Viaţa noastră, după căderea protopărinţilor Adam şi Eva în păcatul strămoşesc, este un drum şi o luptă împotriva despărţirii de Dumnezeu prin păcate şi patimi şi a unirii cu El prin harul divin, credinţă nestrămutată şi virtuţi. În acest drum, Dumnezeu ne este şi ghid, dar şi ţintă. Sfântul Grigorie, fratele Sfântului Vasile cel Mare, ne învaţă că de la începutul acestui drum, privirea noastră trebuie să fie îndreptată numai spre Dumnezeu, pentru că, numai urmând Lui, păstrăm cu Acesta o legătură reală şi folositoare sufletului nostru: „Nu este posibil să meargă în siguranţă cel care nu-şi cunoaşte drumul, dacă nu are o călăuză. Urmându-l, călăuza îi arată drumul. Dacă mereu este orientat către spatele celui care merge înainte, el nu se va îndepărta de la drumul cel bun.” (,,Despre viaţa lui Moise”)
Urmându-L pe Dumnezeu, trebuie să ne purificăm sufletul de cele pământeşti şi trecătoare, să punem început unei vieţi asemănătoare cu a îngerilor din ceruri şi mai apoi să consolidăm această viaţă prin împărtăşirea de harul divin, prin Sfintele Taine. Procesul de purificare începe, după Sfântul Grigorie de Nyssa, prin chemarea omului pentru primirea harului divin şi continuă cu Sfintele Taine. Prin Sfântul Botez, Sfânta Spovedaniei şi Sfânta Împărtăşanie progresul nostru devine vizibil, progres care Îl arată prezent pe Iisus Hristos în viaţa şi în faptele noastre.
Taina Botezului este condiţia esenţială a începutului vieţii duhovniceşti. Prin el, se restabileşte înrudirea cu Dumnezeu şi începutul relaţiei cu El. Din acest moment, omul vechi dispare, iar omul cel nou participă la viaţa cea adevărată. Două lucruri ne aduce harul divin primit prin această taină: mai întâi se înnoiesc şi se luminează trăsăturile chipului primit la creaţie şi apoi lucrează împreună cu noi asemănarea: „Taina Botezului este redescoperirea chipului şi reaprinderea dorului după Dumnezeu. Apa botezului curăţă chipul lui Dumnezeu din noi şi este semn că ne-am făcut mai buni şi înaintăm tot spre mai bine.” (,,Marele Cuvânt Catehetic”)
După Botez, harul începe împreună cu omul să construiască peste chip, asemănarea cu Dumnezeu. Sfântul Grigorie ne învaţă că ,,aceia care au pornit în lupta pentru dobândirea virtuţii, primesc ajutorul dat de Dumnezeu naturii noastre, ajutor primit încă de la început, de la naşterea noastră, acest ajutor care se vede şi care se cunoaşte abia după familiarizarea cu viaţa mai înaltă prin progresul spiritual şi grija pătrunderii în lupte grele.” (,,Despre viaţa lui Moise”)
Sufletului i se deschide această viaţă în Biserică, locul unde „priveşte numai spre Dumnezeu (prin credinţă) şi respinge patimile (prin gând curat).” (,,Omilii la Cântarea Cântărilor”) Referitor la viaţa bisericească, Sfântul Grigorie foloseşte de mai multe ori expresia că „Biserica este hrana cea adevărată,” (,,Despre viaţa lui Moise”) învăţăturile divine constituind sânul său, sân la care toţi creştinii sunt chemaţi să se hrănească sufleteşte. Aici, întărirea noastră se face prin pregătirea şi unirea cu Hristos, prin Sfintele Taine a Spovedaniei şi Împărtăşaniei.
Taina Sfintei Spovedaniei, numită şi ,,a doua baie a sufletului”, ne curăţă sufletul de păcate şi ne pregăteşte de unirea cu Hristos prin Sfânta Împărtăşanie. Dacă în comentariul său la ,,Cântarea Cântărilor”, Sfântul Grigorie, făcând trimitere la şovăielile evreilor în credinţă, spunea: ,,legea Duhului nu îngăduie, după porunca lui Moise, intrarea în Sfânta Sfintelor celui ce nu-şi spală cămaşa conştiinţei sale, dacă s-a atins de vreun gând muritor şi vrednic de osândă”, în comentariul la cartea ,,Eccleziastului”, el ne descoperă folosul adevăratei pocăinţe: „Este bine ca propria învăţătură a Bisericii să ducă la virtute, prin mărturisirea greşelilor. Căci prin mărturisire ne putem pune în siguranţă propriul suflet, utilizând arma ruşinii. Dacă cineva, din nemăsurată lenevie, face o indigestie şi, ajungând la inflamaţii, trebuie să fie vindecat prin operaţie sau cauterizare, cel vindecat va considera boala ca pe un învăţător care să-l instruiască în buna rânduială, pentru tot restul vieţii, când vede urma operaţiei sau a cauterizării pe trupul său. Tot aşa cel care îşi descoperă propriul eu prin mărturisirea faptelor sale ascunse este înţelepţit pentru tot restul vieţii prin amintirea ruşinii păţite în cursul mărturisirii făcute.”
Din scaunul episcopal, Sfântul Grigorie îi chema cu stăruinţă pe credincioşii săi în scaunul spovedaniei: „Vărsaţi înaintea mea lacrimi amare şi multe şi voi vărsa şi eu cu voi. Alipiţi-vă cu tristeţe de un slujitor al Bisericii şi încredeţi-vă în el ca într-un părinte…. Preotul se întristează de păcatul fiului său duhovnicesc … Trebuie să vă încredeţi în cel ce v-a născut în Dumnezeu mai mult decât în cei ce v-au născut trupeşte. Descoperiţi-i cu îndrăzneală secretele cele mai mari, descoperiţi-i tainele sufletului vostru, precum se descoperă doctorului rănile cele mai secrete. El va purta grijă de sănătatea voastră.” Sfântul Grigorie de Nyssa, bun cunoscător al tainelor dumnezeieşti, dar şi al firii umane, a sărit în ajutorul duhovnicilor Bisericii cu sfaturi despre cum ,,să judece păcatele oamenilor” şi ce canoane să le dea acestora pentru ispăşirea lor, ca medicamentul nemuririi să vindece sufletele de păcate
Taina Spovedaniei necesită, aşadar, mărturisire pentru a scoate la lumină tot ceea ce este nefolositor sufletului nostru, apoi căinţă, care implică dorinţa de schimbare a voinţei noastre spre cele bune, dar şi revirimentul spiritual. Această Taină pregăteşte sufletul creştinului, îl purifică înainte de primirea Sfintei Cuminecături, Sfântul Grigorie precizând următoarele în scrierea sa ,,Despre desăvârşire”: „împărtăşirea cu o asemenea mâncare şi băutură nu trebuie să se facă fără o adâncă cercetare şi fără o înţelegătoare deosebire, deoarece Sfântul Apostol Pavel a zis: «Mai întâi să se cerceteze fiecare pe sine şi numai astfel să mănânce din pâine şi să bea din pahar, căci cel ce mănâncă şi bea în chip nevrednic mănâncă şi bea spre pierderea lui însuşi» (I Corinteni XI, 28-29). De altfel şi Sfântul Evanghelist Luca mi se pare că a gândit acelaşi lucru când a arătat că în timpul Patimii celei de taină, Iosif, sfetnicul cel cu bun chip, a luat cu giulgiu curat şi nepătat trupul Domnului, punându-l într-un mormânt nou şi curat. Aşa că ceea ce ni s-a vestit prin Sfântul Apostol Pavel ne poate sluji de adevărată lege, iar ceea ce ni s-a vădit atât de frumos de evanghelistul Luca ne poate fi o adevărată poruncă, pentru ca întotdeauna să primim Sfântul Trup al Domnului cu suflet curat, iar dacă se va găsi în noi vreo pată, să o ştergem mai întâi cu apa lacrimilor”.
În exegeza gregoriană, fundamentul biblic al Euharistiei este explorat în Evanghelia Sfântului Ioan. Prin această Taină, prin pogorârea Sfântului Duh şi puterea binecuvântării, pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Domnului, însă pentru ca acestea să fie o adevărată răsplată a străduinţelor personale, trebuie însoţite din partea noastră de credinţă puternică, nestrămutată şi hotărârea fermă în dorinţa urmării acesteia: „Sufletul trebuie să vrea să-şi apropie gura de gura din care izvorăşte viaţa … iar Cel ce izvorăşte viaţa tuturor şi voieşte ca toţi să se mântuiască vrea ca niciunul din cei ce se mântuiesc să nu rămână cumva nepărtaşi de această sărutare.” (,,Omilii la Cântarea Cântărilor”).
Unirea reală, personală şi comunitară cu Hristos se realizează numai în Biserică, mediul propice care hrăneşte mădularele Trupului Său, oferindu-le, în timpul Sfintei Liturghii, hrana cea duhovnicească, hrana nemuririi. Sfânta Euharistie este hrană dătătoare de viaţă şi după ea trebuie să flămânzească tot neamul omenesc. Foamea folositoare creştinului, despre care vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu în fericirea a IV-a din Predica de pe munte, este o foame binecuvântată de Dumnezeu, o foame după virtute, opusă păcatelor. Prin cuvintele sale „să flămânzim de mântuirea noastră, să însetăm de voia dumnezeiască dacă vrem să ne mântuim.” (,,Omilii la Fericiri”) episcopul Nyssei ne învaţă că a flămânzi după mântuirea noastră înseamnă a dori peste măsură apropierea şi unirea cu Dumnezeu prin iubire. Hrana şi băutura cea adevărată, Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dacă este primită de creştini, astâmpără foamea pentru totdeauna. Intrând în credincios, „hrana aduce o întărire corpului prin care a trecut”, îl transformă, şi prin el atinge într-un fel şi pe ceilalţi. Deci, Sfânta Euharistie are şi o funcţie extensivă: „Cel care se împărtăşeşte se umple de daruri, care sunt lucrătoare. împărtăşit şi plin de puterea lui Hristos euharistic, creştinul străluceşte spre ceilalţi, ca mirosul unei mâncări parfumate” (,,Omilii la Eccleziast”). Sfânta Euharistie este o formă de unire, de participare la Dumnezeu, spune Sfântul Grigorie: „cel care este dintotdeauna, ni se dă, pentru ca noi, primindu-L, să devenim ca şi El.” (,,Omilii la Eccleziast”)
Aşadar, Sfânta Euharistie curăţă sufletele noastre, le sfinţeşte, le îndumnezeieşte, le transfigurează, le înalţă primind sămânţa nestricăciunii şi a învierii care trebuie să încolţească în sufletele noatre: „pentru cei slabi şi moi, El (Hristos) devine «pâine», care întăreşte inima omului, iar pentru cei obosiţi de grijile acestei vieţi şi pentru aceasta însetaţi, El devine «vin», care înveseleşte inima omului.” Prin Sfânta Taină a Euharistiei creştinii devin „hristofori”, adică purtători de Hristos. Odată răspândite în trupul şi sufletul celui care le primeşte, Trupul şi Sângele lui Hristos tămăduiesc întreaga fiinţă a creştinului, vindecându-i sufletul de patimile lumeşti care s-au abătut asupra lui din pricina acceptării şi îngenunchierii în faţa ispitei.
Sfânta Euharistie este şi un adevărat medicament împotriva otrăvirii păcatului care, de la Adam şi Eva, a pătruns şi şi-a făcut lăcaş în trupul omenesc. Aceasta este adevărata cale către Dumnezeu, pentru că „acela care simte că în suflet, cel rău îi vatămă liniştea, să ia medicamentul care luptă cu patimile sufletului (Trupul şi Sângele Domnului).” (,,Omilii la Eccleziast”).
Despre folosul Sfintei Împărtăşanii în vindecarea sufletului şi în biruinţa asupra păcatului, găsim o frumoasă prezentare a episcopului Nyssei în ,,Marele Cuvânt Catehetic”: ,,Dar întrucât omul constă din două părţi, din suflet şi trup contopite laolaltă,cei ce vor să se mântuiască trebuie să se pună în legătură cu îndrumătorul vieţii atât prin suflet, cât şi prin trup. În vreme ce sufletul se uneşte cu El prin credinţă şi în aceasta îşi află temeiurile mântuirii – căci unirea cu viaţa înseamnă părtăşia cu ea – în acelaşi timp şi trupul îşi are un mod al lui de a ajunge la părtăşie şi la unire deplină cu Mântuitorul său. Căci după cum cei care vor să dea impresia că s-au otrăvit iau în ascuns un antidot pentru a nimici lucrarea primejduitoare a otrăvii – dar şi antidotul trebuie să treacă prin întreg corpul ca şi otrava, pentru că numai trecând peste tot nimiceşte efectul otrăvii – tot aşa şi noi, după ce odată am gustat din stricăciunea însăşi a firii, simţim dorinţa după Cel care pe toate le uneşte, pentru ca o dată luând în noi acest leac să alunge, prin efectul său contrar, influenţa primejdioasă a otrăvii de mult timp înrădăcinată în trupul nostru. Ce leac poate fi acesta? Nu altul decât acel Trup minunat care a biruit moartea şi care s-a făcut izvor al vieţii noastre. Căci, după vorba apostolului, după cum ,,puţin aluat dospeşte toată frământătura”, tot aşa şi acest Trup, făcut nemuritor prin puterea lui Dumnezeu, o dată introdus în noi, schimbă şi transformă întreg trupul nostru după măsura Aceluia. După cum, dacă organismul nostru sănătos înghite un medicament dăunător sănătăţii, întreg trupul se slăbănogeşte, tot aşa, prin cuminecare, acel Trup nemuritor transformă întreaga făptură a noastră în făptură dumnezeiască.”
Să luăm aminte şi să ne străduim a transpune în viaţa noastră ceva din aceste adevăruri!
Prof. dr. Marian Ionescu