Perioada de stabilitate internă a Principatului valah, începută cu domnia lui Şerban Cantacuzino (1679-1688) şi continuată în lunga domnie a Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a fost unul din factorii importanţi ce au contribuit la înflorirea vieţii spirituale în Ţara Românească în epoca brâncovenească, sub toate aspectele ei. Cel de-al doilea factor l-au constituit credinţa puternică şi sinceră în Dumnezeu, grija pentru păstrarea dreptei credinţe şi dragostea pentru popor a sfântului voievod Constantin.
O contribuţie importantă la această înflorire a vieţii bisericeşti au avut-o, de asemenea, ierarhii care au păstorit Biserica din Ungrovlahia în timpul Sfântului Constantin Brâncoveanu, mitropoliţii Teodosie şi Antim Ivireanul, episcopul Mitrofan al Buzăului, ori cei aflaţi în refugiu la Curtea domnească de la Bucureşti, din cauza prigonirilor turcilor.
Ctitoriile bisericeşti ale Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu
Constantin Brâncoveanu, încă înainte de a urca în scaunul de domnie, pe când era logofăt şi mai apoi spătar, „vrând a răspunde blagorodnii şi evlavii sale, carea cătră dumnezăieştile lucruri avea”, după cum însuşi mărturisea în pisania mănăstirii Bistriţa, a îngrijit de ctitorirea unor biserici şi de repararea altora, ridicate de înaintaşii săi şi ajunse în stare de degradare ori chiar de ruinare. Aşadar, în septembrie 1683 erau terminate lucrările la biserica cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” de pe moşia sa de la Potlogi. În aceeaşi lună a anului 1683 se încheia restaurarea mănăstirii Bistriţa, iar în septembrie 1688 termina de zidit biserica „Sfântul Gheorghe den pajişte”, de la Mogoşoaia.
După ce a devenit domn al Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu a ridicat ansamblul arhitectural al mănăstirii Hurezi, din Vâlcea, între anii 1690-1703. Biserica mănăstirii, cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, înălţată între 1690-1692 a fost sfinţită în anul 1693.
Între 1691-1697 voievodul muntean ctitorea, împreună cu unchiul său, Mihail Cantacuzino, biserica mănăstirii „Adormirea Maicii Domnului” din Buzău.
O altă ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu a fost biserica cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” a mănăstirii Mamul din Vâlcea, înălţată între 1695-1696, pe care avea să o înfrumuseţeze cu pictură câţiva ani mai târziu celebrul zugrav Pârvu „Mutu”.
Spre sfârşitul anului 1698 erau încheiate lucrările la turnul-clopotniţă al bisericii „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” de pe dealul Mitropoliei din Bucureşti. O construcţie similară era realizată în anul 1701, la mănăstirea Jitianu din Dolj.
În această perioadă, o seamă de alte lăcaşuri de cult au fost refăcute din temelii şi zugrăvite cu cheltuiala şi purtarea de grijă ale lui Constantin Brâncoveanu. Amintim, dintre acestea: biserica domnească „Sfântul Dumitru” din Târgovişte (în anul 1698), biserica „Sfântul Nicoale” din Ismail (fapt pentru care patriarhul Calinic al II-lea al Constantinopolului îi adresa în noiembrie 1699 o gramată de mulţumire), biserica cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Ocna Sibiului, mănăstirea Govora, din Vâlcea, în anul 1711 şi biserica mănăstirii Dealu, în anul 1713.
De asemenea, cu sprijinul material substanţial al domnitorului, patriarhul Dositei al Ierusalimului zidea, între anii 1705-1706, biserica „Sfântul Gheorghe” din Bucureşti.
Acestor ctitorii li s-au adăugat alte biserici ridicate de jos ori refăcute de membrii familiei sale. Doamna Maria, soţia voievodului a ctitorit bisericile „Sfântul Nicolae dintr-o zi”, din Bucureşti, în anul 1702 şi „Sfânta Treime” a mănăstirii Surpatele, din Vâlcea, în anul 1706, iar fiii săi Constantin şi Ştefan alte două biserici. Potrivit unor estimări, în perioada 1679-1714, cu preponderenţă în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, în Ţara Românească s-au ctitorit sau refăcut aproximativ 65 de schituri şi mănăstiri şi 90 de biserici, cifre ce vorbesc despre dinamica vieţii bisericeşti din Principat din acea vreme, precum şi despre importanţa şi rolul Bisericii în viaţa spirituală a poporului.
Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu a arătat dragoste pentru credinţa ortodoxă nu doar prin înălţarea atâtor biserici şi mănăstiri, ci şi prin tipărirea pe propria-i cheltuială atât a unor cărţi de apărare a credinţei ortodoxe împotriva atacurilor propagandei catolice, luterane şi calvine, cât şi a numeroase cărţi de cult în limbile slavonă, greacă şi română.
Astfel, în anul 1690 erau tipărite la Bucureşti scrierile apologetice Manual împotriva schismei papistaşilor, a ieromonahului Maxim Peloponesianul, profesor la Academia domnească „Sfântul Sava” din Bucureşti, Întâmpinare la principiile catolice, a lui Meletie Sirigul şi Manual împotriva rătăcirii calvine, a patriarhului Dositei al Ierusalimului, toate în limba greacă. În anul 1699 era tipărită, la Snagov, Mărturisirea Ortodoxă a Sfântului Mitropolit Petru Movilă al Kievului, ca reacţie împotriva propagandei catolice din Transilvania, care a condus la unirea forţată a românilor ortodocşi cu Biserica Romei. În anul 1703 apărea la Bucureşti Învăţătura dogmatică a Prea Sfintei Biserici răsăritene şi universale, a lui Sevastos Kimenites, iar în 1710 apărea, la Târgovişte, Panoplia dogmatică a lui Eftimie Zigabenul.
Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu,
ocrotitor al românilor ortodocşi din Transilvania
Constantin Brâncoveanu a fost preocupat şi de situaţia confesională a românilor ortodocşi de peste munţi, în contextul în care, prin promisiunea acordării preoţilor români a aceloraşi drepturi ca şi clericilor celorlalte confesiuni şi prin înşelăciune, Curtea de la Viena i-a determinat pe mitropolitul ortodox Atanasie Anghel al Transilvaniei şi pe unii preoţi să accepte unirea cu Biserica Romei, românii transilvăneni fiind supuşi apoi unui proces forţat de deznaţionalizare, prin catolicizare. Domnitorul valah a luptat prin toate mijloacele pentru păstrarea libertăţii de credinţă a românilor transilvăneni şi pentru ca aceştia să-şi poată păstra credinţa ortodoxă.
Mai întâi, Constantin Brâncoveanu a intervenit pe lângă împăratul Leopold I în favoarea românilor, solicitând să nu fie forţaţi să treacă la uniatism. Acest prim demers a avut drept urmare emiterea, de către împăratul Leopold I, a două diplome, la 12 septembrie şi la 12 decembrie 1701, prin care românilor li se dădea, în principiu, dreptul de a-şi alege confesiunea. Un al doilea demers, făcut prin intermediul ambasadorului Angliei la Constantinopol, nu şi-a mai atins scopul, stârnind mânia împăratului habsburg.
Ca urmare a acestei din urmă atitudini a împăratului habsburg, mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti a trimis o solie ţarului Petru I, aducându-i la cunoştinţă suferinţele românilor ortodocşi din Transilvania şi cerându-i să intervină în favoarea acestora.
Când demersurile diplomatice pe tema respectării libertăţii religioase a românilor transilvăneni au eşuat, Constantin Brâncoveanu a ales să-i sprijine în mod direct pe aceştia, trimiţându-le cărţi de cult ortodoxe în limba română şi bani pentru repararea sau ctitorirea din nou a unor biserici.
În anii 1700-1701 Constantin Brâncoveanu ridica, la mănăstirea Sâmbăta de Sus, din judeţul Braşov, o biserică de piatră, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, iar în anul 1707 ctitorea biserica „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” din Poiana Mărului, Braşov, aceste două locaşuri de cult adăugându-se unei biserici zidite în anul 1697 la Făgăraş, cu hramul „Sfântul Nicoale”. Sfântul voievod s-a îngrijit nu doar de înălţarea acestor biserici de piatră pentru românii transilvăneni, ci şi de înălţarea lor spirituală şi de întărirea în dreapta credinţă ortodoxă, făcându-le danii de carte de cult în limba română. Mănăstirii de la Sâmbăta de Sus domnitorul muntean îi dăruia un exemplar al Bibliei din 1688, o Evanghelie din 1697 şi un Octoih, iar bisericii din Făgăraş îi oferea un Minei. Desigur, acestea sunt doar câteva daruri care s-au mai păstrat şi de care se mai ştie, dar numărul lor va fi fost mult mai mare.
Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu,
apărător, susţinător şi binefăcător al Bisericilor Ortodoxe
Purtarea de grijă pentru apărarea dreptei credinţe ortodoxe a Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu a îmbrăţişat nu doar pe ortodocşii români din Ţara Românească şi din Transilvania, ci şi pe ortodocşii care locuiau în ţările aflate sub stăpânire otomană, fie ei greci, arabi ori armeni. Şi către aceştia, iubirea de Hristos a Sfântului Voievod s-a revărsat sub forma daniilor în bani, pentru repararea unor locaşuri de închinare, în cărţi şi în obiecte liturgice.
În anul 1708 Sfântul Constantin Brâncoveanu ctitorea un paraclis cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” în Sfântul Munte Athos, pe seama Mănăstirii „Sfântul Pavel”, ale cărei chilii şi trapeză au fost reparate tot cu cheltuiala sa. Totodată, a refăcut din temelie biserica „Sfântul Nicolae” din cartierul Galata al Constantinopolului, care se ruinase în urma unui incendiu. Mănăstirii „Sfântul Ioan Evanghelistul” din insula Patmos i-a dăruit o Evanghelie.
De asemenea, la solicitarea patriarhului Atanasie al IV-lea al Antiohiei, domnitorul valah tipărea, în anul 1701, un Liturghier greco-arab şi un Ceaslov greco-arab, iar un an mai târziu, cărţi pentru creştinii ortodocşi din Siria. În anul 1706 a dăruit patriarhiei Antiohiei o tipografie cu caractere arabe, de sub teascurile căreia au ieşit, în limba arabă, o Psaltire, în anul 1706, o Evanghelie, în anii 1706 şi 1708, şi un Penticostar, în anul 1711.
O altă tipografie a fost dăruită de voievodul valah creştinilor din Georgia, la rugămintea regelui georgian Vahtang al VI-lea. Între anii 1709-1710 au fost tipărite la Tbilisi, în limba georgiană, Evanghelia, Psaltirea, Apostolul, Liturghierul, Ceaslovul şi Molitvelnicul.
Pentru dărnicia sa, Sfântul Constantin Brâncoveanu a fost socotit de beneficiarii daniilor sale ,,cel mai darnic principe creştin”, fiind comparat chiar cu Sfântul Împărat Constantin cel Mare şi cu împăratul Justinian I. Sevastos Kimenites, directorul Academiei domneşti „Sfântul Sava” din Bucureşti afirma că „istoria încă nu a cunoscut vreun împărat mai darnic ca el”, iar patriarhul Antiohiei, Atanasie al IV-lea îl elogia pentru „bunătatea lui universală, în favoarea poporului ortodox”. De asemenea, în prefaţă la Slujba Sfintei Parascheva, tipărită în limba greacă la Bucureşti, în anul 1692, Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul afirma despre Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu că „în fiecare zi foloseşte cu prisosinţă nu numai ţara cu tipografia naţională, ci ca un alt soare luminează pe toată Ortodoxia”.
Prin dărnicia şi prin dragostea sa faţă de ortodocşii de pretutindeni, Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu şi-a câştigat un mare prestigiu în întreaga lume ortodoxă a vremii sale, adesea ierarhii greci din Patriarhiile Ortodoxe supuse puterii otomane făcând apel la domnitorul valah să medieze disputele canonice apărute între ei. Bunăoară, în anul 1695 voievodul muntean a intervenit pentru a pune capăt conflictului dintre Patriarhia de Ierusalim şi monahii de la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Muntele Sinai. Totodată, Curtea domnească de la Bucureşti a fost, în vremea Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu adăpostul căutat de toţi ierarhii greci, foşti ori viitori patriarhi ai celor patru Patriarhii răsăritene, ori ierarhi ai diferitelor scaune din cuprinsul stăpânirii turceşti, scoşi din scaunele lor de puterea lumească şi alungaţi ori surghiuniţi, toţi găsind în voievodul valah un mare ocrotitor şi un binefăcător.
Pr. conf. dr. Cristian Gagu
Bibliografie: Istoria Românilor, V, coord. Acad. Virgil Cândea, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pp. 248-267; Ştefan IONESCU, Epoca brâncovenească. Dimensiuni politice. Finalităţi culturale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981; Martiriul Sfinţilor Brâncoveni, ed. redactată şi îngrijită de L.S. Desartovici, Bucureşti, Ed. Sophia, Alexandria, Ed. Cartea Ortodoxă, 2005; Nicolae IORGA, Bizanţ după Bizanţ, Ed. Gramar, Bucureşti, 2002; Nicoale IORGA, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ed. a II-a, vol. 2, Ed. Gramar, Bucureşti, 1995; Pr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992; Pr. Eugen DRĂGOI, Sfinţii Martiri Brâncoveni – 300 de ani de la mucenicie. Tabel cronologic şi bibliografie, în ,,Biserică, Misiune, Slujire”, vol. 14, Ed. Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2014, pp. 132-168.