Reporter: ÎPS Voastră, pornind de la tema meditaţiei pe care aţi susţinut-o la Facultatea de Teologie din Galaţi, „Rugăciunea ca izvor de vindecare sufletească şi trupească”, Vă rugăm să ne spuneţi în ce măsură stilul de viaţă din ce în ce mai occidentalizat al credincioşilor ortodocşi constituie o piedică în practicarea rugăciunii?
ÎPS Serafim: Eu cred că, întotdeauna, practicarea rugăciunii a necesitat un efort, indiferent în ce lume trăim, în ce societate trăim. A te ruga înseamnă un efort, să faci un efort de concentrare, deatenţie, să îţi găseşti un timp pentru rugăciune, vorbind de rugăciunea la anumite ore tradiţionale: de dimineaţă, de seară, cât de puţin; noi trebuie să găsim timp de câteva minute dimineaţă, câteva minute seara, înainte de masă, după masă pentru ca să rostim o rugăciune cu atenţia concentrată în inimă. Adică, având atenţia concentrată la rugăciunea respectivă. Sigur că rugăciunea nu se delimitează doar la momentele îndătinate: de dimineaţă, de seară sau duminica, în zilele de sărbătoare, ci rugăciunea trebuie să devină, într-un fel, o stare de rugăciune, o rugăciune continuă, cum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel şi Mântuitorul Însuşi. Şi pentru aceasta trebuie să ne rugăm cât mai des şi să ne rugăm în orice condiţii: în călătorie, la muncă, oriunde ne-am afla, dacă ne gândim la Dumnezeu cu evlavie şi cu credinţă şi rostim rugăciunea lui Iisus sau orice altfel de rugăciune scurtă, atunci mintea noastră se învaţă cu rugăciunea şi, încetul cu încetul, va fi tot mai atentă la rugăciune. Ea va coborî, fără să ne dăm noi seama, în inimă, va angaja inima. Rugăciunea va deveni, deci, o rugăciune a inimii şi aceasta, încă o dată, nu ţine seama de mediul în care trăim. Este adevărat că societatea de astăzi este stresantă din toate punctele de vedere, ne angajează, ne risipeşte, dar tocmai de aceea avem mai multă nevoie de rugăciune, pentru ca să facem faţă, să rezistăm ispitelor, tentaţiilor, stresului în care trăim. Deci, dacă noi nu ne rugăm, nu găsim un timp de rugăciune, nu ne rugăm în toată vremea şi în tot locul, cum ne spune Cartea Sfântă, atunci sigur că ne vom pierde în societatea în care trăim şi ne vom îmbolnăvi şi sufleteşte şi trupeşte. Că omul nu poate să trăiască sănătos fără să se roage.
Rugăciunea este un izvor de viaţă. Atât trăim plenar cu adevărat, cât ne rugăm, dacă suntem în rugăciune înseamnă că suntem în comuniune cu Dumnezeu, că viaţa lui Dumnezeu ni se transmite şi trăim plenar. În afara rugăciunii trăim o viaţă împuţinată, o viaţă deformată, o viaţă pervertită. De aceea, avem nevoie să ne rugăm cât mai mult!
Reporter: Constatăm că, din păcate, familia de astăzi aproape a pierdut frumoasa şi folositoarea tradiţie a rugăciunii în comun. Părinţii sunt prea grăbiţi, prea obosiţi, preocupaţi de grijile zilnice ale asigurării traiului, iar copiii acaparaţi de mulţimea lecţiilor sau – la polul opus – fascinaţi or hipnotizaţi de produsele media – filme, jocuri pe computer – sau de reţelele de socializare. Cum vedeţi posibilă o tămăduire la această neputinţă, a întâlnirii părinţilor şi copiilor în rugăciune?
ÎPS Serafim: Dacă părinţii sunt oameni credincioşi, ei vor găsi întotdeauna câteva momente de rugăciune împreună cu copiii, deci cu toată familia. Nu există să nu putem găsi câteva minute dimineaţa şi seara ca să fim împreună. Numai dacă neglijăm, dacă avem o credinţă prea slabă sau o credinţă pe care nu o luăm în serios, care nu ne angajează, atunci ne plângem şi dăm vina pe multiplele ocupaţii pe care le avem de împlinit, dar noi trebuie să ştim că omul credincios se angajează în credinţă. Îmi amintesc că părintele Teofil – Dumnezeu să-l odihnească! – de la Sâmbăta, spunea mereu: „Noi trebuie să ne angajăm responsabil în credinţă. Credinţa cere, pretinde anumite eforturi. Şi efortul cel dintâi este de a găsi un timp împreună în familie pentru a ne ruga împreună. Şi dacă e credinţă, nu cred eu că nu vom găsi acest timp”. Noi ne şi risipim foarte mult, peste zi, în lucruri mai puţin importante sau chiar neimportante; noi chiar ne pierdem, aş zice, chiar foarte mult timp fără rost. Or timpul acesta, dacă-l chivernisim mai bine, l-am putea folosi pentru rugăciune. Deci, totul e o problemă de credinţă şi de angajare în credinţă. Cât de serioşi suntem noi cu credinţa pe care o mărturisim? Dacă vrem s-o luăm în serios, atunci vom găsi timp şi pentru rugăciune şi vom face eforturi de a ne ruga împreună.
Reporter: Trăiţi în Germania, într-o lume diferită de cea românească. Cum se împacă şi, mai ales, cum este acceptată sau văzută prezenţa Bisericii Ortodoxe Române şi a credincioşilor acesteia în mijlocul unei societăţi desacralizate? Daţi-ne câteva exemple concrete de căutare, de cercetare, de convertire la credinţa ortodoxă sau mijloacele prin care noi putem să ajutăm vestul Europei şi nu numai să găsească o cale mai la îndemână spre comunicarea cu Mântuitorul Hristos.
ÎPS Serafim: Sigur că lumea occidentală este o lume desacralizată, o lume care e îndepărtată de Dumnezeu şi, tocmai de aceea, suferă din punct de vedere spiritual, pentru că omul nu poate trăi totuşi fără Dumnezeu, ignorând pe Dumnezeu. Tot omul caută pace, linişte lăuntrică, pe care, în fond, nu le găseşte decât rugându-se, sau căutându-L pe Dumnezeu în citirea cărţilor sfinte, în citirea Scripturii, în primul rând, în ascultarea unei muzici pioase, religioase, în frecventarea Bisericii sau intrarea într-o biserică şi meditaţia sau concentrarea, starea în linişte. Această linişte lăuntrică este o necesitate a omului în general. Şi acuma, cum o găseşte fiecare om, depinde de fiecare în parte. Biserica Ortodoxă este o biserică a rugăciunii, o biserică a interiorizării, o biserică care prin Liturghia ei şi prin rugăciunea ei, prin atmosfera de biserică împodobită cu icoane, cu toate podoabele, odoarele sfinte, ne oferă cadrul ca noi să ajungem la acest echilibru sufletesc, la această pace şi linişte sufletească pe care ne-o dorim cu toţii. Deci, oamenii în Occident, când se interesează cu adevărat de biserică, de spiritualitate, sunt doritori să cunoască ceea ce nu le poate oferi propria lor Biserică; acolo aud sau cunosc, ştiu de Biserica Ortodoxă, vin la Biserica Ortodoxă, sunt deodată captivaţi de atmosfera bisericii, cum am spus, împodobită cu fresce, cu icoane. Dacă participă şi la o slujbă, sunt fascinaţi de ritualul unei slujbe, de cântarea slujbei şi cei mai mulţi care s-au convertit în Occident la Ortodoxie au făcut-o tocmai prin contactul direct pe care l-au avut cu rugăciunea Bisericii Ortodoxe, cu Sfânta Liturghie, frumuseţea Ortodoxiei. Deci, omul caută frumuseţea, omul este fascinat de frumuseţe şi unde găsim frumuseţea curată, adevărată altundeva decât în biserică, în icoană, în podoabele şi în odoarele sfinte ale bisericii.
Biserica Ortodoxă este apreciată de cei care o caută, de cei care încearcă să se integreze în ea. Problema este că noi, acolo în Occident, atât românii, cât şi ruşii, şi grecii, şi ceilalţi ortodocşi, ne rugăm în limbile noastre proprii, care sunt inaccesibile occidentalilor. Dacă noi ne-am ruga mai mult în limbile ţărilor respective, cu siguranţă că misiunea noastră ar fi mai atrăgătoare. Oamenii ar înţelege, s-ar ataşa mai uşor. De obicei, cei care se convertesc la Ortodoxie, se convertesc fie pentru că ajung, după un efort de căutare, la a găsi ceea ce au căutat – ortodoxia mistică, interiorizarea, spiritualitatea de care au nevoie fie pentru că se căsătoresc cu ortodocşi şi, în general, din căsătoriile mixte cu ortodocşii, partenerul neortodox este atras de partenerul ortodox şi cele mai multe convertiri se fac prin familiile mixte.
În orice caz noi, ortodocşii, trebuie să fim mai conştienţi de bogăţia mistică a Ortodoxiei, de frumuseţea Ortodoxiei, de faptul că ea ne oferă nouă, ortodocşilor, în primul rând, pentru că suntem botezaţi în Biserica Ortodoxă, tot ceea ce sufletul nostru, inima noastră ne cere, pretinde.
Deci, încă o dată, omul a fost făcut pentru Dumnezeu, omul tinde spre Dumnezeu, chiar dacă el nu-şi dă seama, n-are pace, n-are linişte, cum a zis Fericitul Augustin: „Neliniştit este sufletul meu, întru mine, Doamne, până când nu se va odihni întru Tine!”. Odihna aceasta în Dumnezeu o găsim în modul cel mai firesc în Biserica Ortodoxă. De aceea părintele Rafail Noica a zis că Ortodoxia este natura însăşi a omului. Firea însăşi a omului! Tot ce găsim în Ortodoxie, în Biserica Ortodoxă, corespunde, este pe măsura firii umane.
Reporter: Sclavia omului post-modern vine din îndepărtarea sa de comuniunea cu Dumnezeu şi aplecarea excesivă asupra creaţiei şi experienţelor privind lumea materială. Cum putem depăşi această dihotomie suflet-trup, spirit-materie, ce mijloace ne oferă Biserica şi Sfinţii Părinţi?
ÎPS Serafim: Cel care este încadrat în Biserică, cel care se roagă, cel care ţine tradiţia postului, cel care se spovedeşte, se împărtăşeşte cu Sfintele Taine, deci duce o viaţă creştină, tradiţională, pentru că Tradiţia reprezintă o forţă de care ne împărtăşim în măsura în care noi ne încadrăm în Tradiţie, respectăm Tradiţia sfântă a Bisericii. Sfânta Tradiţie este, în fond, lucrarea Duhului Sfânt de-a lungul istoriei şi e ca un curent, ca un val, ca un izvor care circulă de-a lungul istoriei şi noi intrăm, ne încadrăm, în această Tradiţie şi, în măsura în care împlinim preceptele credinţei, preceptele evanghelice, ne rugăm, postim, ne ducem la biserică, ne spovedim, ne împărtăşim cu Sfintele Taine, atunci dihotomia aceasta între materie şi spirit, între lumea care ne înconjoară şi nevoia duhovnicească pe care o au toţi oamenii, dispare. Aş zice că atunci spiritul, viaţa duhovnicească este cea care ne conduce, cea care este, în general, fundamentul vieţii noastre şi noi ne comportăm în lume, trăim în lume, în societate, călăuziţi de credinţă. Şi cu forţa credinţei, forţa spiritualităţii. Atunci trăim în modul cel mai firesc, când nu există lacune înaintea lui Dumnezeu şi în credinţă când nu avem dihotomie între spirit şi materie. Asta-i filosofia lui Platon sau alte filosofii! Deci, noi trebuie să ajungem să trăim în modul cel mai natural posibil, cel mai firesc şi o să vedem că rugăciunea şi credinţa, ne inspiră, ne luminează, ne ajută să ne împlinim toate, ne dă curaj, putere să trecem peste ispite, peste încercări, peste nereuşite. Aşa-i viaţa, viaţa e o cruce pentru fiecare om şi purtarea crucii…., sigur că Biserica, credinţa, rugăciunea ne ajută ca noi să nu fim doborâţi, să nu ne pierdem nădejdea, să nu ne pierdem curajul, să tindem totdeauna să mergem înainte.
Reporter: Se afirmă în ultima vreme din ce în ce mai răspicat necesitatea coagulării unei structuri suprastatale, iniţiată şi susţinută mai ales de statele foarte puternice din punct de vedere economic. Persoana umană, de oriunde ar fi, se regăseşte şi se defineşte, în primul rând, prin apartenenţa la o identitate naţională, prin mărturisirea la nişte valori, tradiţii şi obiceiuri care-l ajută să intre în legătură şi să comunice cu semenii săi. Credeţi că identitatea noastră etnică, spirituală şi culturală poate fi pusă în pericol de asemenea iniţiative sau viziuni?
ÎPS Serafim: Oricum, în lumea de astăzi, cel puţin aici, în Europa, se îndreaptă spre un fel de uniformizare, de nivelare a entităţilor etnice. Secolul XIX, chiar şi secolul XX au fost secole ale naţiunilor. Naţiunea, etnia era pe primul plan şi jucau un rol foarte important. Acum se încearcă, să zicem aşa, să se niveleze în Europa aceasta, să se ajungă la un fel de Americă, Statele Unite, unde naţiunea nu mai este pe primul plan. Se va ajunge probabil peste zeci, sute de ani la un fel de naţiune europeană. Dar, sigur că, până atunci, mai trece timp. Important este ca noi să ştim că nu putem să devenim europeni, cum ni se spune, cum se sugerează, fără să fim, în acelaşi timp, români sau ruşi, sau sârbi, sau greci, sau germani şi aşa mai departe. Deci, valoarea aceasta universală europeană se exprimă prin valoarea locală. Eu sunt român sunt conştient de identitatea mea românească, dar în acelaşi timp sunt deschis şi spre realitatea europeană, în general sau universal. Înţelegeţi că nu pot să fiu european înainte de a fi român. Eu sunt român, întâi şi apoi european şi universal. Dar totdeauna, fiecare om, cum aţi spus, se înrădăcinează într-un plan local şi pentru că se naşte într-un anumit loc, este marcat, este format de locul respectiv, de naţiunea în care s-a născut, de limba, de cultura, de spiritualitatea, de Biserica lui. Acestea îşi pun o pecete ireversibilă asupra sufletului şi vieţii noastre, a fiecăruia, şi noi trebuie să ţinem cont de acestea. În acelaşi timp, noi nu trebuie să ne închidem în noi înşine, să trăim într-un ghetou, ci să ne deschidem spre ceilalţi şi să ne îmbogăţim prin valorile celorlalţi. Şi apoi, în felul acesta vom fi şi români, şi europeni şi universali. Dar, încă o dată, valoarea aceasta locală a etniei, a culturii, a spiritualităţii în care ne naştem fiecare este definitorie, este fundamentală şi noi dacă nu ţinem seama sau suntem prea uşuratici şi călcăm în picioare identitatea, în cazul nostru, ortodoxă şi românească, înseamnă că ne mutilăm şi nu vom fi niciodată nici universali, nici europeni. Eşti european, eşti universal atâta cât eşti, în primul rând local, român sau rus etc.
După aceea, despre guvernul universal se vorbeşte, se vehiculea-ză, sunt teorii, sunt… nu ştiu când se va realiza lucrul acesta. Probabil că se va tinde, fără îndoială, spre lucrul acesta, dar dacă ţinem seama, în acelaşi timp, de ,,Charta” aceasta a drepturilor omului, nu cred eu că ne va împiedica niciun guvern universal să ne păstrăm identitatea noastră. Sau dacă nu renunţăm la ea noi înşine, de bunăvoia noastră… Totul depinde de tăria noastră sufletească de a ne apăra identitatea. Dacă suntem slabi, sigur că ne-o pierdem înainte de a veni guvernul universal. Dacă suntem tari, nu ne-o pierdem nici cu guvernul universal.
Reporter: În final, ÎPS Voastră, mulţumindu-vă pentru cuvintele de folos, Vă rugăm să daţi un îndemn credincioşilor de la Dunărea de Jos.
ÎPS Serafim: Eu mă bucur că la Dunărea de Jos am întâlnit credincioşi foarte evlavioşi şi foarte ataşaţi de Biserică. Şi aceasta se datorează şi faptului că ÎPS Arhiepiscop Casian este unul dintre ierarhii cei mai misionari, cei mai activi, cei mai apropiaţi de tineri, de credincioşi, de oameni în general, care a dinamizat viaţa acestei Eparhii de când este în fruntea ei. S-a angajat atât de mult în social, în lucrările acestea de filantropie, diaconie socială! Este prezent printre tineri, ajută pe tineri şi le răspunde nevoilor, necesităţilor lor. Sigur că, toţi credincioşii – copii, tineri, în vârstă – trebuie să avem sentimentul apartenenţei la Biserică, că suntem membrii Bisericii, că suntem un corp, o familie creştină unită, un organism. Biserica locală, în frunte cu episcopul şi, apoi, fiecare parohie în parte, în frunte cu preotul, ca delegat al episcopului, formează o familie creştină. Şi în familie trebuie să domnească pacea, să domnească armonia, să domnească solidaritatea, întrajutorarea. Trebuie să punem mai mult accent pe această solidaritate, pe această comuniune, o parte din ceea ce câştigăm, cum făceau primii creştini, ceea ce câştigau prin faptul că, postind mâncau mai puţin, unii nu mâncau deloc în anumite zile, banii aceia sau câştigul acesta îl puneau pentru ajutorarea săracilor. Vedeţi, postul este legat neapărat nu numai de o rugăciune înmulţită de o înfrânare, ci şi de ajutorarea semenilor noştri în nevoi.
Aş pune la inima tuturor să fie conştienţi de apartenenţa lor la Biserică, de Eparhia Dunării de Jos, de comuniunea cu Catedrala din Galaţi, cu parohiile din Galaţi şi din toată eparhia, să ne simţim solidari, să ne simţim că formăm o familie creştină ortodoxă a Dunării de Jos şi, în acelaşi timp, să fim evlavioşi, credincioşi, rugători, postitori şi să nu uităm pe semenii noştri în nevoi.
Interviu realizat de pr. Gelu Aron, secretar eparhial