Dumnezeu a chemat la Sine, în săptămâna urcuşului duhovnicesc al Scării Sfântului Ioan Scărarul, pe regretatul preot profesor Dumitru Popescu. Teolog de primă mărime al Bisericii noastre, director, rector şi decan, de-a lungul timpului, al celor mai importante şcoli teologice din ţară, profesor apreciat şi iubit de generaţii întregi de studenţi, reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române la numeroase întruniri teologice internaţionale, membru al Academiei Române, părintele Dumitru Popescu s-a impus în conştiinţa eclezială românească ca o autoritate ştiinţifică şi pedagogică incontestabilă.
Sâmbătă, 13 martie 2010, trupul său neînsufleţit a fost condus pe ultimul drum. De acum înainte, părintele ne va vorbi doar prin scrierile sale şi ne va călăuzi, cu aceeaşi înţelepciune, de sus, spre înţelegerea tainelor neştiute ale Împărăţiei lui Dumnezeu.
Credinţa care luminează, un drum al jertfelniciei
Părintele Dumitru Popescu s-a săvârşit din viaţa pământească miercuri, 10 martie a.c., în Miercurea Înjumătăţirii Sfântului şi Marelui Post, zi în care Biserica aşază spre cinstire Crucea Mântuitorului Hristos, ca sprijin pe calea nevoinţelor şi ţintă în urcuşul nostru duhovnicesc spre Jertfa mântuitoare a Domnului. Şi dacă, în rânduiala liturgică, ziua aceasta a extins cinstirea Sfintei Cruci în întreaga săptămână, precum şi în Duminica a treia a Postului, într-un chip asemănător, trecerea la cele veşnice a marelui profesor şi teolog se umple de prezenţa mântuitoare a Crucii Domnului şi arată, în lumină, crucea purtată mereu cu nădejde şi jertfelnicia unei vieţi întregi dedicate slujirii lui Dumnezeu şi semenilor.
Înmormântarea părintelui profesor a avut loc într-o altă zi cu semnificaţii profunde: 13 martie, prăznuirea aducerii moaştelor Sfântului Nichifor al Constantinopolului, mare apărător al dreptei credinţe în perioada crizei iconoclaste, cinstit ca sfânt încă din vremea Sfinţilor Metodie Mărturisitorul şi Teodora împărăteasa, după restabilirea cultului sfintelor icoane.
Poate că aceste două momente definesc cel mai bine dimensiunile esenţiale ale vieţii şi activităţii neobosite ale părintelui Dumitru Popescu: mărturisirea dreptei credinţe şi purtarea cu demnitate a crucii, în vremuri dificile pentru Biserică. O luptă pentru adevăr, o mărturisire permanentă a responsabilităţii de creştin, o străduinţă mereu vie pentru propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, o atenţie încordată pentru dialogul apologetic cu societatea, cultura, lumea, aceasta a fost, din fragedă vârstă, viaţa părintelui profesor. De aceea şi cuvântul său învăţătoresc nu a răsunat gol şi fad, ci a rodit în sufletele celor care l-au ascultat şi, apoi, l-au urmat, în slujirea preoţească, în activitatea didactică sau în alte responsabilităţi bisericeşti.
Trepte ale slujirii
Părintele profesor Dumitru Popescu s-a născut la 29 iunie 1929 în localitatea Călugăreni, judeţul Giurgiu, ca fiu al preotului Gheorghe şi al prezbiterei Maria. A urmat cursurile Seminarului Teologic „Nifon Mitropolitul“ din Bucureşti (1940-1948) şi ale Institutului Teologic Universitar din Bucureşti (1959-1962). În anul 1972 şi-a susţinut teza de doctorat cu titlul „Eclesiologia romano-catolică după cel de-al doilea Conciliu de la Vatican şi ecourile ei în teologia contemporană“. A fost profesor, rector şi decan al Institutului Teologic din Bucureşti (1972-1980; 1988-1992; 1992-1996). Între anii 1980 şi 1988 a activat ca director de studii în cadrul Conferinţei Bisericilor Europene (KEK), cu sediul la Geneva. A ţinut, de asemenea, cursuri de Dogmatică ortodoxă la Institutul Ecumenic şi Patristic din Bari, de pe lângă Universitatea San Tomaso din Roma. A fost ales membru de onoare al Academiei Române şi Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi.
Părintele Dumitru Popescu este şi autorul a numeroase volume şi studii de mare valoare teologică, precum: „Teologie şi cultură“, „Ortodoxie şi contemporaneitate“, „Hristos, Biserică, societate“, „Misiunea Bisericii într-o lume secularizată“, „Iisus Hristos Pantocrator“.
„Fidelitate” şi „înnoire” în discursul teologic
Slujba de prohodire a regretatului preot şi profesor a fost săvârşită la biserica ,,Sf. Ecaterina”, paraclisul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti, de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, cu participarea Înaltpreasfinţitului Andrei, Arhiepiscop al Alba Iuliei, Înaltpreasfinţitului Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, şi Preasfinţitului Ciprian, Episcop-Vicar patriarhal, în prezenţa cadrelor universitare – clerici şi laici ale facultăţii, reprezentanţi ai Secretariatului de Stat pentru Culte, Academiei Române, Universităţii Bucureşti, foşti şi actuali studenţi teologi ş.a. În cuvântul rostit cu acest prilej, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a subliniat, printre altele:
„Preocupat de evidenţierea legăturii dintre teologie şi cultură, care are o importanţă esenţială pentru misiunea Bisericii în lumea contemporană, în gândirea sa teologică Părintele Profesor Dumitru Popescu îmbină fidelitatea faţă de contribuţiile predecesorilor săi şi faţă de experienţa eclesială ortodoxă, cu înnoirea permanentă a abordărilor sale teologice, fiind atent la viaţa actuală a Bisericii şi la provocările venite din partea culturii şi ştiinţei din timpul nostru. Larga sa deschidere spre teologiile altor Biserici, uneori într-o manieră critică, alteori într-una irenică, a contribuit la avansarea dialogurilor teologice intercreştine şi, în acelaşi timp, la afirmarea specificului Ortodoxiei universale şi româneşti…
Prin viaţa şi opera sa, Părintele Profesor Dumitru Popescu va rămâne un model de fidelitate şi slujire a Mântuitorului Hristos şi a Bisericii Sale, un model luminos şi inspirator pentru generaţia tânără, prin competenţa sa academică, prin tenacitatea sa, prin nobleţea sa sufletească şi prin modul în care a reuşit, cu înţelepciune şi multă dragoste, să îndrume şi să formeze generaţii de studenţi, astăzi slujitori ai sfintelor altare sau ai catedrelor de teologie.”
Veşnică pomenire!
Ierarhul, clericii, profesorii de religie, teologii, elevii seminarişti din Arhiepiscopia Dunării de Jos, mulţi dintre ei beneficiari ai învăţăturilor regretatului lor profesor, aduc părintelui Dumitru Popescu acum, la ceas de despărţire, smerita lor recunoştinţă şi gândul lor pios de aducere-aminte faţă de cel care, pe băncile Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, în cadrul cursurilor metodologice pentru obţinerea gradelor profesionale sau cu prilejul conferinţelor preoţeşti şi al diferitelor evenimente organizate în Eparhie, a dăruit tuturor argumente teologice şi duhovniceşti pentru întărire în credinţă şi schimbare sufletească permanentă.
Dumnezeu să vă ierte şi să vă odihnească în pace, părinte profesor!
Arhim. Daniil Oltean
“Lumea de azi este sătulă de o antropologie reducţionistă şi secularizantă, care reduce totul la om şi la moarte, fiindcă omul ar proveni din animal, pe calea evoluţiei accidentale, prin hazard şi întâmplare. În realitate, soluţia nu este omul în sine şi nici moartea ca atare, ci Dumnezeu-Omul, Care este problema primordială a tuturor timpurilor. Întruparea lui Dumnezeu ne arată în mod concret, faptic, nu teoretic şi declarativ, că soluţia finală nu este moartea veşnică, ci viaţa veşnică. Degringolada religioasă a omului contemporan este rezultatul disoluţiei teologice a persoanei divino-umane a lui Hristos.
Această derută a început cu monofiziţii, care căutau să anuleze omul în favoarea lui Dumnezeu, socotind că întruparea Domnului s-a soldat cu absorbţia umanităţii Sale în divinitate, pentru ca astăzi, într-o lume secularizată, să se vorbească asemenea lui Arie despre Iisus, ca despre un simplu om pe pământ, fiindcă, în calitatea Sa de Dumnezeu, ca Fiinţă absolută şi nemişcată, rămâne izolat în cer.
Din factor de unitate între cele văzute şi nevăzute, Persoana teandrică a lui Hristos a fost dezbinată între cer şi pământ, obligându-i pe creştini să rătăcească în istorie, ca nişte fiinţe autonome, care nu mai ştiu de unde vin şi încotro merg.
Căutarea unor răspunsuri autentice vizavi de problema omului, a originii şi a destinului său, nu se poate face decât plecând de la Persoana divino-umană a lui Hristos, Arhetipul omului, pentru a deveni părtaşi ai nemuririi Creatorului.
După cum spun Părinţii, Hristos este ,,începutul, mijlocul şi sfârşitul veacurilor”, fiindcă uneşte în Sine pe Dumnezeu şi creaţia, pe care a adus-o la existenţă. Degringolada omului şi a lumii a început din momentul în care s-a conceput existenţa unei rupturi, care a stricat unitatea interioară dintre dumnezeirea şi omenitatea Mântuitorului şi s-au pus bazele unei teologii dualiste, care vorbeşte despre Iisus al istoriei şi Hristos al gloriei. În locul gândirii divine, care ne arată că Tatăl şi Fiul una sunt (In. 17, 21), asistăm la biruinţa gândirii dualiste a omului secularizat.”Preluare din volumul Pr. D. Popescu Teologie şi viaţă.
Relevanţa teologiei ortodoxe în lumea contemporană,
Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria 2009, p. 22-23