File din viaţa unui ierarh jertfelnic
Episcopul Partenie Clinceni a văzut lumina zilei la 10 octombrie 1847, în satul Clinceni, judeţul Ilfov. Era fiul preotului Nicolae Stancu şi a primit, în apele botezului, numele de Petre. Încă de mic a fost atras de ştiinţă şi de carte. De la tatăl său a învăţat alfabetul chirilic, ştiind a citi fluent încă dinainte de a merge la şcoală, unde l-a avut ca învăţător pe fratele său mai mare, Alexandru.
Urmându-şi vocaţia spre slujirea Sfântului Altar, a absolvit cursurile Seminarului Teologic Central din Bucureşti (1861-1868). După finalizarea cursurilor seminariale s-a căsătorit şi a fost hirotonit întru diacon, la praznicul Sfântului Apostol Andrei, pentru biserica „Mihai Vodă” din Bucureşti. Între anii 1870-1872 a urmat cursurile Facultăţii de Litere din Bucureşti, întrucât în România încă nu exista o Facultate de Teologie. Împreună cu alţi colegi, formează un comitet de iniţiativă care solicită Ministerului Cultelor, în 1873, înfiinţarea Facultăţii de Teologie din Bucureşti.
După moartea soţiei sale, în perioada 1873-1877, a beneficiat de o bursă de studiu la Facultatea de Teologie din Atena, pe care o absolvă, dobândind titlul de „licenţiat în teologie”. La 22 decembrie 1877 este tuns în monahism, cu numele de Partenie.
În prima zi de Crăciun a anului 1877 primeşte hirotonia întru ieromonah, prin mâinile mitropolitului primat Calinic Miclescu, care îi acordă şi titlul de „protosinghel al Mitropoliei”, la 31 decembrie acelaşi an. În mai 1878 este hirotesit duhovnic şi arhimandrit, funcţionând apoi ca superior al Capelei române din Lipsca (Leipzig), urmând şi cursuri la Universitatea de acolo. În anul 1880 este numit superior al Capelei române de la Paris, unde rămâne până în 1885. În decembrie 1885 a fost ales arhiereu, cu titlul „Băcăoanul”. Hirotonia întru arhiereu s-a săvârşit la 2 februarie 1886, hirotonisitorii săi fiind mitropolitul primat Calinic Miclescu şi episcopul Iosif Gheorghian al Dunării de Jos, care avea să devină, la rândul său, mitropolit primat. La 10 decembrie 1886 a fost ales Episcop al Dunării de Jos, fiind confirmat, prin decret, de Regele Carol I.
Pastoraţia în Dobrogea, ca episcop al Dunării de Jos
La Dunărea de Jos a susţinut o intensă activitate liturgică, misionară, pastorală, edilitară. Cuvântarea pe care a susţinut-o în ziua alegerii sale ca Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, în ziua de 8 februarie 1902, se constituie într-o admirabilă sinteză, care rămâne ca un document ce atestă roadele lucrării sale, în cei 15 ani de păstorire la Dunărea de Jos. Despre starea duhovnicească şi proiectele cu care a venit la Galaţi spune: „Smerenia mea, încă tânăr atunci, m-am dus la păstoria mea cu toată râvna şi căldura de inimă ce trebuie să aibă un păstor duhovnicesc care este gata să-şi pună sufletul său pentru oile sale”. Încă de la început s-a implicat în cunoaşterea zonei şi a oamenilor de aici, dorind a le cunoaşte trebuinţele duhovniceşti şi aspiraţiile lor. De aceea, prima măsură pe care a luat-o a fost, cum însuşi zice, de a reda „mai în grabă pe preoţii Bisericii, datoriilor lor preoţeşti, iar pe creştini, credinţei creştineşti şi dragostei către neam”.
Îndeosebi, energia sa pastorală a investit-o prin strategii misionare, ctitoriceşti şi administrative, în zona Dobrogei, alipită la România „nu numai ca un trofeu strălucit al vitejiei armatei noastre pe malurile Dunărei şi câmpiile Bulgariei, nu numai ca despăgubire a jertfelor ce ţara a făcut în război, cari cu generozitate l-au vărsat în Războiul pentru Independenţă din 1877, ci ea a fost încredinţată înţelepciunii noastre, când judecata rece a Areopagului Europei a hotărât despre soarta ei”.
S-a alipit cu inima sa de acest teritoriu românesc „polietnic şi poliglot”, pe care îl cunoaşte personal şi îl păstoreşte cu multă jertfelnicie şi dragoste: „Am început călătoriile mele cele îndelungate, repeţite şi obositoare, adumbrit de mândrul nostru tricolor naţional, urmat de preoţi şi de autorităţi… având în inimă credinţa în Dumnezeu, pe buze cuvintele Evangheliei, iar în mână sfânta cruce şi milostenia. M-am dus să-mi caut oile păşunei mele şi să le aduc pe calea mântuirei, străbătând bălţile cele mari, munţii cei înalţi, văile cele adânci şi câmpiile cele întinse şi pustii ale Dobrogei. Am vizitat toate satele, toate cătunele, toate oraşele şi toate monastirile acestei provincii, şi, la timpul cuvenit, şi pe cele din celelalte două judeţe.” Este impresionantă râvna cu care s-a dedicat slujirii pastorale! Numai dragostea sa faţă de lucrul Domnului l-a putut motiva într-atât încât să coboare, din tronul episcopal, până la fiecare credincios: „Pretutindeni am mângâiat pe cei întristaţi; pretutindeni am ajutat pe cei lipsiţi; pretutindeni am sfătuit pe cei nepricepuţi. Pe toţi însă i-am învăţat adevărata cunoştinţă de Dumnezeu, iubirea către scumpa noastră ţară română… respect către legile ţării”.
Păstorirea sa în Dobrogea s-a concretizat prin ctitorirea a mai mult de 100 de biserici, în tot acest teritoriu, înălţate acolo „cu obolul creştinilor şi cu sfaturile mele, unele ca să înlocuiască bisericile cele învelite cu paie şi trestie; altele ca să dezbrace haina cea veche şi să îmbrace pe cea nouă şi strălucitoare, iar altele, ca să se înalţe falnic în mijlocul satelor din nou înfiinţate în Dobrogea”.
Păstorirea sa la Dunărea de Jos a lăsat această moştenire spirituală de mare valoare, atât pentru timpul de după 1877, în contextul re-românizării Dobrogei, dar şi pentru perioadele grele ale războaielor mondiale şi apoi pentru cea a epocii comuniste care aveau să urmeze, în tot acest timp poporul beneficiind de roadele ctitoriceşti ale Episcopului Partenie. Când a plecat ca mitropolit la Iaşi, privind la lucrarea sa, zicea: „Acum toaca bate pretutindeni, clopotele sună, poporul merge în cete, în haine de sărbătoare la biserică. Preotul binecuvintează, dascălul cântă, cuvântul lui Dumnezeu se predică la neamuri şi Dumnezeu Se preamăreşte între noi şi prin noi, în limba noastră naţională”.
Ctitor al Palatului Episcopal din Galaţi
Până la venirea episcopului Partenie la Galaţi, unul dintre cele mai înalte deziderate ale episcopilor dunăreni era construirea unei reşedinţe episcopale. Episcopul Iosif Gheorghian (1879-1886) făcuse deja intervenţii la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, obţinând 25.000 lei „pentru începerea clădirei unui localu pentru Episcopie şi Seminariu” şi, ceva mai târziu, în 1885, suma de 200.000 lei pentru construirea unei atât de necesare reşedinţe eparhiale.
Succesorul său, dinamicul episcop Partenie Clinceni, este nevoit să locuiască în gazdă, în casele grecului ,,Topale”, pe strada Egalităţii, lângă biserica ,,Sfântul Nicolae”. Cu toate acestea, venirea noului episcop pe tronul Dunării de Jos nu grăbeşte foarte mult demararea proiectului de edificare a unei reşedinţe chiriarhale onorabile. Totuşi primul pas a fost făcut prin alegerea, în toamna anului 1887, a unui loc considerat adecvat pentru o construcţie atât de impozantă, în Piaţa ,,Ştefan cel Mare”, în faţa Grădinii publice a oraşului. Hotărârea Consiliului local, de donare a terenului către Eparhie, a fost recunoscută prin Decretul Regal nr. 3.449 / 14 decembrie 1889. Începerea proiectului a trenat; abia la începutul anului 1891, episcopul Partenie a reuşit o primă discuţie cu arhitectul Gheorghe Mandrea, privind organizarea unei licitaţii publice de începere a lucrărilor.
Lucrările nu au putut începe, din lipsa definitivării statutului juridic al terenului şi din lipsă de fonduri. În 1892, episcopul Partenie intervine din nou la Guvern, arătând că „starea aceasta de provizorat, atât de nestatornică… să nu zicem înjositoare chiar prestigiului acestei eparhii, a îngrijat pe toţi românii de bine”. După şase ani de insistenţe şi aşteptări ale ierarhului şi de amânări sau tergiversări din partea celor în drept, în toamna anului 1893, actul de donaţie a terenului din Piaţa ,,Ştefan cel Mare” a fost autentificat de Tribunalul Covurlui, sub nr. 1.709, transcris cu nr. 645/5 oct. 1893! Au trebuit să treacă încă aproape cinci ani, plini de insistenţe, petiţii şi intervenţii repetate ale chiriarhiei, pentru ca lucrările să înceapă efectiv! Cu sprijinul primului ministru Dimitrie A. Sturdza şi al lui Spiru Haret, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, şantierul a demarat, la 28 iunie 1898 desfăşurându-se ceremonia punerii pietrei fundamentale a Palatului episcopal din Galaţi.
Lucrările de construcţie la palat au continuat fără întrerupere timp de doi ani. În toamna anului 1900, construcţia Palatului episcopal a fost terminată. Episcopul a dispus ca reşedinţa chiriarhală şi birourile serviciilor administrative eparhiale să se mute aici, unde au funcţionat până în 1963, când clădirea a fost confiscată de autoritatea atee a timpului şi transformată în Muzeu de artă contemporană.
Un moment special din istoria acestui Palat a fost sfinţirea capelei din incintă, cu hramul „Întâmpinarea Domnului”, eveniment petrecut la 8 septembrie 1901. La ceremonia de sfinţire a capelei au participat: Dimitrie A. Sturdza, preşedintele consiliului de Miniştri, Spiru Haret, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, C. Arion, fost ministru, August Treboniu Laurian, reprezentanţii autorităţilor civile şi militare din Galaţi, senatori şi deputaţi de Covurlui şi Brăila, prefecţii judeţelor Covurlui, Brăila, Tulcea şi Constanţa, reprezentanţi ai diferitelor instituţii administrative şi de educaţie.
Slujba de sfinţire a fost săvârşită de episcopul Partenie al Dunării de Jos şi episcopul Dionisie al Buzăului, înconjuraţi de preoţi de vază ai zonei. Cu acest prilej s-a semnat un ,,Act comemorativ”, de către toţi cei prezenţi, ca mărturie a acestei lucrări care a intrat în istoria Dunării de Jos. După ceremonie, episcopul Partenie a adus fireşti mulţumiri celor ce ajutaseră la săvârşirea lucrării, apoi a adresat Regelui Carol I al României o telegramă de înştiinţare asupra acestui eveniment.
Cu timpul, reşedinţa episcopală a Dunării de Jos a fost pusă mai bine în valoare printr-un parc bine întreţinut, cu specii rare de arbori şi arbuşti, mărturie a acelei frumuseţi fiind, până astăzi, marii platani care înconjură şi înnobilează această clădire. Interiorul a fost mobilat cu gust şi utilat cu toate cele necesare unor evenimente cu totul speciale. Astfel, în zilele de 27 şi 28 aprilie 1906, Principele Ferdinand şi Principesa Maria au sosit la Galaţi, pentru a participa la manifestările organizate cu prilejul aniversării jubileului de 40 de ani de domnie a Regelui Carol I. Atunci a avut loc ceremonia aşezării pietrei de temelie a Catedralei din Galaţi. Cei doi principi s-au bucurat de ospitalitatea episcopului Dunării de Jos, care le-a pus la dispoziţie apartamentele destinate ca reşedinţă princiară, pe timpul şederii Alteţelor lor la Galaţi.
Mitropolit al Moldovei şi Sucevei
Munca sa de ierarh, ctitoriile, păstorirea şi toate împlinirile misionare au determinat slăvitul Colegiu Electoral să îl cheme din slujirea sa de episcop „la frumoasa şi însemnata Eparhie a Dunării de Jos”, în cea de mitropolit la „bătrâna şi venerabila mitropolie a Moldovei şi Sucevei”, decizie căreia i se supune cu „umilinţă” (smerenie, n.n.). A fost „întărit” ca Mitropolit al Moldovei şi Sucevei prin Decretul regal cu nr. 528, din 8 februarie 1902.
Învestirea ca Mitropolit s-a făcut în ziua de 14 februarie, la Palatul Regal, de către însuşi Regele Carol I şi Mitropolitul Primat. A urmat ceremonialul bisericesc de la Mitropolie. Unul dintre cele mai semnificative proiecte pe care le-a derulat la Iaşi, ca mitropolit, a fost ctitorirea unei reşedinţe, după modelul celei de la Galaţi, dar nu la fel de somptuoasă.
Succedând în tron mitropolitului Iosif Naniescu, părintele său duhovnicesc, păstoreşte la Iaşi puţin timp, trecând la cele veşnice în ziua de 19 ianuarie 1908. Despre trecerea sa în veşnicie, oficiosul Bisericii Ortodoxe Române notează doar un scurt necrolog: „Cu părere de rău anunţăm încetarea din viaţă a ÎPS Partenie Clinceni, fost mitropolit al Moldovei şi Sucevei. ÎPS Sa a încetat din viaţă după o scurtă suferinţă, marţi, 19 ianuarie c. ora 4 p.m. şi a fost înmormântat la Cimitirul Belu, joi, 21 ianuarie. ÎPS Sa moare în vârstă de 62 de ani”.
Recunoştinţă şi pioasă pomenire
Din întreaga slujire arhierească a Episcopului şi Mitropolitului Partenie Clinceni, păstorirea la Dunărea de Jos rămâne partea cea mai frumoasă. Aici şi-a arătat măiestria pastorală, şi-a pus în valoare darurile de mare ctitor şi harisma sa de om de cultură şi iubitor de frumuseţe cerească, revărsată pe pământ. Restaurarea fostului Palat episcopal de la Galaţi şi transformarea acestei clădiri unice în ţară şi în Europa, în Muzeu al Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii de la Dunărea de Jos, prin osârdia ÎPS Arhiepiscop Casian, reprezintă cea mai frumoasă formă prin care generaţiile actuale de slujitori şi credincioşi îşi arată recunoştinţa şi admiraţia pentru ceea ce au construit înaintaşii.
Pentru a ne împlini toată datoria, mai rămâne un lucru de făcut pentru episcopul Partenie Clinceni: uitat în mormântul de la Belu, trupul său ar trebui să se întoarcă „acasă”, să se contopească cu pământul Dunării de Jos, pe care l-a iubit atât de mult şi pe care l-a slujit cu atâta dragoste.
Pr. dr. Lucian Petroaia, Vicar administrativ