Cele trei misiuni care se regăsesc în lucrarea preotului, practic, nu pot fi separate. În acelaşi timp el slujeşte, învaţă şi îndrumă. Fiecare acţiune a preotului privitoare la Taina Spovedaniei are acest rol întreit. De multe ori credincioşii percep numai rolul de învăţător şi pe cel de îndrumător al preotului, rolul de slujitor fiind minimalizat.
Vrednicul de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală mărturisea: „Mare Taină este Taina Duhovniciei… Dar preotul, fiind duhovnic, are misiunea extraordinară, permanentă şi tainică de a ne împăca cu Dumnezeu. De a face în aşa fel încât slăbiciunile noastre omeneşti, greşelile noastre omeneşti, păcatele noastre să le facă, în virtutea mandatului primit de la Dumnezeu, iertate, şi să ne nască din nou. Să ne facă din nou curaţi, aşa cum am fost înainte, prin iertarea pe care ne-o dă după mărturisire, prin Taina Spovedaniei”1.
Pastoraţia individuală scoate în evidenţă unicitatea persoanei; ea nu se limitează numai la scaunul spovedaniei, ci se extinde pe perioada întregului an bisericesc, prin canonul personal pe care credinciosul îl primeşte, prin relaţia directă şi unică pe care o are permanent, prin Biserică, cu preotul duhovnic. Această relaţie directă şi permanentă presupune o luptă continuă cu păcatul şi, în acelaşi timp, o schimbare a noastră. Sfântul Teofan Zăvorâtul ne îndeamnă în acest sens „… să ne schimbăm vechile deprinderi şi să lăsăm obiceiurile care ne hrăneau patimile dinainte; să ne alcătuim o nouă pravilă a purtărilor, a ocupaţiilor casnice sau din afara casei şi a tuturor relaţiilor noastre; şi, mai ales, să ne ferim de întâlnirile ispititoare cu lucrurile, persoanele şi obiectele care pot trezi în noi istovitoarele patimi păcătoase…”2. Pe lângă toate acestea, nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că, de multe ori, păcatele mărturisite sunt repetate de cei ce se spovedesc, iar această repetare a lor face ca Taina Spovedaniei să devină o simplă formalitate. Cuvintele scriitorului bisericesc Clement Alexandrinul sunt lămuritoare în această privinţă: „A te gândi să păcătuieşti iarăşi, pentru că te poţi pocăi de mai multe ori, înseamnă să fii nestatornic din pricina lipsei de exerciţiu. Este aşadar, o aparenţă de pocăinţă şi nu pocăinţă, atunci când ceri de multe ori iertare pentru păcatele pe care le-ai săvârşit de multe ori”3. Îndreptarea noastră presupune astfel o continuă pază a gândurilor noastre, o îndepărtare din inima şi din sufletul nostru a tuturor patimilor ispititoare, aşa cum ne învaţă şi Sfântul Ioan Casian: „Astfel, cel ce priveghează cu gândul la pocăinţa sa, atunci va înţelege că a fost achitat de pedeapsă, că a dobândit iertare pentru nelegiuirile sale, când va simţi că inima nu-i mai este ispitită de atracţia viciilor, sau de gândul la ele”4.
Taina Spovedaniei este cea care ne apropie, în chip real şi nu virtual, cel mai mult de credincioşi; este Taina care dă posibilitatea preotului duhovnic să înveţe permanent exerciţiul vocaţiei de prieten, mai ales în societatea modernă, care devine din ce în ce mai mult o societate a izolării şi înstrăinării persoanei, o societate care oferă mijloace facile pentru a cultiva o prietenie virtuală. Oamenii au nevoie permanent de prieteni şi de a comunica cu ei în mod real.
„Preotul trebuie să devină un prieten al credinciosului, realizând între acela şi sine o firească şi sinceră comunicabilitate. El trebuie să împlinească nevoia credincioşilor de azi după un prieten adevărat, îmbinând comunicabilitatea firească între sine şi credincios cu o neclintită statornicie în prietenie faţă de acela, prin evitarea oricăror greşeli care ar putea să diminueze deplina încredere a credinciosului în el. Realizând astfel de relaţii cu credincioşii care evită mărturisirea, aceştia se pot transpune cu uşurinţă în starea de mărturisire faţă de preot”5.
Calitatea de îndrumător spiritual pe care o conferă Taina Spovedaniei preotului duhovnic presupune ca relaţia dintre preot şi credincios să fie o relaţie specială, o prietenie specială din care nu trebuie să lipsească încrederea şi buna cuviinţă. Este acea formă de prietenie sfinţitoare prin care Îl regăsim pe Dumnezeu, prin care Îl regăsim pe Mântuitorul Hristos, Cel ce ne iartă păcatele.
Pr. lect. dr. Ovidiu Soare
1 Mitropolit dr. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996, p. 276.
2 Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 163.
3 Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a II-a, în ,,P.S.B.”, vol. 5, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982, p. 144.
4 Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Convorbirea cu părintele Pinufius, Despre scopul pocăinţei şi despre semnele iertării, în ,,P.S.B.”, vol. 57, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990, p. 657.
5 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Taina Pocăinţei ca fapt duhovnicesc, în „Ortodoxia”, nr. 1/1972, p. 7.