În fiecare an, în luna lui ianuarie suntem invitaţi să-i cinstim pe Sfinţii Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu cuvântătorul şi Ioan Gură de Aur, de câte două ori. Odată în zile separate, iar la sfârşitul lunii împreună. Credem şi mărturisim că praznicele împărăteşti ne invită să ne aducem aminte ce a făcut Dumnezeu pentru mântuirea noastră, iar zilele de cinstire ale sfinţilor sunt tot atâtea mângâieri şi speranţe că poate şi omul să facă ceva pentru veşnicie. De aceea orice credincios care merge la biserică, într-o astfel de zi, trebuie să ia aminte la mesajul transmis şi să se nevoiască a-l transpune în propria-i viaţă, la fel cum fiecare elev ori student ar avea o lecţie ori un curs despre praznice ori sfinţi este îndatorat să pătrundă dincolo de perdeaua simplelor informaţii şi să reţină nuanţele, virtuţile, luptându-se să le urmeze.
Luna ianuarie este foarte bogată în acest sens, de aceea am dori să zăbovim o clipă asupra Sf. Grigorie de Nazianz, deşi nu poate fi cuprins şi creionat în câteva cuvinte. Totuşi, dintre multele daruri şi virtuţi ce au strălucit în viaţa lui, surprindem acum doar dorinţa permanentă de îmbogăţire a cunoaşterii, urcând din treaptă în treaptă până la Izvorul acesteia – Dumnezeu, dar şi minunatul exemplu de smerenie pe care l-a oferit posterităţii.
Deşi este cunoscut mai ales după Cele 5 Cuvântări Teologice1, opera sa este mult mai vastă. Sf. Grigorie (sau Veghetorul, cum i-am spune în traducere românească) s-a născut cu dorul de Dumnezeu şi s-a luptat toată viaţa să şi-l aline. Pentru el, a fi creştin, era necontenită luptă să urce permanent spre Dumnezeu, iar câştigarea şi îmbogăţirea cunoaşterii nu erau deloc atinse de boarea trufiei, ci dimpotrivă, urmăreau preamărirea lui Dumnezeu. În acest sens, sunt deosebit de sugestive cuvintele: „Nimic nu mi se părea atât de frumos ca să-ţi încui poarta simţurilor, să ieşi din trup şi din lume, să te adânceşti în tine însuţi, să nu te atingi de nimic din cele omeneşti decât atât cât e de neapărată trebuinţă, să vorbeşti cu tine însuţi şi cu Dumnezeu, pentru a vieţui mai presus de cele văzute, să porţi în tine însuţi întotdeauna cele dumnezeieşti fără alterare nici amestecare cu ceva din cele pământeşti şi înşelătoare, fiind şi devenind permanent adevărată oglindă nepătată a lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti, să primeşti lumină din lumină, Lumină dumnezeiască în locul celei omeneşti, să culegi prin nădejde chiar de pe acum bunătăţile vieţii viitoare, pentru a însoţi îngerii în hora lor, rămânând pe pământ, după ce ai părăsit pământul şi fiind înălţat prin duhul. Dacă cineva dintre voi a fost stăpânit de această dorinţă, ştie ce spun şi-mi va ierta ceea ce am încercat atunci”2. De aceea învăţăm, odată în plus, că teolog şi teologic, la vremea respectivă, desemnau stări de apropiere şi trăiri ale lui Dumnezeu; teologul era cel ce vorbea permanent cu Dumnezeu, iar teologia cea care se ocupa de Dumnezeu Însuşi, în unitatea şi Treimea Sa3.
Aşa putem înţelege mult mai bine îndemnul pe care-l da ascultătorilor săi: „…trebuie să pomenim pe Dumnezeu mai des decât respirăm!”4, dar şi faptul că nu-i este omului îngăduit să se apropie oricum de Dumnezeu, ci numai după ce se pregăteşte, se despovărează de sfâşierile păcatelor. Căci „celui necurăţit nu-i este asigurată atingerea de cel curat, precum nici ochiului murdar raza soarelui”5. Cine doreşte să urce pe muntele cunoaşterii lui Dumnezeu dator este să fie cuprins de râvnă şi teamă; de râvnă, fiindcă Dumnezeu urcă din nou cu fiecare om şi rămâne permanent aproape de el, de teamă pentru că slăbiciunea umană este evidentă. Iar prima treaptă, a acestui urcuş, este, fără îndoială, creaţia cu raţionalitatea ei. Raţiunile plasticizate ale lucrurilor constituie cea mai mare provocare a minţii umane, care, dacă este sinceră, lucidă şi fără preconcepţii, nu poate pune la baza existenţei întâmplarea. Şi Sfântul Grigorie insistă asupra acestui lucru, care avea mai apoi să-l inspire pe Sf. Maxim Mărturisitorul, dar să-l facă pe Voltaire să strige: „Universul mă încurcă şi nu pot gândi măcar, că există un ceasornic, fără de ceasornicar”. După ce arată că cei vechi au înlocuit slava lui Dumnezeu cu o falsă slavă a lucrurilor, Sf. Grigorie precizează: „Dar pe noi, care dorim şi nu suportăm lipsa unei conduceri şi a unei cârmuiri, ne-a luat în primire raţiunea, care privind la cele văzute şi observând cele ce sunt de la început, nu s-a oprit la acestea – căci nu e propriu raţiunii să dea conducerea celor ce nu sunt egale în cinste după simţuri – ci prin acestea ne conduce la cele mai presus de acestea şi prin care acestea au existenţa. Căci ce a pus în rânduială cele cereşti şi cele pământeşti, cele ce sunt în aer şi pe apă? Mai bine zis, cine a rânduit cele dinaintea acestora: cerul, pământul, aerul şi firea apei? Cine le-a amestecat şi le-a despărţit?… cine este meşterul acestora, care le-a întipărit tuturor o raţiune după care e purtat şi condus totul? Oare nu Cel ce le-a făcut pe acestea şi le-a adus la existenţă? Căci nu se poate atribui atâta putere unei întâmplări. Să admitem că existenţa în general se datorează unei întâmplări. Dar cine a adus-o la rânduială? Să admitem că şi aceasta a venit dintr-o întâmplare, de socoteşti că e cu putinţă. Dar cine are puterea să o menţină şi să o păstreze conform raţiunilor după care s-a format la început? Este altcineva? Sau este tot întâmplarea? Este cu siguranţă altcineva decât întâmplarea. Şi cine este altcineva decât Dumnezeu? Astfel, raţiune lui Dumnezeu (care vine de la Dumnezeu), care e sădită în mod natural în toate şi e prima lege în noi şi e unită cu toate lucrurile, ne-a urcat la Dumnezeu prin cele văzute…”6 . Desigur construcţia argumentării Sf. Grigorie este de excepţie şi vastă şi nu ne propunem s-o urmărim până la capăt, ci doar să invităm la lectură. La sfârşit, obiectivul propus este conştientizarea faptului că limita cunoaşterii în Dumnezeu este fără de limită; cu cât cunoaştem mai multe despre El, ne dăm seama că rămân şi mai multe de cunoscut, dar cu cât cunoaşterea e mai profundă şi smerenia trebuie să fie pe măsură. De altfel, Sf. Grigorie a dovedit acest lucru prin propria viaţă. Ajuns în cea mai înaltă slujire a Bisericii – patriarh de Constantinopol, văzând că valurile mării acestei vieţi îi sunt potrivnice, nu a ezitat să părăsească demnitatea, nădăjduind în salvarea Corabiei lui Hristos – Biserica. Pilda proorocului Iona a fost asumată întru totul.
Pr. prof. dr. Ionel Ene,
Departamentul Teologic al Facultăţii de Istorie, Filosofie şi Teologie
din cadrul Universităţii ,,Dunărea de Jos”, Galaţi
1. Ale Celui între Sfinţi Părintelui nostru Grigorie de Nazianz, Cele cinci Cuvântări Teologice, trad., din lb greacă, introducere şi note pr. acad. Dumitru Stăniloae, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993.
2. Grigorie de Nazianz, Discours 1-3, în „Sources chretiennes”, nr. 247, Paris, 1978, p. 97.
3. Pr. acad. Dumitru Stăniloae, Introducere, în Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci Cuvântări Teologice, ed. cit., p. 7.
4. Grigorie de Nazianz, op. cit., p. 13.
5. Ibidem.
6. Ibidem, p. 33-34.