Biserica noastră învaţă că Euharistia are şi caracter de jertfă, nu numai de taină. Adică Domnul este prezent în ea şi pentru a Se aduce ca trup ce se frânge şi ca sânge ce se varsă lui Dumnezeu Tatăl. Şi numai pentru că este întâi jertfă ce ne obţine iertarea de la Tatăl, ne este apoi şi taină, adică dar ce ni se dă, ce ni se întoarce de la Tatăl.
Nu cunoaştem sensul mai adânc al acestei jertfe ce se continuă până la sfârşitul veacurilor. Ştim însă că este în strânsă legătură cu jertfa de pe Golgota şi că este jertfă adevărată. Sensul ei în general trebuie să fie o suferinţă neînţeleasă a Domnului ce continuă să o suporte pentru noi. O suferinţă pentru păcatele noastre, continuăm să le săvârşim (şi care sunt tot atâtea semne că am fi în stare să-L răstignim mai departe), şi mai ales suferinţa pentru acei pe care îi vede că nu vor să primească folosul jertfei Sale de pe Golgota, că o fac zadarnică pentru ei.
Să nu săvârşim şi noi acest lucru îngrozitor, care constă în a nu da victimei noastre o clipă de mângâiere prin faptul că ne căim de ce facem, de ce-am făcut. Când lovim pe un semen al nostru cu cruzime şi continuu, ceea ce-l doare mai mult decât loviturile fizice este faptul că vede cât îl urâm, cât îl duşmănim. Dacă ne-ar vedea la un moment dat reculegându-ne la suflet şi prăbuşindu-ne sub puterea regretului şi rugându-l să ne ierte, i-am produce o alinare, încât ar uita de orice durere.
Să ne gândim că Domnul îndurerat ne cere acum recunoaşterea păcatelor noastre. Şi această recunoaştere îi face cea mai mare bucurie. Dar recunoaşterea deplină înseamnă mărturisirea lor. Când recunoaşterea este numai în faţa cugetului propriu, nu este mărturisire. Abia când este în faţa altuia, este mărturisire.
Domnul ne cere mărturisire pentru a ne da seama că El nu este una cu eul nostru, nu este adâncul sau cugetul nostru. În acest caz, mărturisirea păcatelor nu ne-ar cere o sacrificare a mândriei, a acestei rădăcini a tuturor păcatelor.
O mărturisire ce ne-am face-o nouă înşine (care nu este mărturisire propriu-zis) ar fi o afundare şi mai adâncă a noastră în glodul păcatelor, a egocentrismului. Întâlnirea cu Dumnezeu se realizează numai prin ieşirea din noi înşine, din închisoarea eului în care ne încuie mândria. (…)
Dumnezeu este în afară de eul nostru, este altceva decât acest eu. Şi noi avem nevoie să simţim că atârnăm de Dumnezeu ca de altceva decât de eul nostru şi că în faţa Lui, ca persoană deosebită de noi, trebuie să facem actul de smerenie, de mărturisire, ca o indicaţie că nu ne ferim de a atârna fericirea noastră de cineva care nu suntem noi înşine.
De aceea, a orânduit Domnul Iisus Hristos să facem mărturisirea în faţa unei persoane omeneşti exterioare nouă: ea realizează toate momentele care ne fac să ne depăşim pe noi, să ne dăm seama că Dumnezeu nu este una cu noi, ci cineva care ni se opune ca judecător, să călcăm pe mândria noastră şi să ieşim într-un act de smerenie spre El şi spre semenii noştri, împlinind prima condiţie a iubirii, pe care însă nu ne-o dăm noi, ci ne-o dăruieşte Dumnezeu atunci când arătăm prin smerenia mărturisirii voinţa de a ajunge în relaţia de iubire cu cei ce sunt alţii decât noi înşine.
Mărturisirea este cel mai bărbătesc act de ieşire din închisoarea egocentrică în care ne închide mândria; este intervenţia cea mai energică şi de aceea cea mai eficace împotriva acestei boli de moarte; este fierul roşu pus de noi înşine cu curaj pe rana care ne ameninţă cu fatalul deznodământ.
În mărturisire întâlnim pe Domnul Iisus Hristos, deşi ne mărturisim preotului. Dacă în general numai în ieşirea din noi înşine, în relaţia de iubire adevărată faţă de un om sau altul, întâlnim pe Dumnezeu – Care este prin excelenţă acel Tu al fiecărui om, de Care atârnă fiecare şi Care ni s-a făcut şi om spre a ne arăta cât de mult trebuie să-L concepem după asemănarea unei persoane omeneşti care ne întâmpină – cu atât mai mult se întâmplă aceasta printr-o persoană trimisă anume spre a ne primi mărturisirea, de Domnul Iisus Hristos, calificată de El însuşi spre acest scop, prin harul hirotoniei.
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae,
preluare din „Cultură şi duhovnicie” (vol. 2),
Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, pp. 612-615