Mutarea din lumea noastră a părintelui stareţ Victorin Oanele în ceata „cuvioşilor Părinţilor noştri”, lăsând în „casa de lut” trupul său obosit, aşezat în cimitirul de la Sihăstria, care este asemenea unui „sanctuar” deschis spre cupola cerească, ne văduveşte pe toţi, monahi şi monahii, slujitori ai Sfintelor Altare şi popor binecredincios, de unul dintre cei mai reprezentativi, nevoitori şi ctitori de „vetre” ale sfinţeniei, de misiune creştină şi de frumuseţe ctitoricească, autentice oaze duhovniceşti.
Părintele stareţ Victorin Oanele este un fiu al ţinutului mioritic din Munţii Vrâncioaiei. A urcat de tânăr din Moldova de Jos spre piscurile isihaste ale Neamţului. Îşi începuse experienţa duhovnicească la Schitul Tarniţa, unde se afla atunci vestitul ieromonah Nil Dorobanţu care l-a marcat şi căruia îi datorează intrarea în monahism. Întreaga sa viaţă este închinată lui Dumnezeu în mănăstire, de foarte tânăr. Viaţa sa poate fi considerată o sinteză între cultivarea minţii şi a inimii în „universitatea” înţelepţilor sfinţeniei discrete şi profunde a părintelui Paisie de la Sihla, a părintelui Cleopa de la Sihăstria sau a părintelui stareţ Caliopie Apetrei care l-a precedat în stăreţie şi al cărui iconom a fost. Alţi părinţi care i-au marcat viaţa sunt aşezaţi între coperţile Patericului nemţean de către părintele Ioanichie Bălan, şi el mutat din lumea noastră.
Din această dimensiune duhovnicească, din duhul Sihăstriei deprinde părintele Victorin motivaţia profundă a ascultării de Dumnezeu pe care o cultivă mai departe ucenicilor săi. Dar ascultării îi adaugă harisma sa personală, şi anume hărnicia şi puterea de muncă înnăscute. Preia, cu o jumătate de secol în urmă, iconomatul unei mănăstiri ce semăna mai mult cu un schit sărac, la ceva distanţă de marea Lavră a lui Varlaam Moţoc de la Secu. Astfel, tocmai în perioada cea mai grea, când mănăstirile sunt supuse persecuţiilor regimului restrictiv comunist, înţeleptul stareţ Victorin, ascultător de părinţii duhovniceşti, are cultul muncii şi transformă o mică mănăstire într-o mare şi autentică lavră a Ortodoxiei, unde se împleteşte, ca şi în „funia” evocată în Pateric, cultura sufletului şi a inimii cu cultivarea pământului şi zidiri tainice aidoma celor voievodale.
Şcoala duhovnicească la marii părinţi, misiunea pentru mulţimile de pelerini şi, în acelaşi timp, dezvoltarea centrului monastic într-o adevărată oază de belşug şi de prosperitate prin muncă cinstită a obştii, care atinge cifra de 130 de monahi, reprezintă un fapt rar întâmplat în orice zonă a ţării, şi, mai ales, în orice ţară în timpul comunismului ateu.
La şcoala sfintelor nevoinţe călugăreşti ale marilor noştri duhovnici ai Sihăstriei cresc mulţi ucenici monahi şi slujitori iscusiţi, dar şi ctitori de mănăstiri şi de schituri. După o jumătate de secol de lucrare fără odihnă ale stareţului Victorin Oanele, ne aflăm astăzi într-o „citadelă” a monahismului ortodox, cu o măreaţă catedrală închinată Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla, sfinţită de Patriarhul Ecumenic de Constantinopol Bartolomeu şi de Patriarhul României Teoctist, invitaţi de Mitropolitul Moldovei, Daniel, fiu duhovnicesc şi monah al Sihăstriei. Vechea biserică este restaurată în stil ştefanian. Este construită o mare trapeză, asemenea unei biserici, unde sute de persoane iau masa dragostei, după Sfânta Liturghie, împreună cu obştea. Noi corpuri de chilii trainice asemenea celor voievodale, arhondaric pentru primirea gratuită a sutelor de pelerini din ţară şi din lume, ateliere mănăstireşti, gospodărie agricolă model, spaţii de frumuseţe paradisiacă, livezi şi iazuri, grădini de zarzavat şi legume în „creierul” munţilor – toate acestea fac din Mănăstirea Sihăstria o adevărată privelişte a vieţii trăite prin rugăciune şi muncă, ridicată la rang de comuniune, de frumuseţe şi de bogăţie duhovnicească.
Părintele stareţ Victorin a lucrat pentru acestea zi şi noapte. A ctitorit şase biserici în mănăstire şi la schituri. A înzestrat toate schiturile cu chilii şi centre de gospodărie care acum apar asemenea razelor ce se propagă din „soarelor” dogoritor al rugăciunii şi muncii, pe linia nevoinţelor de odinioară ale părinţilor Patericului. În toate aceste centre ale evlaviei, credinţei şi muncii ostenesc şi acum peste 100 de monahi, ierodiaconi, ieromonahi, toţi oblăduiţi, crescuţi şi îndrumaţi de neîntrecutul stareţ Victorin.
Stareţul Victorin a contribuit, însă, la afirmarea, păstrarea şi dezvoltarea dreptei credinţe, aşa precum au propovăduit-o părintele Cleopa şi părintele Paisie, în tradiţia duhului monahal, al părinţilor nevoitori din Biserica noastră românească. Aşa cum ne arată în scrierile sale neuitatul părinte Ioanichie Bălan, cum arăta şi părintele Dumitru Stăniloae, monahismul românesc este echilibrat, asemenea vieţii creştinilor români; este şi duhovnicesc, dar este şi practic; este şi deschis spre lume, dar contribuie la deschiderea lumii către Dumnezeu. În această lucrare se vede pe viu împletirea unei „funii” care ne urcă de la pământ la cer, munca şi rugăciunea din care se nasc deodată comunităţi echilibrate şi cetăţi ale vieţii duhovniceşti, culturale, spirituale, deci de afirmare a valorilor noastre nemuritoare creştineşti şi româneşti, deschise lumii de aproape şi de departe.
În acest sens, mare îi va fi fost bucuria părintelui stareţ Victorin când, din obştea sa, Dumnezeu a ridicat Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei şi apoi Patriarh al ţării pe Preafericitul Părinte Daniel. Asemenea părinţilor Sihăstriei, Preafericirea Sa îmbină, de un sfert de veac, lucrarea de zidire spirituală preluată de la părintele Stăniloae şi de la părintele Cleopa, cu cea de ctitorire de biserici, catedrale ori aşezăminte sociale şi culturale, precum a făcut stareţul Victorin al Sihăstriei. Aşadar, la Sihăstria vorbim despre o şcoală a sfinţeniei monastice, a misiunii echilibrate pentru pelerini şi popor, dar şi a filantropiei în care se arată iubirea fără de margini a Mântuitorului Hristos pentru lume.
Părintele stareţ Victorin, după o scurtă suferinţă, îşi aşază trupul său obosit în soborul înţelepţilor din cel mai frumos cimitir – ctitorit tot de el – străjuit de brazi, cu biserică în mijloc, luminat de candele asemenea stelelor coborâte de pe cer pe Munţii Sihăstriei. Duhovniceşte, însă, trăieşte şi va trăi prin opera sa ctitoricească şi prin ucenicii săi monahi, preoţi, arhierei, care îi vor păstra moştenirea şi îi vor duce mai departe lucrarea.
Domnul să-l mântuiască, iar de va afla îndurare la El, să se roage şi pentru noi, cei ce am rămas aici, dar care cu „ochiul” credinţei zărim „cu timp şi fără timp” pe luminaţii noştri părinţi trecuţi Dincolo. De acolo, de la „Luceafărul” Hristos-Domnul ne trimit şi nouă luminile iubirii de Dumnezeu şi de oameni, pe care ei le-au lăsat Bisericii şi neamului nostru. Un astfel de părinte luminat prin lucrare şi prin fapte este şi rămâne pentru noi stareţul Victorin.
Veşnică să-i fie lui pomenirea!
† Casian,
Arhiepiscopul Dunării de Jos