Cuvântul ÎPS Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei la pomenirea de un an de la trecerea la cele veşnice a Doamnei Rada Crăciun, Lopătari, 31 august 2014
Slujba de parastas constituie un prilej binecuvântat de comuniune şi de întărire a acestei comuniuni între cei vii şi cei care, cu trupul, nu se mai află printre noi, dar care, în duh, sunt convins că se află într-o strânsă legătură cu toţi cei dragi pe care i-au părăsit, după legea firii. Slujba de parastas sau de pomenire a celui trecut în veşnicie, nu este doar un simplu ritual, ci constituie un prilej binecuvântat de întărire a rugăciunii. Este un moment în care noi ne arătăm, pe de o parte, părerea de rău că cel drag ne-a părăsit – zicem noi poate prea devreme! – dar, pe de altă parte, ne întărim în credinţa că persoana respectivă nu a trecut „în nefiinţă” cum greşit spun unii, ci continuă să existe, din voia lui Dumnezeu, în veşnicie, ca persoană unică şi irepetabilă. Chiar dacă trupul acesta pământesc se desface şi se integrează în pământul din care a fost luat, sufletul se întoarce la Dumnezeu cel care l-a şi chemat la existenţă, are aceeaşi conştiinţă pe care a avut-o cât a vieţuit în trup şi poate fi, prin rugăciune, în legătură cu cei vii.
Cuvântul grecesc „parastasis” (de la verbul „parestano”) înseamnă „a fi prezent alături de cineva”, „a fi lângă cineva”. Deci, slujba de parastas este o mărturie şi o dovadă concretă a faptului că noi, cei care suntem vii şi care am rămas aici, în această lume, ca să ne ducem crucea vieţii până la capăt, suntem alături şi cu mintea, şi cu sufletul, şi cu inima şi, mai ales, cu rugăciunea alături de cel trecut în veşnicie. Toate rugăciunile pe care noi le auzim la slujba înmormântării sau a parastasului ne arată acest adevăr al comuniunii dintre cei vii şi cei morţi. Acest adevăr ne precizează care este ţelul vieţii noastre pe pământ şi care este rostul petrecerii noastre aici, în perspectiva dobândirii vieţii celei adevărate, a vieţii depline din Împărăţia lui Dumnezeu, împreună cu Dumnezeu. Important este ca fiecare dintre noi să conştientizăm îndatoririle noastre creştineşti, aşa după cum ne-a învăţat şi ne învaţă Biserica dintotdeauna. De aceea, trebuie să trăim credinţa în Hristos cu toată responsabilitatea, să conştientizăm că nu suntem veşnici pe pământ, ci veşnici vom fi în ceruri, şi că va veni un moment când ne vom întâlni cu Hristos, Dătătorul vieţii, Cel care ne va cere socoteală de felul în care ne-am petrecut viaţa aici. Viaţa cea adevărată este aceea care se umple de fapte bune şi, mai ales, de faptele milosteniei.
Spunea cineva că, atunci când pleacă din lumea aceasta, omul nu ia cu sine nimic altceva decât numai „trăistuţa” cu faptele bune pe care le-a săvârşit. Poate să acumuleze bogăţiile pământului, poate să aibă putere să conducă întreaga planetă, când pleacă din această lume nu ia nimic de aici. Şi e foarte important să se vadă cum a folosit şi cum a chivernisit bunurile pe care Dumnezeu i le-a dăruit pentru a-şi dobândi mântuirea.
Se ştie că, de când mama Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Casian – dna Rada Crăciun – a trecut la cele veşnice, m-am străduit să fiu şi eu prezent aici, nu numai în calitate de arhipăstor al acestei Arhiepiscopii, ci şi în calitate de fost ucenic al Înaltpreasfinţitului Casian, care mi-a fost profesor la Seminar şi, apoi, frate mai mare întru slujirea arhierească.
De aceea, în calitatea mea de om şi de creştin care a cunoscut-o câtuşi de puţin pe mama Rada, am venit, cu drag, să-i aducem un omagiu şi cu prilejul împlinirii acestui soroc, pentru că ea, mama Rada, împreună cu multe alte bunici şi mame sfinte ale noastre, constituie paradigme ale modului în care femeia creştină trebuie să-şi îndeplinească îndatoririle morale de soţie şi de mamă. Şi-a crescut copiii frumos şi cu multe sacrificii şi i-a oferit ca pe o ofrandă curată lui Dumnezeu, iar unul dintre ei, ÎPS Părinte Arhiepiscop Casian Crăciun, fiind rânduit de Dumnezeu în cea mai înaltă treaptă de slujire. Nu a încetat să se roage pentru ei până când a închis ochii! Am fost emoţionat să văd cartea de rugăciuni a maicii Rada, carte pe care o păstrează ca pe o vie amintire şi ca pe un odor de mare preţ ÎPS Părinte Casian şi care este tocită de stăruinţa în rugăciune şi frecvenţa cu care trecea paginile cu degetul şi care dă mărturie despre intensitatea şi puterea rugăciunii ei.
Ştiu că a plecat împăcată la Dumnezeu, dar cu o oarecare părere de rău că şi-a părăsit fiul. Însă noi, mai ales noi, arhiereii şi preoţii, trebuie să ne întărim duhovniceşte în credinţa că, deşi nu mai este printre noi, totuşi ea veghează asupra noastră. Personal, ca ierarh, la fel ca şi ÎPS Părinte Arhiepiscop Casian, având deplinătatea harului arhieriei, ne plecăm cu recunoştinţă şi cu evlavie împreună cu preoţii slujitori în faţa acestor mame şi bunici sfinte care au ştiut, cu multe sacrificii, să transmită valorile credinţei copiilor lor. Nu au învăţat multă carte, dar s-au adăpat din cuvântul Sfintei Scripturi şi din rugăciunea curată înălţată către Dumnezeu. Ştiinţa lor cea mai înaltă a fost comuniunea cu Dumnezeu şi fidelitatea faţă de valorile netrecătoare ale Evangheliei pe care le-au păstrat cu sfinţenie şi le-au transmis şi copiilor lor. Mă gândesc cu îngrijorare la realităţile concrete în care trăim şi în care vedem că mamele tinere nu mai împărtăşesc aceleaşi valori creştine ca bunicile şi mamele noastre şi nu-şi mai educă copiii cu acea intensitate a credinţei şi evlaviei. Pe noi, ierarhii Bisericii de astăzi, acest fapt ne îngrijorează şi ne dă de gândit. De aceea, ori de câte ori participăm la o slujbă arhierească, îi îndemnăm pe fii să vină să îşi îmbrăţişeze bunicile şi mamele, ori de câte ori văd o bătrânică îmbrobodită cu basma şi cu mâinile bătătorite de muncă, îmi vine în minte chipul mamei Rada Crăciun, îmi vine în minte chipul bunicii mele care s-a sacrificat şi a crescut 11 copii. De asemenea, nu pot să nu mă gândesc şi la iubita mea mamă care, din mila lui Dumnezeu, este încă alături de mine, dar mă gândesc şi la faptul că va sosi un moment când mă va părăsi şi, cu siguranţă, voi trăi aceleaşi sentimente puternice pe care le-a trăit şi ÎPS Părinte Arhiepiscop Casian.
Iubiţi credincioşi,
Deşi, după cum spuneam, aceasta este rânduiala firii noastre rănite de moarte, noi trebuie să nu uităm niciodată că scopul nostru aici, în această viaţă, este acela de a ne pregăti pentru adevărata viaţă, cea veşnică, căci „nu avem cetate stătătoare aici, ci o căutăm pe aceea care va să fie în ceruri” (Evrei 13, 14), cum ne învaţă Sf. Ap. Pavel. Trebuie să trăim în comuniune de credinţă şi de iubire unii cu alţii, iubindu-ne mamele şi bunicile cât timp mai sunt în viaţă şi pomenindu-le cu drag atunci când nu mai sunt. Depinde, însă, de fiecare dintre noi cum ne ostenim în această viaţă trecătoare pentru a dobândi un nume bun şi a ne îmbogăţi în fapte de milostenie, care să îi determine pe urmaşii noştri să ne facă şi nouă pomeniri. Iată, noi ne-am adunat aici, în număr mare, slujitori şi creştini din Arhiepiscopia Dunării de Jos de la Galaţi, părinţi care au cunoscut-o de aproape pe mama Rada, au iubit-o şi au preţuit-o. Sunt convins că sufletul ei se bucură în acest moment! Se simte împlinită, se simte fericită pentru că la această slujbă de pomenire au venit cei dragi ca să o pomenească. De asemenea, pe lângă parastasul pentru mama Rada, am făcut parastas şi am înălţat rugăciuni şi pentru alţi credincioşi, iubiţi părinţi, fraţi şi surori de-ai dumneavoastră care au fost pomeniţi la această slujbă. Eu am făcut referire mai ales la pomenirea mamei Rada, pentru că acesta este motivul pentru care am venit, să fiu alături de ÎPS Părinte Arhiepiscop Casian. Sunt convins că, ori de câte ori o pomeneşte la Dumnezeiasca Liturghie sau când face slujbă de pomenire, retrăieşte acele sentimente puternice de durere, durerea despărţirii fiului de mamă. Dar, în acelaşi timp, conştientizăm că trebuie să ne întărim, că nu trebuie să ne pierdem nădejdea „ca cei care nu au credinţă”. Credinţa noastră în dobândirea vieţii celei veşnice se fundamentează pe moartea şi Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi pe arvuna pe care El ne-o dă că şi noi vom învia la obşteasca înviere şi atunci ne vom revedea cu toţi cei dragi şi vom trăi, în chip plenar, comuniunea de iubire în Hristos.
Dumnezeu să o odihnească cu drepţii în corturile sfinţilor Săi pe mama Rada! Dumnezeu să-i odihnească pe toţi cei care au fost pomeniţi şi să ne rugăm să ne dea Dumnezeu sănătate, înţelepciune şi statornicie în dreapta credinţă ca să împlinim rânduielile Bisericii, cum este şi aceasta la care am luat parte împreună cu familia răposatei Rada Crăciun.
Dumnezeu s-o odihnească!