Penticostarul,
„trezorier” de frumuseţi teologico-poetice
Cărţile de cult cuprind imne bisericeşti de o copleşitoare frumuseţe, din păcate prea puţin cunoscute. Valoarea lor poetică este sporită de bogăţia lor doctrinară, inestimabilă, deoarece „viaţa şi puterea acestor cântări stau în conţinutul lor dogmatic, mistic. Ca şi proza diferitelor cărţi de ritual, imnografia Bisericii redă întreaga doctrină altfel decât sistematic… Ea are conştiinţa iconomiei divine…” (pr. prof. dr. Nicolae Ioniţă, Cruce şi Înviere în Triod, în „Almanah bisericesc”, Buzău, 1999, p. 25). Penticostarul – cartea de cult pe care o folosim la sfintele slujbe în această perioadă – poartă în sine acelaşi tezaur şi împlineşte ceea ce Triodul doar făgăduia. Triodul este incomplet fără Penticostar; Crucea se finalizează cu Învierea şi acest adevăr, şi istoric şi teologic, ne asigură înaintarea progresivă în „taina lui Hristos”, pe care o parcurgem pas cu pas în Triod, dar care se împlineşte în lumina strălucitoare a Învierii, ca fapt al lucrării răscumpărătoare a Domnului, cu valoare universală şi veşnică. Se poate vorbi acum de paradoxul suprem: cel mai înalt rod al Crucii este Învierea. Învierea este o „dobândă”, o „roadă” de care oamenii s-au învrednicit prin Răstignirea şi Moartea Mântuitorului. Domnul înviat devine izvor de viaţă pentru întreaga umanitate deoarece, deodată cu El înviază toată făptura, până atunci supusă stricăciunii şi morţii; cu El înviază şi oamenii şi în El se petrece o schimbare totală a firii umane. Iadul şi diavolul „s-au zdrobit”, iar omul s-a slobozit din cădere.
Începând cu slujbele Săptămânii Luminate şi până în ziua de vineri, după Rusalii, în cântările Penticostarului, imnografii (Sfinţii losif Studitul, Cosma al Maiumelor şi loan Damaschinul) prezintă faptul, unic în veşnicie, al Învierii Mântuitorului cu măiestrită şi inspirată metaforă.
În Penticostar, imnografii ne învaţă că Domnul a strălucit „lumina învierii tuturor…” (Duminica tuturor Sfinţilor, cântarea a VIII-a, stihira 2) şi că se petrece acum o împreună-înviere a omului cu Hristos. Prin Hristos, oamenii se împărtăşesc de nemurire şi de viaţă veşnică, prin credinţă luminată primind iertarea păcatelor şi mila Lui cea neţărmurită. Această înnoire a oamenilor şi a firii este o adevărată nouă întocmire a lucrurilor, o re-creare a lumii, prin har şi lumină, aşa cum învaţă Părintele Stăniloae şi cum cântă întreaga Biserică în noaptea pascală: „Acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul, şi pământul, şi cele de dedesupt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru care ne întărim” (Canonul Învierii, cântarea a III-a, stihira 2).
Sensuri înalte în cuvinte smerite
Slujba Înălţării Domnului ascunde o seamă de sensuri, iscusit prezentate prin metafore, menite să uşureze înţelegerea adevărului teologic. După imnografi, sensul de bază al Înălţării Domnului este promovarea firii omeneşti a lui Hristos (a noastră!) la cea mai înaltă formă a ei de existenţă, după schimbarea esenţială petrecută cu ea, prin Înviere: „Cerurile au gătit scaunul Lui; norii suirea Lui. Îngerii se minunează, văzând un Om mai presus de ei. Tatăl primeşte pe Acela pe Care Îl are în sânuri de-a pururea” (Vecernia Mare, stihira 1). Ştim şi credem că Înălţarea Domnului şi reaşezarea Sa în sânurile treimice nu schimbă cu nimic echilibrul consubstanţial al Persoanelor Dumnezeieşti. Trupul omenesc, asumat personal de către Dumnezeu Fiul, prin naştere din Preacurata Fecioară este purtat de Acesta pentru veşnicie, fără a afecta echilibrul fiinţial intratreimic. De aceea, atunci când Se înalţă, Însuşi Duhul Îl întâmpină pe Fiul, poruncind îngerilor: „Ridicaţi, căpetenii porţile voastre! Toate neamurile bateţi din palme, că S-a suit Hristos unde era mai înainte”. (Vecernia Mare, stihira 1). Asumarea de către Hristos a trupului omenesc în ipostasul Său divin veşnic era condiţia sine qua non a îndumnezeirii omului, potrivit teologiei atanasiene. Este vorba, deci, de o lucrare sinergică, în care şi Dumnezeu şi omul sunt angajaţi plenar. Umanitatea Îi dă, prin Sfânta Fecioară, omenitatea, iar Domnul Hristos împlineşte mai întâi „taina iconomiei”, prin Întrupare, Pătimiri, Moarte şi Înviere, apoi Se înalţă: „Doamne, după ce ai primit taina iconomiei, ai luat pe ucenicii Tăi în Muntele Măslinilor, Te-ai înălţat; şi, iată, tăria cerului ai străbătut…” (Vecernia Mare, stihira 5).
Înălţarea Domnului, înălţarea omului
Imnografii ne descifrează, aşadar, sensul tainic al Înălţării Domnului: Hristos Se înalţă, înălţând împreună cu Sine pe om, prin firea omenească pe care o are. Înălţarea Mântuitorului este prezentată ca împreună-înălţare a omului cu Dumnezeu şi acest aspect este prevestit de cântările liturgice, încă dinainte de praznic: „Saltă Adame, împreună te veseleşte Eva, că hainele pe care le-aţi îmbrăcat oarecând în Rai, în stricăciune, nădăjduind nestricăciune… Ziditorul în chip de negrăit le-a prefăcut întru nestricăciune. Iar astăzi, împreună v-a înălţat, şi cu şederea cea împreună cu Tatăl v-a cinstit” (Săptămâna a VII-a după Paşti, Joi, stihoavna Vecerniei, stihira a 2-a). Slava de la Vohodul Vecerniei praznicului lămureşte mai explicit acest sens: „Astăzi Te-ai înălţat întru slavă pe Muntele Măslinilor şi cu milostivire înălţând firea noastră cea căzută, ai pus-o să şadă împreună cu Tatăl”. Nu se putea cinste mai mare pentru firea omenească! Este suprema promovare a firii umane! Această asumare pentru veşnicie arată milostivirea Lui cea nemărginită, care a răspuns strigătelor întregii umanităţi: „Nu ne lăsa pe noi orfani, Doamne!” (Litie, stihira 1).
Despre ce fel de părăsire grăieşte imnograful? Dincolo de una fizică, este vorba de înstrăinarea omului de Dumnezeu, prin păcat. Firea lui Adam „care se pogorâse în laturile cele mai de jos ale pământului” este acum iarăşi adusă la cinstea cea dintâi: „înnoind-o întru Tine Însuţi, Doamne, o ai ridicat mai presus de toată stăpânirea şi puterea; că deoarece ai iubit-o, ai aşezat-o împreună cu Tine…” (Litie, stihira 4). Asumării firii umane i-a urmat îndumnezeirea ei, tot în Persoana Mântuitorului, dar la o treaptă mult superioară stării originare a omului, nesfârşită ca posibilităţi, până la îndumnezeire. Astfel, chipul omenesc desfigurat de păcat recapătă frumuseţe prin chipul dumnezeiesc al Fiului: „Iar cei fără de trupuri ziceau: «Cine este acest bărbat frumos, că nu este numai om Cel ce Se arată, ci Dumnezeu şi Om, cu amândouă firile?»” (Litie, stihira 4). Omul devine iarăşi frumos şi plin de lumină, reaşezându-se la „locul cel înalt” al iubirii divine pe care o ignorase şi o îndurerase prin căderea adamică. Acum omul îşi reconfigurează chipul şi se transfigurează în Hristos!
Cer şi pământ, martori ai Înălţării
Imnograful vede această împreună-înălţare ca izvor al multor daruri, care se revarsă îmbelşugat dinspre Dumnezeu spre om, la care şi Cosmosul întreg participă şi vibrează: „îngerii cei din ceruri s-au spăimântat…”, „cei de sub pământ s-au cutremurat…”, „ucenicii stăteau de faţă cu bucurie şi cutremur…”, „norul, ca un tron pregătit, aştepta în faţă…”, „cerul, deschizându-şi porţile, strălucea în frumuseţe…”, „pământul îşi dădea la iveală ascunzişurile”. Domnul participă firesc la acest act solemn al ascensiunii Sale, din nou, la „sânurile părinteşti”: „picioarele Tale se înălţau ca ridicate de o mână nevăzută”, „gura mult binecuvânta” (Litia, stihira 4). Harul descriptiv al poetului este desăvârşit. Acest pasaj este o adevărată pictogramă, seamănând a erminie. Este, parcă, icoana Înălţării Domnului zugrăvită nu în culori, ci în cuvinte! Detaliile sunt surprinzătoare şi foarte expresive, conturând „înălţarea întru slavă” şi împodobind cu detalii transmise prin Sfânta Tradiţie, succintul text al Evangheliilor (Marcu 16, 19-20, Luca 24, 50-54), privind acest capitol.
Întrupare şi Înălţare
Un alt sens teologic fundamental ce reiese din imnografia praznicului este ideea că Înălţarea se petrece ca o consecinţă a unei coborâri preliminare – Întruparea. Hristos a venit la noi „pogorându-Se”; marele act kenotic al Fiului lui Dumnezeu este surprins de o manieră clară, printr-un cuvânt simplu: „suindu-Te la ceruri, de unde Te-ai şi pogorât…” (Litie, stihira 1). Nu se pierde din vedere nici atributul divin al ubiquităţii Fiului lui Dumnezeu reliefat astfel: „Pe nor a fost purtat la sânurile Tatălui, pe care nicicum nu le-a părăsit” (Canon IV, irmos 2). Această pogorâre a dumnezeiescului generează înălţarea omenescului; maximum-ul Lui de kenoză înseamnă maximum-ul omenesc de theoză – „theosis” (îndumnezeire). În sens apofatic, pogorârea înseamnă deci înălţare, de aceea credincioşii cântă acum: „Slavă Pogorârii Tale, Mântuitorule! Slavă Împărăţiei Tale! Slavă Înălţării Tale!…” (Utrenie, sedealna 1). În acest sens, într-un cuvânt al său, Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte acest praznic „sfârşitul făgăduinţei Domnului”.
Pe de altă parte, Înălţarea Domnului izvorăşte şi pogorâre, şi desluşim aici lucrarea înfricoşătoare a Domnului de „surpare a diavolului” şi de „omorâre a morţii” (Canonul Utreniei, Cântarea a 5-a, irmos 2); diavolii sunt aruncaţi în genuni: „cei de sub pământ s-au cutremurat” (Litie, stihira 4).
Relaţia dintre Înălţarea Domnului, Pogorârea Sfântului Duh şi Parusie
Mai cu seamă deci, Înălţarea Domnului rodeşte Pogorârea Mângâietorului Duh, aşa după cum, cu multă vreme înainte profeţiseră Isaia (2, 2-3; 62, 10-63,1-3, 7-9) sau Zaharia (14, 1, 4, 8-11), texte rânduite ca paremii, la Vecernia Mare a praznicului. Freamătul Duhului Sfânt şi revărsarea Sa peste Apostoli şi peste lume, în ziua Cincizecimii, profeţite de Ioil sunt încununarea Înălţării şi actul final al marii opere răscumpărătoare săvârşite de Hristos. Să nu uităm că, până spre finele secolului al IV-lea, creştinii prăznuiau Înălţarea deodată cu Rusaliile, la cincizeci de zile după Paşti. Prin aceea că aduce Pogorârea Sfântului Duh, Înălţarea Domnului marchează împlinirea profeţiilor şi aşezarea temeliilor celor tari ale Bisericii, pe care „nici porţile iadului nu le pot clinti”: „O, fii cu chipuri luminate ai Bisericii, primiţi curăţire izbăvitoare de păcate, roua Duhului cea de foc insuflată. Că acum a ieşit lege din Sion, harul Duhului cel în chip de limbi de foc” (Catavasia V).
Ultima conotaţie a Înălţării care aduce Pogorâre se referă la a doua venire a Mântuitorului, Care în slavă va judeca lumea. Înălţarea Lui nu înseamnă despărţirea credincioşilor de El; rămâne cu noi în Duhul şi Se va întoarce pentru a trona la Judecata Universală: „Bărbaţi galileeni, pentru ce vă miraţi de Înălţarea Dătătorului de viaţă, Hristos? Acesta va veni iară pe pământ, să judece lumea ca un preadrept Judecător” (Cântarea V, „Slavă…”).
* * *
În această bogăţie de lucrări, sensuri şi daruri, despre care vorbea şi Sfântul Grigorie de Nyssa într-o omilie a sa la acest praznic, creştinii şi toată Biserica se cuvine „să prăznuiască îngereşte” (Laude, stihira 1), fără prihană, cu toată inima această sărbătoare care ne cheamă pe toţi la a privi mai mult spre cer! Ne cheamă la demnitate, prin Hristos, Care ne înalţă şi pe noi!
Urmărind aceste câteva noime ale slujbei Înălţării Domnului, oferim şi câteva sugestii preoţilor din parohii, care pot folosi mai mult tezaurul preapreţios şi uitat al imnografiei. Citind textul imnografic şi tâlcuind sensurile lui, se pot realiza predici mult mai bine ancorate în teologia patristică, mai frumos întocmite, mai plastic prezentate, mai atractive pentru credincioşi, şi cu idei mai uşor de reţinut.
Pr. dr. Lucian Petroaia