinian I. Sevastos Kimenites, directorul Academiei domneşti „Sfântul Sava” din Bucureşti, afirma că „istoria încă nu a cunoscut vreun împărat mai darnic ca el”. Patriarhul Antiohiei Atanasie al IV-lea îl elogia pentru „bunătatea lui universală în favoarea poporului ortodox”, iar Sfântul mitropolit Antim Ivireanul scria despre el că „în fiecare zi foloseşte, cu prisosinţă, nu numai ţara cu tipografia naţională, ci, ca un alt soare, luminează pe toată ortodoxia”.
Fiind el însuşi un bărbat învăţat, cunoscător al limbilor greacă şi latină, Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu a înţeles că poate ridica prestigiul ţării sale în rândul celorlalte popoare luminate ale Europei acelei vremi prin cultură şi învăţământ.
S-a implicat în susţinerea vieţii cultural-bisericeşti a ţării încă de pe vremea când era mare logofăt al domnitorului Şerban Cantacuzino, îngrijindu-se de pregătirea pentru tipar şi tipărirea Bibliei de la Bucureşti, din anul 1688, socotită de lingvişti ca fiind o „piatră de hotar în cultura românească”. Deşi tipărită din iniţiativa şi cu cheltuiala domnitorului Şerban Cantacuzino, meritele marelui logofăt Constantin Brâncoveanu în ducerea la bun sfârşit a acestei opere cărturăreşti nu pot fi puse la îndoială, el înlesnind munca traducătorilor din punct de vedere filologic şi teologic prin procurarea lexicoanelor, a bibliilor poliglote ori a traducerilor mai vechi şi mai noi ale Bibliei.
Ca domnitor, cu sprijinul lui Hrisant Notarra, a reorganizat, în anul 1707, colegiul înfiinţat (în anul 1680) în cadrul mănăstirii Sfântul Sava din Bucureşti de predecesorul său Şerban Cantacuzino, transformându-l într-o adevărată Academie, la care au predat cei mai luminaţi învăţaţi greci ai vremii.
La această academie au studiat deopotrivă tineri români şi greci, dar şi din ţările ortodoxe din Balcani, cei mai sârguincioşi şi mai merituoşi dintre aceştia fiind trimişi cu burse de voievodul muntean să-şi continue studiile la marile universităţi ale vremii din Europa.
Între cei luminaţi şi înţelepţiţi prin „meşteşugita adâncire şi învăţătură a cărţii”, cei dintâi au fost chiar fiii domnitorului care au studiat cu vestiţi profesori precum Gheorghe Maiota şi Sevastos Kimenitul. De la primii trei fii ai voievodului martir s-au păstrat şi patru cuvântări panegirice, rostite în cinstea Sfântului împărat Constantin cel Mare, de către Sfântul mucenic Constantin cel Tânăr, la Sfântul Apostol, Întâiul mucenic şi Arhidiacon Ştefan şi la Adormirea Născătoarei de Dumnezeu, de către Sfântul mucenic Ştefan, şi la Patima cea Mântuitoare a Mântuitorului Iisus Hristos, de către Sfântul mucenic Radu.
Aceste panegirice pun în lumină credinţa sinceră şi puternică a celor trei fii ai Sfântului Voievod în Mântuitorul Iisus Hristos şi în sfinţii Săi, înalta pregătire teologică izvorâtă din cunoaşterea operelor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, pe care i-au citat foarte des, şi înalta gândire morală pe care îşi întemeiau viaţa lor.
Din această perspectivă, martiriul alături de părintele lor, Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu, apare cu adevărat ca un act de mărturisire al credinţei creştine şi nu ca o pedeapsă pentru oarece vină faţă de Înalta Poartă, primită cu eroism şi cu sfidarea morţii.
La 24 martie 1714 Constantin Brâncoveanu era mazilit, arestat cu întreaga familie şi dus de Mustafa aga la Constantinopol, fiind închis mai întâi la Yediculé şi apoi la Bostancibaşî. Deşi întreaga avere din ţară i-a fost confiscată şi vărsată în vistieria sultanului, a fost torturat pentru a mărturisi ce alte averi mai are.
La 15 august 1714, Constantin Vodă Brâncoveanu primea moartea martirică alături de cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi de sfetnicul său Ianache, din porunca sultanului Ahmed al III-lea.
Trupurile lor sfinţite prin martiriu au fost aruncate de turci în apele Bosforului, de unde au fost scoase în taină de câţiva pescari creştini, în noaptea următoare, şi înmormântate cu cinste în biserica Mănăstirii Maicii Domnului din insula Halki. În anul 1720, doamna Marica, soţia Sfântului Voievod, a adus în taină trupul acestuia în ţară şi l-a înmormântat în biserica Sfântul Gheorghe-Nou din Bucureşti, ctitoria voievodului.
Imediat după moartea martirică a Sfinţilor Brâncoveni, aceştia au fost cinstiţi ca sfinţi mucenici, primul canon fiindu-le închinat de mitropolitul grec Calinic al Heracleei, cel târziu la anul 1726, data morţii acestuia.
La 20 iunie 1992, Sfinţii Mucenici Brâncoveni Constantin Voievod şi fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi sfetnicul Ianache au fost canonizaţi de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Pr. Cristian Gagu