Anul comemorativ 2014, închinat Sfinților Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă (1688-1714) împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache ne propune o aprofundare a personalităţii sfântului domnitor muntean şi a jertfei pentru credinţă a familiei sale. Atât poporul român, cât şi întreaga lume europeană, chiar şi mulţi turci au considerat execuţia ordonată de sultan ca fiind nedreaptă, dar voia lui Dumnezeu a fost ca acest om cu viaţă sfântă să moară în cel mai onorabil mod: ca mucenic.
În rândurile care urmează ne-am propus să prezentăm ecoul martiriului Sfântului Constantin Brâncoveanu şi al familiei sale, în presa şi cancelariile europene ale timpului său. Diferite periodice sau persoane politice, contemporane momentului au subliniat situaţia grea, tortura şi martiriul familiei Brâncovenilor, de la Istanbul.
Astfel, Le journal historique din Verdun, din august 1714, nota că membrii familiei au fost întemniţaţi separat, pentru a nu putea comunica între ei: „Acest prinţ şi copiii săi au fost întemniţaţi în Castelul «Şapte Turnuri»; că ei au fost separaţi, ca să nu se poată vedea, nici auzi, nici comunica prin scrisori, nici între ei, nici cu alte persoane, din interior sau din afara închisorii”.
Raportul olandezului Colyer, pe 10 mai 1714, aduce noi lămuriri: „Zi şi noapte Domnul stă închis într-o cameră întunecoasă, adânc supt faţa pământului, iar soţia lui, care a trebuit să-şi dea juvaierele, stă într-o odaie de sus, bine păzită”, informaţie pe care o regăsim şi la Hochepied, pe 15 mai, acelaşi an: „L-au adus pe acest principe nenorocit şi pe acei fii ai lui, precum şi trei boieri fruntaşi, într-o adâncă groapă supt pământ, unde, din lipsă de lumină, nu pot arde lumânări, nici candele, despărţit de soţia lui”. Despre torturarea lor pentru a-şi declara averile scrie şi Gazette de France, în numerele din mai până în august 1714, dar şi Le Mercure Galant din Paris, precum şi amintitul jurnal din Verdun.
Despre întemniţarea domnului, torturarea sa şi a copiilor săi, refuzul de a-şi schimba religia pentru a-şi salva vieţile şi moartea lor vorbesc numeroase surse contemporane evenimentului, provenind din relatările ambasadorilor francezi, olandezi, veneţieni la Constantinopol, din scrierile călătorilor străini aflaţi în capitala Imperiului Otoman la acea dată sau din cronicile româneşti.
Primele sentimente în presa şi cancelariile europene faţă de drama domnului român sunt de milă profundă. „Bietul” şi „nefericitul” sunt cele mai frecvente epitete atribuite Brâncoveanului. Moartea Brâncovenilor a fost una martirică, ei refuzând să treacă la islam pentru a-şi salva viaţa, preferând să moară, decât să-şi părăsească credinţa. Prezentăm în continuare câteva dintre aceste mărturii, care au fost publicate, oferind cititorilor o imagine cât mai apropiată asupra împrejurărilor uciderii domnului muntean, a copiilor săi şi a sfetnicului Ianache.
Scrisoarea baronului Hochpied:
„La 26 august (15 august, stil nou), într-o duminică, cu un ceas înainte de amiază, din porunca Sultanului, (Brâncoveanu) a fost luat pe neaşteptate din închisoarea Şapte Turnuri şi a fost dus, ca un făcător de rele, numai în cămaşă, cu patru fii şi un ginere – boier din Principat – care mergeau toţi înaintea lui, pe jos, în oraş. Şi aşa a fost adus lângă Marele Serai, înaintea chioşcului împărătesc, pe malul apei. Acolo stătea Sultanul cu Marele Vizir, care ieşise tocmai din Divanul cel mare.”
Anton Maria del Chiaro, secretarul Cancelariei Voievodului Constantin Brâncoveanu:
„Imbrohorul (Persoană trimisă de sultan în țările noastre cu înalte misiuni politice, n.a.), după ce comunică lui Brâncoveanu gravele acuzaţii din partea sultanului, ascultate cu demnitate de el, ordonă supunerea lui, ca şi a fiului cel mare, la grele torturi, pentru a smulge mărturisirea averii lor. După ce mărturisiră toate, după cinci zile, duminică în 26 august, de Adormirea Sfintei Fecioare, în prezenţa sultanului, care sta la o anumită distanţă, imbrohorul supuse pe Voievod la un nou interogatoriu, la care Brâncoveanu răspunse fără frică, după care, la un semn, se apropie gealatul.”
Ambasadorul Andrea Memmo către dogele Veneţiei:
„Duminică de dimineaţă a fost tăiat capul bătrânului principe al Ţării Româneşti, tuturor fiilor lui şi unui boier care îi era vistier. Însuşi Sultanul a venit să fie de faţă la o astfel de jalnică privelişte.”
Ambasadorul francez la Constantinopol, Des Alleurs, către regele Ludovic al XIV-lea:
„După audienţa acordată trimisului Suediei, sultanul intră în caic şi merse la unul din seraiurile ce le are pe canalul Mării Negre. Acolo, pe ţărmul mării, i se dădu să vadă decapitarea a patru fii şi o rudă a voievodului Valahiei, în faţa acestui nefericit principe, care, la urmă, suferi şi el acelaşi supliciu.
Del Chiaro:
„Când Brâncoveanu îl văzu (pe gealat) că se apropie cu sabia în mână, făcu o scurtă rugăciune şi se adresă fiilor săi cu următoarele cuvinte: „Fiii mei, fiţi curajoşi! Am pierdut tot ce aveam în această lume; cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru.”
Des Alleurs:
„Li s-a propus la toţi iertarea, dacă ar fi voit să îmbrăţişeze religia mahomedană. Toţi au refuzat cu tărie, afară de cel mai tânăr dintre feciori, care, văzând capetele fraţilor săi că se rostogolesc la pământ, zise că vrea să se facă turc.”
Călătorul francez Aubry De La Motraye, aflat în slujba regelui Carol al XII-lea al Suediei:
„Gâdele i-a pus pe toţi să stea în genunchi, la o oarecare depărtare unul de altul şi să-şi scoată căciulile de pe cap. Şi după ce le-a îngăduit să facă o scurtă rugăciune, a tăiat mai întâi dintr-o singură lovitură de sabie, capul clucerului, (…) şi apoi al fiului mai mare. Dar când ridică sabia ca să taie capul celui mai tânăr, în vârstă de 16 ani, acesta, cuprins de frică, ceru să i se cruţe viaţa, primind în schimb să se facă musulman; atunci, tatăl său, dojenindu-l şi îndemnându-l mai bine să moară de o mie de ori dacă s-ar putea, decât să se lepede de Iisus Hristos, numai pentru a trăi câţiva ani mai mulţi pe pământ, acesta (Matei) spuse gâdelui: Vreau să mor creştin, loveşte!; şi îndată gâdele îi reteză capul, ca şi celorlalţi. În sfârşit, îl decapită şi pe tată.”
Mărturia ambasadorului polonez Goltz la Constantinopol:
„Trupurile lor fură azvârlite spre vederea norodului, de dimineaţa şi până seara, apoi împrăştiate în apele Pontului Euxin. Niciodată istoria nu a avut parte de un atât de sângeros măcel şi lumea întreagă se înfioară încă de groaza de a fi văzut pe acest sărman principe, după ce şi-a petrecut cea mai mare parte a zilelor în bogăţiile şi slava lumii, dându-şi în final duhul sub tăişul sabiei, înotând în sângele întregii sale familii.”
Del Chiaro:
„După tragedie, Sultanul se îndepărtă, iar capetele celor ucişi fură purtate prin oraş, pe prăjini. Se strânsese lume multă în jurul acestor cadavre, iar marele vizir, temându-se de vreo răscoală, căci înşişi turcii se îngroziseră de atâta nedreptate, ordonă aruncarea cadavrelor în mare, de unde, pe ascuns, fură pescuite de câţiva creştini şi îngropate într-o mănăstire numită «Halchi», nu departe de Constantinopol. În ce chinuri se zbătea nenorocita Doamnă când i se aduse vestea uciderii iubitului ei soţ şi a scumpilor ei fii, îşi poate oricine imagina! Eu, care în patru ani neîntrerupţi am avut onoarea de a fi în intimitatea acestor prinţi, nu-mi pot aminti această teribilă tragedie fără a vărsa lacrimi.”
Mucenicia Sfinţilor Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache, reprezintă o biruinţă morală a domnului creştin asupra sultanului musulman. Dacă Brâncoveanu apostazia, sultanul Ahmed al III-lea (1703-1730) obţinea o mare victorie asupra lui, iar Imperiul Otoman asupra Ţării Româneşti. Lupta a câştigat-o domnul Ţării Româneşti şi cu el a câştigat-o Ţara şi poporul lui. Mucenicia domnului reprezintă o parte din mucenicia multiseculară a poporului român, care a plătit opresorilor un mare tribut – şi de bani, şi de bunuri, şi de sânge – pentru a-şi păstra Ţara şi legea. Domnind cu înţelepciune şi cu dreptate şi murind ca un martir, Constantin Brâncoveanu s-a cinstit pe el însuşi, cinstind deopotrivă şi neamul din care a făcut parte. Atât în Ţară, cât şi peste hotare, jertfa sa şi a familiei sale reprezintă un moment al afirmării credinţei şi dragostei faţă de Dumnezeu.
Pr. dr. Mihai Roşu, Parohia ,,Sf. Gheorghe”, Tecuci