Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, în data de 28 iunie a.c., la Galaţi s-a desfăşurat Simpozionul omagial intitulat ,,Traian Dorz – 100 – creaţie şi jertfă”. Înaltpreasfinţitul Părinte Casian a deschis seria prelegerilor dedicate poetului creştin Traian Dorz, la împlinirea a 100 de ani de la naşterea sa, în prezenţa unor profesori şi oameni de cultură ai municipiului Galaţi, a membrilor filialei gălăţene a Asociaţiei ,,Oastea Domnului”, precum şi a multor credincioşi.
La final, Chiriarhul Dunării de Jos a primit din partea organizatorilor placheta omagială ,,Centenar Traian Dorz” (1914 – 2014).
În cuvântul său, ÎPS Chiriarh a evocat prezenţa lui Traian Dorz la Galaţi, în catedralaă, la invitaţia Arhiepiscopului Antim, în anul 1988, citând din cuvântul rostit atunci de conducătorul Oastei Domnului. În continuare redăm, pentru cititorii noştri, cuvântarea rostită de Traian Dorz în Catedrala din Galaţi în data de 12 iunie 1988:
Două cuvinte şi două porunci sfinte ne-au venit de la început în gând. Cele două porunci spun: „Toată suflarea să laude pe Domnul!” (Psalm 150, 6) şi „Toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta!” (Sfânta Liturghie).
Sunt pentru prima dată în acest sfânt locaş al lui Dumnezeu şi trăiesc pentru prima dată în viaţa mea, după mulţi, mulţi ani, o atmosferă atât de minunată duhovnicească şi creştinească, cum am primit astăzi în această Sfântă Catedrală.
Mulţumim lui Dumnezeu din toată inima pentru zile ca acestea, pentru astfel de păstori binecuvântaţi, care au gândit cu atâta simţ de răspundere şi o aşa de caldă şi înţelegătoare iubire părintească, care este mijlocul cel mai fericit de a fi armonie între păstor şi turmă.
Trebuie să ne rugăm veşnic şi să mulţumim lui Dumnezeu neîncetat pentru acele capete luminate ale îndrumătorilor Bisericii noastre care au iniţiat această frumoasă strângere în fiecare duminică după amiază, la vremea Vecerniei, în care şi dragostea lui Dumnezeu şi învăţătura sfântă se împletesc împreună pentru a ne zidi sufleteşte şi pentru a ne ajuta ca de fiecare dată să ne întoarcem mai buni, mai cuviincioşi, mai hotărâţi cu adevărat, aşa cum ne învaţă Biserica noastră şi după cum ne cere Evanghelia Mântuitorului nostru, oameni vrednici în toate privinţele, cetăţeni harnici şi cinstiţi, părinţi şi copii, binecuvântaţi şi credincioşi, fraţi şi surori, cu fraţii şi surorile noastre, devotaţi, săritori, gata să participăm totdeauna la orice bucurie, căci – este lucru bine ştiut – cine are necaz şi-l împărtăşeşte cu cineva, scade cu jumătate, iar cine are o bucurie şi-o împărtăşeşte cu cineva, creşte cu jumătate.
Am fost aşa de fericit azi dimineaţă ascultând şi participând la Sfânta Liturghie şi la Laudele Domnului, iar acum am ajuns, în după-amiaza aceasta să auzim un cuvânt aşa de limpede, după o învăţătură care ne dă cele două soluţii, prin cele două stări şi prin cele două căi pe care ni le pune totdeauna în faţa noastră Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu: calea vieţii şi calea morţii, alegerea binelui sau alegerea răului, viaţa veşnică pentru cei ce ascultă şi osânda veşnică pentru cei ce nu ascultă.
În Sfânta Evanghelie de astăzi de dimineaţă se vorbeşte de primii patru apostoli chemaţi de Domnul la apostolat. Dacă ne uităm cu atenţie la felul cum au fost aleşi şi chemaţi, vom vedea că Andrei şi Petru au fost văzuţi de Mântuitorul în timp ce aruncau mrejele. Ce moment important a fost acela care l-a determinat pe Mântuitorul să-i aleagă căci, din felul cum vezi pe cineva muncind, cu tragere de inimă, cu priceperea, aşa alegi pe cineva.
Din aceasta poţi afla dacă omul e vrednic sau nu; sau dacă vrei să alegi pe cineva pentru o slujbă înaltă, uită-te cum s-a uitat Mântuitorul, căci i-a văzut pe Andrei şi pe Petru cum au aruncat mrejele, cât de pricepuţi erau şi cât de ataşaţi de munca lor, cât erau de cufundaţi în ea şi de cuprinşi de aceasta. La dorinţa de a face această trudă cât mai frumoasă şi fericită, la aceasta s-a uitat Mântuitorul, când i-a ales. Pe ceilalţi doi i-a văzut cârpind mrejele cu tatăl lor. Se vede felul cum colaborăm cu părinţii noştri, cum suntem gata de a-i ajuta şi de a participa la munca şi la întreţinerea lor. Dumnezeu ne crede în stare să fim vrednici pentru munca cea mare a bătrânilor Bisericii, a tineretului Bisericii şi a tuturor acelora care reprezintă Biserica în totalitate. (…) Am fost adânc impresionat de cuvintele pe care le-a rostit preacinstitul părinte diacon de aici, alegând clar cele două părţi în care de fapt se împarte toată istoria şi toată Biblia şi toată omenirea, căci nu sunt decât două feluri de oameni: oameni buni şi oameni răi, drepţi şi nedrepţi, zgârciţi şi darnici sau lacomi şi înfrânaţi. Alegerea dintre cele două şi trecerea din partea stângă în partea dreaptă, adică, de la cei necredincioşi la cei credincioşi, de la starea cea rea pe calea cea bună este lupta şi munca care se dă şi se depune în aceste minunate şi sfinte întâlniri, în zilele lui Dumnezeu, în casa lui Dumnezeu. Pentru a alege calea cea bună dintre aceste două părţi, ne trebuie un mare lucru. Acela care a trebuit lui Solomon când Dumnezeu i-a zis: „Cere ce vrei să-ţi dau – şi el a cerut: «Doamne, de înţelepciune am nevoie, că înţelepciunea este cea mai necesară din toate lucrurile»”. Ea te călăuzeşte, ea te învaţă cum să preţuieşti şi celelalte virtuţi, căci în zadar avem noi virtutea dărniciei, dacă nu avem înţelepciune unde să dăm, cât să dăm, cum să dăm, cui să dăm şi cui nu.
În zadar avem virtutea dragostei dacă nu avem înţelepciunea care să ne înveţe pe cine să iubim, cum să iubim, când să iubim. Fără înţelepciune iubeşti pe cine nu trebuie, când nu trebuie, însă dacă avem înţelepciune, noi iubim pe soţia noastră ca pe soţia noastră şi nici pe o altă femeie din lume ca pe ea. Dacă avem înţelepciune vom iubi pe mama noastră ca pe mama noastră, pe fratele nostru ca pe fratele nostru. Nu vom iubi pe cel bun ca pe cel rău, nici pe cel rău ca pe cel bun. Căci dacă iubim fără înţelepciune vorbim fără înţelepciune, şi spunem ce trebuie unde nu trebuie şi ce nu trebuie unde trebuie. În felul, acesta înţelepciunea ne echilibrează şi ne luminează calea vieţii să alegem tot ce e bun. (…)
În Evanghelia de astăzi, Domnul a ales patru oameni, cărora le-a făcut o chemare şi ei au avut înţelepciune de sus, căci îndată ce i-a chemat, ei au lăsat totul şi L-au urmat. Dar altădată, unul a zis: Doamne, aş veni după Tine, dar dă-mi voie mai întâi să înmormântez pe tatăl meu; iar altul: să merg să-mi iau rămas bun de la ai mei; ei au pus condiţii. Aceştia au rămas pe dinafară, fiindcă n-au avut înţelepciunea pe care au avut-o cei patru să aleagă, ci au avut neînţelepciunea să amâne. Sunt şi în viaţa noastră momente şi ocazii şi posibilităţi pe care, dacă nu le prindem atunci când vin, le-am scăpat o dată pentru totdeauna căci, duhovniceşte vorbind, fiecare dintre noi avem valori eterne şi care rezultă din viaţa noastră. Ştim că ea este un bun veşnic pe care-l pregătim, depinzând de noi şi de clipa alegerii. Sănătatea este un bun, lumina este un bun, timpul şi condiţiile noastre sunt un bun, talentele noastre sunt un bun, poziţia noastră socială este o mare comoară şi un mare bun. Depinde de înţelepciunea cu care ştim cum să întrebuinţăm poziţia noastră, talentul nostru, timpul nostru, ocaziile noastre şi situaţia în care ne găsim. Cei care au înţelepciune de Sus ştiu să aleagă.
Astăzi e un moment foarte important şi potrivit să ne evaluăm pe noi înşine în faţa acestui sfânt altar, în faţa acestor expuneri atât de frumoase, pe care ni le-au prezentat părinţii dinaintea noastră, în care au înfăţişat cele două posibilităţi de alegere: binele şi răul, virtutea şi păcatul, calea cea bună şi calea cea rea. Acum stăm la mijloc fiecare dintre noi şi avem o ocazie minunată să ne gândim ce cale vom alege, căci dorim să alegem calea Domnului. Sfânta noastră Biserică, învăţătura ei şi să rămânem în ea. Binecuvântat să fie Dumnezeu, căci El poate ca, dintr-o astfel de stare de vorbă şi dintr-o lămurire de învăţătură primită de la părinţii noştri duhovniceşti, să lucreze într-un suflet şi să-l facă mai hotărât în muncă cinstită, în ascultarea de Sfânta noastră Biserică, în rămânerea şi colaborarea cu păstorii noştri duhovniceşti care veghează asupra mântuirii noastre şi care ne-au înlesnit astfel de petreceri fericite în casa Domnului, în ziua Domnului, în numele Domnului şi din toate acestea să rămânem mai buni, mai credincioşi, mai hotărâţi, mai cinstiţi, mai iubitori de credinţa noastră, mai iubitori de patria noastră, de munca noastră cinstită şi de aspiraţiile poporului nostru, ajutând cu toţii la aceasta. Dar cei care n-au luat cu înţelepciune decizia hotărâtă, de la început, acum e ceasul, e momentul, e ocazia, e locul sfânt, în care să ia această hotărâre. Alegeţi calea virtuţii, calea cumpătării, urând calea desfrâului, calea neascultării, calea necinstei, calea lenei şi urând toate celelalte mijloace şi vicii care dărâmă nu numai un suflet, nu numai o familie, ci neamul întreg, o generaţie şi lumea întreagă.
Să îndepărtăm din viaţa noastră calea necredincioşiei şi să primim îndrumările şi învăţăturile prea cinstiţilor noştri preoţi, cărora din toată inima, le mulţumim pentru astfel de ocazii minunate şi pentru posibilităţile pe care le dau credincioşilor, tuturor celor care sunt însetaţi după Cuvântul lui Dumnezeu şi dornici de refacere sufletească. Sunt atâtea suflete şi familii bolnave, sunt atâtea suflete în situaţii grele şi care nu ştiu pe ce cale să apuce.
Să ne ajute Dumnezeu ca să înţelegem acum tot ce s-a spus în Sfânta Biserică şi să continuăm, până la sfârşit, o viaţă demnă şi frumoasă! Să continuăm până la sfârşit cercetarea Sfintei Biserici, ascultarea sfaturilor preoţilor noştri şi urmarea dreaptă lăsată de moşii şi strămoşii noştri, căci aceasta şi nu alta este calea mântuirii pentru noi. Şi suntem fericiţi când avem astfel de păstori în mijlocul nostru şi astfel de ocazii!