Până în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, sfinţirea Marelui Mir era considerată o prerogativă specială a Patriarhiei Ecumenice, care îl oferea şi celorlalte patriarhii ortodoxe. Cu timpul, însă, Patriarhiile istorice au început să-şi sfinţească singure Marele Mir, ca un semn al autocefaliei Bisericilor respective. Până în veacul al XIX-lea, Patriarhia Ecumenică dăruia Bisericii din Ţările Române, Sfântul şi Marele Mir doar de la Constantinopol, respingând mereu demersurile întreprinse de către mitropoliţii autohtoni de a-şi sfinţi singuri Marele Mir. Cu toate acestea, până la recunoaşterea autocefaliei, în anul 1885, pe teritoriul ţării noastre s-a săvârşit sfinţirea Marelui Mir de către ierarhi ortodocşi ai patriarhiilor istorice aflaţi în Ţările Române cu diferite ocazii.
Datorită legăturilor politice şi economice pe care unii domnitori români le-au dezvoltat cu scaunele apostolice, s-a reuşit în mai multe rânduri ca sfinţirea Marelui Mir să se facă pe pământ românesc de către patriarhii orientali de Constantinopol, Ierusalim, Alexandria şi Antiohia dimpreună cu episcopii Ţărilor Române.
Astfel, în anul 1513, Patriarhul Pahomie al Constantinopolului (1514-1513) a săvârşit sfinţirea Marelui Mir la Târgovişte, la invitaţia Sfântului Voievod Neagoe Basarab (1512-1521). În anul 1515, Patriarhul ecumenic Teolipt (1513-1522) este invitat de acelaşi voievod român pentru sfinţirea Mănăstirii Curtea de Argeş, cu ocazia căreia a săvârşit şi sfinţirea Marelui Mir. În veacul al XVII-lea, Patriarhul Nichifor al Alexandriei (1639-1645) a sfinţit cel mai probabil Marele Mir în Moldova, unde a făcut câteva călătorii la invitaţia domnitorului Vasile Lupu (1634-1653), căruia îi era şi duhovnic. La Iaşi, în anul 1643 avea să sfinţească Marele Mir Patriarhul Ierusalimului Teofan al III-lea (1608-1644), în semn de recunoştinţă pentru voievodul Vasile Lupu, care a plătit toate datoriile Patriarhiei Ierusalimului către Înalta Poartă.
În anul 1670, Patriarhul Dositei II Notara al Ierusalimului (1669-1707), în Săptămâna Mare a sfinţit o cantitate de două sute zece litri de Sfânt Mir, împărţind din el şi credincioşilor din Ungaria, Moldova şi celor din regiunile fluviului. Pentru această faptă, Patriarhul Ierusalimului a intrat în conflict cu Patriarhul de Constantinopol Metodie (1667-1671), deoarece a încălcat dreptul Patriarhiei ecumenice de a sfinţi Marele Mir.
În anul 1702, Patriarhul Dositei a sfinţit Marele Mir şi în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, la sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel. Sfinţirea a avut loc la Mănăstirea numită şi ,,a Arhimandritului din Bucureşti”, împreună cu Mitropolitul Teodosie (1668-1672; 1679-1708) al Ţării Româneşti şi cu alţi episcopi care se aflau în ţară, precum şi în prezenţa domnitorului. Cronicarul Radu Greceanu menţionează că sfinţirea Marelui Mir s-a făcut cu cheltuiala Patriarhului Ierusalimului.
Patriarhul Dositei a făcut din Ţările Române un al doilea Patriarhat al Scaunului din Ierusalim, iar domnitorul Constantin Brâncoveanu a încercat prin acest gest a-şi manifesta suveranitatea statală şi autocefalia bisericească. Chemat la Ierusalim de luptele diplomatice, Dositei moare la 7 februarie 1707. Cu el Ortodoxia a pierdut un apărător neobosit, un înflăcărat şi puternic ostaş al lui Hristos. Întreaga sa viaţă şi-a consumat-o dezinteresat pentru binele şi pentru fericita stare a Bisericii. Sprijin în lupta sa a găsit în Ţările Române, de unde banii şi acţiunile diplomatice ale domnitorilor i-au deschis majoritatea drumurilor.
Lucrarea sa religioasă va fi continuată de către dascălul copiilor lui Brâncoveanu, Hrisant Notara (1707-1731). Nepot al lui Dositei, folosit adesea în misiuni diplomatice, exarh al Sfântului Mormânt în Ţările Române, noul patriarh este înscăunat cu ajutorul lui Brâncoveanu, pe care un contemporan îl numea urmaş al dreptcredincioşilor împăraţi şi ,,patriarh” al Bisericii. După alegere, vine în Ţara Românească (1707), unde ia parte la sfinţirea bisericii „Sfântul Gheorghe”, cu mare sobor de clerici, la data de 29 iunie. Cu această ocazie se pare că a sfinţit Sfântul şi Marele Mir. Nu este nici un document care să dovedească acest lucru, ci doar faptul că patriarhul Constantinopolului Cosma al III-lea (1714-1716) îl mustra pe patriarhul Hrisant al Ierusalimului că ar fi sfinţit Marele Mir, dar fără a indica locul şi momentul unde îl sfinţise. Patriarhia Ecumenică nu putea fi desigur deloc mulţumită de sfinţirea Marelui Mir în Ţările Române, de către ierarhii celorlalte patriarhate ortodoxe ale Orientului. Cu toate acestea, ea nu şi-a manifestat întotdeauna opoziţia pentru considerente diverse impuse de momentele epocii respective. Valabilitatea celor săvârşite la Bucureşti privind Sfântul şi Marele Mir era recunoscută şi în aceste cazuri de opoziţie. „Sfinţirea Marelui Mir la Bucureşti nu s-a săvârşit contrar canoanelor, scria patriarhul Dositei nemulţumitului Metodie, ci pe bună dreptate am făcut-o, ca unii care am purtat de grijă la cele ce priveau Biserica”.
De remarcat faptul că sfinţirea Marelui Mir din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu s-a făcut pe data de 29 iunie 1702 şi la 29 iunie 1707 cu ocazia sfinţirii bisericii „Sfântul Gheorghe”. Aceste momente ne îndeamnă să credem că ierarhii locului şi domnitorul solicitau Sfântul şi Marele Mir de la ierarhii patriarhiilor istorice, iar aceştia rezolvau solicitările cu ocazia vizitelor pe care le săvârşeau în Ţările Române, la marile sărbători creştine. La Sărbătoarea Paştilor fiecare ierarh trebuia să fie prezent în eparhia pe care o păstorea, pentru a participa la Sărbătoarea Învierii Domnului. Astfel se explică sfinţirea Marelui Mir nu în Săptămâna Patimilor, ci la o dată care permitea ierarhilor patriarhatelor istorice prezenţa în Ţările Române.
Pentru domnia lui Constantin Brâncoveanu, săvârşirea sfinţirii Marelui Mir în Ţara Românească a fost o realizare plină de semnificaţii patriotice şi spirituale. Sfântul şi Marele Mir este expresia sfinţeniei şi a libertăţii. Prin această lucrare, domnitorul şi-a mărturisit independenţa ţării şi a Bisericii. Este un act de autocefalie înainte de recunoaşterea ei oficială, din anul 1885.
În timpul celor 26 de ani de domnie a lui Constantin Brâncoveanu s-a scris una dintre cele mai frumoase şi mai interesante pagini de istorie a neamului românesc. Toate aceste realizări au fost pecetluite cu sângele martiric al domnitorului şi al copiilor săi, în ziua de 15 august 1714, când domnitorul împlinea 60 de ani de viaţă şi se prăznuia ziua onomastică a soţiei sale, Maria Brâncoveanu. A renunţat la toate pentru Hristos şi viaţa veşnică, iar numele lui va fi pururea în ceruri şi în sufletele românilor dreptcredincioşi.
Pr. dr. Mihai Roşu,
Parohia „Sf. Gheorghe”- Tecuci