Ca să dăm o definiţie aproximativă a falsului misticism, am putea spune că el este o dispoziţie a sufletului care aşteaptă sau vede la tot pasul un miracol, caută sau vede necontenit vedenii şi îmbracă pe fiecare persoană mai deosebită în aureola supranaturală.
Fenomenele şi vedeniile miraculoase, pe care le caută sau cu care se hrăneşte falsul misticism, le putem împărţi în trei grupe. Primele două grupe se caracterizează prin aceea că autorii lor cred, mai mult sau mai puţin, cu sinceritate în ele. Ele sunt şi în alte privinţe înrudite, mai mult sau mai puţin împletite, deşi la unele persoane domină mai mult un grup, la altele alt grup de fenomene. Unul din aceste grupe e cel al fenomenelor care aparţin sferei largi a ocultismului, adică magiei sau vrăjitoriei (inclusiv spiritismul) şi superstiţiei. Al doilea e grupul fenomenelor care îşi au izvorul în diferite stări patologice. Un al treilea grup se caracterizează prin aceea că autorii nu cred în fenomenele pe care afirmă că le produc, ci practică, din anumite cauze, cu bună ştiinţă, o înşelăciune a credincioşilor, pe scară mare. Dar întrucât, după conţinut, fenomenele din acest grup intră sau în grupul fenomenelor oculte, sau al celor patologice, putem să vorbim propriu-zis numai de două grupe de fenomene ale falsului misticism şi, în loc de al treilea grup de fenomene, să vorbim numai de un grup deosebit de cauze ale lor. Ocultismul şi patologia desigur că nu dau numai forma acestor grupe de fenomene, ci ele sunt şi cauzele lor. Dar, în afară de aceste izvoare principale ale fenomenelor falsului misticism, mai sunt unele cauze auxiliare, care susţin, ca nişte contraforturi, zidurile edificiului nefast al acestui sector tenebros al vieţii omeneşti, sprijinind ocultismul şi patologia religioasă, făcând reclamă fenomenelor produse de ele, sau producând ele înşile aparenţele unor astfel de fenomene. (…)
I. Domeniul ocultului sau al magiei şi superstiţiei. E un domeniu care nu are pretenţia că face parte întru totul din religie, totuşi foloseşte aproape totdeauna şi elemente ale religiei, încât mulţi din cei ce practică formele magiei şi ale superstiţiei, socotesc că nu păcătuiesc faţă de Dumnezeu, ci chiar îl servesc. Ceea ce dă practicilor magice un caracter de fals misticism e convingerea celor ce recurg la ele că intră oarecum în contact nemijlocit cu lumea de dincolo, supranaturală. Superstiţia se încadrează şi ea în acest domeniu, căci cel ce-i plăteşte tribut are în acel moment fiorul convingerii că este sau va fi înconjurat şi apărat de o putere de dincolo de natură. Toate practicile vrăjitoreşti şi superstiţioase sunt o moştenire din păgânism, în care se practicau pe scară largă, sub egida religiei, prezicerile şi invocările magice ale puterilor suprafireşti, din convingerea că zeii pot fi siliţi, prin anumite cuvinte şi gesturi, să comunice viitorul şi să vină în ajutorul celor ce-i cheamă. (…)
E surprinzător să constatăm cât de mult mijloacele prin care caută oamenii să-şi procure şi azi informaţii asupra viitorului şi vieţii viitoare coincid cu mijloacele prin care cereau popoarele păgâne aceste informaţii de la zeii lor.
Exista o prezicere prin cuvânt şi prin persoane mijlocitoare omeneşti. Dar exista şi o prezicere pe baza a tot felul de semne, care erau interpretate. (…)
Toate acestea se practică până azi, căzând sub osânda lui Dumnezeu, cum cădeau şi în timpurile biblice. Napoleon şi Voltaire luau seama la strigătul păsărilor. La noi se consideră strigătul cucuvelii sau hăulitul câinelui prevestitoare de moarte. Vânătorii se tem când, mergând la vânătoare, le taie drumul o femeie sau un iepure şi, în general, dacă cineva întâlneşte, când pleacă la un lucru, pe cineva cu un vas gol, socoteşte aceasta ca o prevestire de nereuşită. Trăim încă în plin păgânism sau creştinismul nostru este sufocat, în viaţa de toate zilele, de păgânism? E încă foarte înrădăcinată în subconştientul nostru şi manifestată în practici ca cele amintite credinţa în intervenţia unor forţe nevăzute care n-au nimic de-a face cu Dumnezeu şi cu învăţătura creştină.
O importanţă mare s-a dat totdeauna visurilor. Desigur, Sf. Scriptură ne înfăţişează şi unele visuri revelatorii, prin care Dumnezeu a comunicat oamenilor. Dar, în general, sensul visurilor nu-l cunoaştem şi cele mai multe n-au decât o cauzalitate organică sau psihologică. Prezicătorii pretind însă că ştiu sensul tuturor visurilor şi atribuie tuturor visurilor rosturi revelatorii. Ei au construit o adevărată ştiinţă, mai bine zis o adevărată pseudo-ştiinţă, din interpretarea visurilor, care îşi găseşte expresia în cărţi de tot felul. Pentru că se credea că prin visuri îşi comunică zeii voinţa, oamenii căutau, în tot felul, să aibă visuri revelatorii. Dormeau pe mormintele înaintaşilor şi considerau visurile ce le aveau acolo drept comunicări ale celor adormiţi. (…)
Dar cu toate aceste avertismente severe, practicile magice au pătruns şi în creştinism, încă din primele veacuri. De aceea, Sf. Ioan Gură de Aur se vede silit să le condamne din nou: „Tu nu foloseşti, zice, numai talismane, ci şi formule vrăjitoreşti, întrucât introduci în casă femei bete şi ameţite. Şi nu te ruşinezi să te întorci spre astfel de lucruri? Crezi că te poţi scuza cu aceea că femeia e o creştină şi nu spune altceva decât numele lui Dumnezeu? Tocmai de aceea o detest şi o ocolesc mai mult, pentru că spurcă numele lui Dumnezeu, şi, în vreme ce se numeşte creştină, săvârşeste lucruri păgâneşti”. (…)
II. Domeniul patologicului. Un alt grup de fenomene care alimentează şi din care se alcătuieşte falsul misticism îşi are cauza în variatele boli ale creierului. Fenomenele din acest grup, spre deosebire de practicile ocultismului, se pretind ca făcând parte din sectorul religiei. De aceea ele cuceresc, adeseori, încrederea unor mari mase de credincioşi. Distinctia între autenticul religios şi contrafacerile lui este aici cu mult mai greu de făcut. Acestor stări patologice se datoresc, mai ales, pretinsele viziuni. Ele sunt susţinute însă şi de o frământare religioasă în cei ce le produc, ca şi în cei ce le acceptă, spre deosebire de manifestările ocultismului, care sunt lipsite de o frământare religioasă, deşi sunt însoţite şi ele de un fior al întâlnirii cu nevăzutul. Dar, dacă privim atent, observăm că şi frământarea religioasă la subiectele producătoare de false viziuni e bolnăvicioasă.
Caracterul bolnăvicios al frământării religioase la subiectele producătoare de false viziuni se cunoaşte după aceea că frământarea lor religioasă e înspăimântător de exagerată şi izbucneşte fără motive serioase. Când cineva e apucat dintr-odată de remuşcări exagerate, de o spaimă religioasă îngrozitoare, fără să poată indica păcate prea grave în viaţa lui antecedentă, e evident că avem de-a face cu o stare patologică: „O căinţă adâncă, dureroasă, o luptă îndelungată, fierbinte şi cutremurătoare cu păcatul, o teamă de a nu se mântui, care răpeşte ziua odihna şi noaptea somnul şi apropie pe om de disperare, o tensiune ca aceea pe care o trăieşte David, potrivit Psalmului 50, Pavel în Damasc, Luther în chilia mănăstirii, o indiferenţă trecătoare ce se naşte de aci faţă de alte interese, datorii şi griji, dar nu mai puţin şi o bucurie negrăită pentru pacea aflată în sfârşit, care se revarsă peste toate marginile, toate acestea sunt, în anumite condiţii, apariţii foarte sănătoase ale vieţii religioase… Dar acolo unde aceste manifestări nu stau în nicio relaţie normală cu viaţa lăuntrică de mai înainte, acolo unde izbucnesc fără motiv, ele indică o boală a creierului, ca izvor al lor. Un om sănătos până de curând, care îşi făcuse prea puţină sau nicio grijă de raportul său cu Dumnezeu, e cuprins dintr-odată de o spaimă inexplicabilă pentru păcatele sale şi tremură de judecata şi de pedeapsa dumnezeească. Dar întrebat de păcatele sale, nu ştie să numească niciunul”. (…)
III. Cauzele morale ale falsului misticism sau domeniul ignoranţei în credinţă. Drept cauze morale ale falsului misticism se pot indica: ignoranţa, lăcomia şi prezumţia. Dacă ocultismul şi mai ales stările patologice produc fenomene de fals misticism dintr-o anumită sinceritate, prezumţia şi lăcomia produc, cu rea credinţă, pretinse fenomene de ordin supranatural, fie de caracter magic, fie de caracter religios, şi întreţin credinţa în ele. Desigur, uneori credinţele magice, lăcomia şi prezumţia se întâlnesc în unii şi aceiaşi indivizi, producând fenomene vrăjitoreşti sau aparenţa unor fenomene religios-supranaturale. Acelaşi rol îl poate avea şi ignoranţa, deşi ea nu e o cauză de rea credinţă a unor astfel de fenomene. E, totuşi, şi ea, o cauză morală a lor, deoarece şi pentru ignoranţă, poartă o vină atât cel stăpânit de ea, cât şi cei răspunzători de el. Ignoranţa e mai ales mediul şi vehicolul propice de răspândire a falsului misticism. Mulţi vrăjitori şi descântători practică activitatea lor şi din pricina ignoranţei. Şi mulţi sunt robii unor iluzii din pricina ignoranţei. Dar ignoranţa e, mai ales, pricina care face mulţimea să dea crezare vrăjitoriilor, halucinaţiilor şi iluziilor pe care le produc unii indivizi. Ignoranţa e factorul cel mai de seamă în generalizarea falsului misticism. Formele epidemice ale falsului misticism sunt un semn trist de înapoiere religioasă generală şi un certificat ruşinos pentru păstorii sufleteşti ai unui popor. (…)
Nu negăm că se poate obţine o sfinţenie şi în viaţa pământească. Dar între sfinţenia adevărată sau căutarea sinceră a sfinţeniei şi falsa sfinţenie sunt următoarele deosebiri radicale:
a) Sfinţenia încoronează strădaniile îndelungate şi obositoare ale unei vieţi întregi; faima falsei sfinţenii şi-o câştigă cineva după câteva luni de exhibiţii extravagante, bine puse în scenă. Se poate întâmpla şi faptul că cineva să fi pornit sincer pe drumul unei vieţi de curăţie, dar, neacoperindu-şi destul de bine ostenelile sale, lauda oamenilor îl dă peste cap, până e încă crud în viaţa duhovnicească, încât încetează de a mai urmări sfinţenia adevărată, mulţumindu-se cu manifestări prefăcute de sfinţenie.
b) De aceea, sfinţenia adevărată şi strădania după ea este acoperită de smerenie. Omul care trăieşte împlinind cu adevărat poruncile dumnezeeşti nu caută să atragă atenţia asupra sa, asupra vieţii sale, nu vorbeşte de sine sau dacă aduce altul vorba despre sine îşi scoate în relief păcatele, scăderile sale, chiar cu exagerare sau chiar inventându-le. Peste tot el ţine să treacă drept un om neînsemnat. Pe sfinţii adevăraţi îi descoperă Dumnezeu fără voia lor, uneori numai la moartea sau după moartea lor. Din păcate poate fi simulată şi smerenia. Unii dintre cei care îşi fac faimă de ,,sfinţi” fac pe smeriţii. Ba mai mult, săvârşesc fapte păcătoase, cu pretenţia că voiese să îşi acopere cu ele sfinţenia. Şi, de fapt, reuşesc să amăgească multe suflete naive. Totuşi, smerenia adevărată şi acoperirea adevărată se pot deosebi uşor de cele false. Smerenia falsă se cunoaşte prin aceea că cel ce o afişează face caz de ea, atrage atenţia asupra smereniei sale. Iar cel ce îşi acoperă cu adevărat sfinţenia nu o face prin acte de călcare a poruncilor şi a disciplinei bisericeşti. Acoperirea sfinţeniei se face printr-o înveşmântare în simplitate, în nepricepere, prin săvârşirea la întuneric a celor bune.
c) Sfinţenia adevărată înseamnă o stare de curăţie de toate patimile: a lăcomiei pântecelui, a desfrâului, a iubirii de argint, a mâniei, a întristării, a trândăviei, a mândriei. În locul fiecărei patimi din acestea trebuie sădită virtutea contrară. Astfel, urcuşul spre sfinţenie înaintează de la sobrietatea în mâncare, la castitate, la nelăcomie, la blândeţe, la seninătate, la hărnicie, la smerenie şi iubire. De patimile trupeşti reuşesc mulţi să se elibereze. Dar foarte puţini reuşesc să se elibereze de mândrie. De aceea falsa sfinţenie caută popularitatea. Ea simulează şi smerenia, şi iubirea de oameni, pentru a-şi atrage admiraţia. Sfântul adevărat are putere să suporte chiar impopularitatea, pentru că are alte mângâieri şi nu are lipsă de hrana laudelor omeneşti.
E uimitor şi trist să vedem că la noi s-a lăţit moda simulării sfinţeniei, cu tot cortegiul de pretinse daruri suprafireşti ce ţin de ea: eficacitatea sigură a rugăciunii, citirea gândurilor, vederea la distanţă, tămăduiri, darul proorociei, etc. În loc să înainteze cu osteneală răbdătoare pe drumul îmbunătăţirii reale şi al mântuirii, împlinind ascultările de muncă sârguincioasă şi de curăţire de orice patimă şi de orice gînd subţire al patimii, făcându-se pildă de viaţă serioasă, tocmai întrucât se feresc mai mult de vederea lumii, sunt unii care aleg drumul lunecos şi comod al pierzaniei, creându-şi câte o ceată de adoratoare şi lăsându-se răsfăţaţi de ele cu mâncărică bună, cu haine moi şi luxoase, cu of-uri de admiraţie pentru orice cuvânt ce le iese din gură, cu o propagandă care le duce repede faima în toată ţara, făcând pe o mulţime de oameni să alerge când la unul, când la altul din ei, până ce se conving că nici acesta, nici acela nu e proorocul.
În toate formele de fals misticism se observă o oboseală, o lipsă de curaj în faţa vieţii, o teamă de viaţă, un refugiu în falsa mângâiere că face Dumnezeu sau cine ştie ce forţă supranaturală totul în locul omului. E a patra cauză morală a falsului misticism. E un alt aspect al stării nesănătoase pe care o susţine.
Sfinţii Părinţi răsăriteni pun un mare preţ pe trezvia credinciosului. Aceasta este o necontenită atenţie a omului la gândurile care caută să se furişeze în mintea lui, pentru a le alunga imediat pe cele rele. Dar trezvia am putea spune că este şi atenţia necontenită a omului la realitate şi curajul de a o privi în faţă, de a o accepta cu toate problemele ei, de a-şi lucra mântuirea în condiţiile date de ea. Trezvia este şi un realism opus oricărei reverii, care e un refugiu neputincios într-o lume a fanteziei. Nu acolo îşi dobândeşte omul mântuirea, pentru că nu acolo se pot săvârşi fapte bune. Omul trebuie să îmbrăţişeze realitatea şi în ea să lucreze. E greşit să o lase pe aceasta în seama lui Dumnezeu, iar el să se refugieze fricos în lumea ireală, a visurilor. Falsul misticism este, în definitiv, fuga de realitatea adevărată într-o falsă realitate, e fuga de realitatea creată de Dumnezeu într-o realitate visată de om, o fugă de realitatea prin care se ajunge la Dumnezeu într-una care nu are nicio ieşire, niciun drum spre Dumnezeu.
Fragment din studiul omonimal pr. prof. Dumitru Stăniloae,
preluat din revista ,,Studii teologice”,nr. 5-6/1952, pp. 251-272