Cu mila lui Dumnezeu suntem în perioada postului pentru luminatul praznic al Naşterii Domnului şi ne-am gîndit să vorbim despre naşterea noastră cea duhovnicească. Fără de aceasta nici un creştin nu poate să se mîntuiască, după cuvîntul Mântuitorului, Care zice: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu!” (Ioan 3, 5). Fiindcă, „ce este născut din trup, trup este, şi ce este născut din Duh, Duh este!” (Ioan 3, 6).
Dar, fraţii mei, cînd şi cum primim noi această duhovnicească naştere ,,prin apă şi prin Duh? “Negreşit, această naştere o primim toţi la Sfântul Botez. Dar ce dobândim noi, creştinii ortodocşi, prin această naştere de la Sfântul Botez? Întâi, prin Sfântul Botez suntem iertaţi de păcatul strămoşesc şi ne facem fii ai Bisericii lui Hristos (Efeseni 5, 26). Prin Sfântul Botez suntem îmbrăcaţi împreună cu El la o viaţă nouă (Romani 6, 4). Prin Sfântul Botez primim înaintea Sfântului Duh înnoire (Tit 3, 5). Prin Sfântul Botez primim libertatea de a trăi în comuniune cu Dumnezeu, odată ce am fost izbăviţi de păcat şi ne-am făcut robi ai lui Dumnezeu (Romani 6, 22).
Prin Sfântul Botez ne-am lepădat ,,de satana şi de toate lucrările lui”, după rânduiala Sfântului Botez; ne-am lepădat de omul vechi (Coloseni 3, 9), am făcut mărturisirea dreptei credinţe; ne-am făcut fii după dar ai lui Dumnezeu (Galateni 4, 5); ne-am îmbrăcat cu Hristos (Galateni 3, 27). Ştim cu toţii că există un singur Botez (Efeseni 4, 5). Cel ce botează a doua oară pe cel botezat în numele Preasfintei Treimi, acela a doua oară răstigneşte pe Hristos, după Sfântul Ioan Damaschin. Au fost cazuri în Biserică, atunci când, în vederea iconomiei, s-a primit botezul schismaticilor şi chiar al ereticilor (Canonul 2 al Soborului 6 Ecumenic).
Din cele spuse până aici am arătat despre naşterea duhovnicească a creştinului prin Sfântul Botez şi că în Biserica lui Hristos este un singur Botez. Să vorbim acum şi despre alte naşteri duhovniceşti care sunt înainte şi după Botez, şi în ce condiţii se poate totuşi repeta Botezul.
Naşterile spirituale dinainte şi de după Sfântul Botez se pot repeta ori de cîte ori este nevoie, spre folosul sufletelor omeneşti. Care sunt aceste naşteri spirituale care se pot repeta? Întâi este naşterea spirituală care se face prin cuvânt, prin care se trezeşte omul la o viaţă nouă în Hristos, spre a părăsi păcatele şi credinţa lui rătăcită. Cu acest botez al cuvântului, Sfinţii Apostoli, mai înainte de a boteza pe catehumenii dintre păgâni şi dintre iudei, îi trezeau la credinţa cea adevărată în Hristos, prin predica cuvântului lui Dumnezeu.
Aşa vedem că marele Apostol Petru, după Pogorârea Sfîntului Duh a propovăduit Evanghelia în Ierusalim, adeverind despre Învierea Domnului şi pogorârea Lui în iad. Prin această predică au crezut în Hristos în acea zi ,,ca la trei mii de suflete” (Fapte 2, 4). Vedeţi că şi aici credinţa a venit prin auz, iar auzul prin cuvântul lui Dumnezeu? După aceasta a urmat şi Sfântul Botez al celor ce au fost treziţi la credinţa în Hristos Iisus prin cuvîntul adevărului. Aceasta a fost o naştere duhovnicească înainte de primirea Sfântului Botez. De această naştere duhovnicească prin auzirea cuvîntului lui Dumnezeu vorbeşte şi Sfântul Apostol Pavel, zicînd: „Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos” (I Corinteni 4, 15; 9, 1; Ioan 1, 4).
Dar şi în alt loc Sfântul Apostol Pavel numeşte copii ,,ai săi” pe cei ce i-a născut prin cuvânt, zicînd: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!” (Galateni 4, 19). Mai arată că şi pe Onisim l-a născut prin cuvânt, când era în temniţă şi în lanţuri, şi zicea: „Te rog pe tine pentru fiul meu, pe care l-am născut fiind în lanţuri, Onisim” (Filimon 1, 10). Din aceste mărturii ale Sfintei Scripturi şi din altele pe care nu le mai însemnăm aici pentru scurtime, să cunoaştem că este şi o naştere spirituală prin cuvântul lui Dumnezeu.
Însă, fraţii mei, să ştim că mai este şi a doua naştere duhovnicească, ce se face prin Taina Spovedaniei şi prin canon de pocăinţă, numită şi „al doilea botez”, după rânduiala Tainelor creştineşti.
Deci prin adevărata spovedanie şi pocăinţă cea cu lacrimi se face o naştere spirituală. Despre aceasta zice Sfântul Grigorie Teologul: „Lacrimi de pocăinţă vărsându-se, este asemenea cu botezul” (Hexaimeron). De aceea şi Biserica Ortodoxă, având mărturiile Sfintei Scripturi şi ale dumnezeieştilor Părinţi, înţelege că „Spovedania curată este al doilea botez” (Molitfelnic, rânduiala Sfintei Spovedanii). Însă să nu uităm că naşterea duhovnicească de la Sfântul Botez prin apă şi prin Duh nu se mai repetă, iar naşterea prin cuvînt, prin spovedanie şi pocăinţă cu lacrimi o putem face oricând este nevoie, spre folosul sufletelor omeneşti, spre îndreptarea şi spre luminarea lor. Căci dacă Preabunul şi Preaînduratul Dumnezeu n-ar fi rânduit naşterea duhovnicească prin spovedanie şi pocăinţă, cu adevărat nimeni din noi nu ar putea să se mântuiască. Căci nici un om nu este fără de păcat înaintea lui Dumnezeu. De aceea toţi avem nevoie de spovedanie şi pocăinţă şi facerea canonului.
Este încă şi altă naştere duhovnicească, care tot prin spovedanie şi prin făgăduinţă de îndreptare se face. Este tunderea în monahism sau călugăria, pe care Sfinţii Părinţi o înţeleg ca un al doilea Botez. Ultimul şi cel mai mare botez şi deci naştere duhovnicească este mucenicia, adică ,,botezul sângelui”, pe care l-au primit toţi martirii care au fost chinuiţi şi ucişi pentru credinţa cea dreaptă în Hristos. Prin aceste chipuri de naştere duhovnicească arătate până aici, şi mai ales prin Botez şi Spovedanie, Biserica lui Hristos aduce Mirelui ei mare şi nemăsurată mulţime de suflete, care prin darul şi mila lui Dumnezeu dobândesc mântuirea şi moştenesc Împărăţia lui Dumnezeu.
Acest adevăr îl arată luminat dumnezeiescul părinte Efrem Sirul, zicînd: „Pocăinţa este dar de multă roadă aducător, căci în tot felul aduce lucru îmbunătăţit lui Dumnezeu. Pocăinţa este ţarină mult roditoare, care în toată vremea se lucrează. Pom al vieţii este, că pe mulţi care au murit prin păcate îi înviază. Pocăinţa zice păcătoşilor: daţi-mi mie greutatea păcatelor. Aceasta îmi este mie dobîndă pentru faptă. Ai credinţă? Dă-mi dobânda credinţei, adică pocăinţă! Printr-însa se face credinţa ta lucrătoare. A văzut Dumnezeu că pe neamul omenesc îl tulbură vrăjmaşul diavol şi a pus împotriva lui pocăinţa, spre curăţie. Acela îndeamnă să păcătuiască, iar pocăinţa este gata să primească pe cel ce păcătuieşte. Vrăjmaşul sileşte pe om să nelegiuiască, iar pocăinţa îl sfătuieşte să se întoarcă. Acela se sileşte să deznădăjduiască pe om, iar aceasta nădejde de mîntuire îi făgăduieşte…”
A zis Isaia Proorocul: „Când te vei întoarce şi vei suspina, atunci te vei mântui!”. Iată, îţi aduce ţie mărturie, numai pocăieşte-te! De va suspina cel ce a păcătuit, îndată cu suspinul şi greutatea balaurului a ieşit. Pocăinţa îl povăţuieşte pe om spre mântuire şi atunci nu numai că vei suspina, ci şi lacrimi vei vărsa cu multă durere. Căci sufletul văzând ca pe un tată pe Dumnezeu, după o vreme se porneşte către lacrimi. Şi lacrimi varsă pentru două pricini: ca să plece pe Dumnezeu spre iubire ca pe un Părinte şi să se curăţească de răutatea şarpelui.
N-ai auzit ce zice David? „Spăla-voi în toate nopţile patul meu!”. Însă întâi a suspinat şi apoi a lăcrimat. Îţi arăt ţie din firea cea prea mare că întâi se face vânt şi apoi vine ploaia. Întâi tunetul trăsneşte şi apoi norii picură ploaie. Acelaşi prooroc David zice: „Ostenit-am întru suspinul meu” (Psalm 6, 6). Iar osteneala suspinului este mulţimea lacrimilor de pocăinţă. Osteneala suspinului este durerea inimii. Drept aceea s-a dovedit că şi lacrimile se înmulţesc cînd suspinurile înainte povăţuiesc. Deci „nu se cuvine să ne deznădăjduim de mântuire, fraţilor, având drept maică pocăinţa” (Sfântul Efrem Sirul, Cuvînt pentru pocăinţă).
Dumnezeiasca Evanghelie ne spune că „şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca 15, 7). Şi dacă pentru unul care se pocăieşte se face atât de mare bucurie în cer, oare câtă bucurie se face la Dumnezeu pentru nenumărate mulţimi de suflete care se întorc către El din toată inima lor? Ştim şi din altă mărturie a Sfintei Scripturi că „Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” (Iezechiel 18, 22-32).
Deci fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt acei oameni care se întorc către Dumnezeu cu adevărată pocăinţă, părăsind păcatele. Că dacă Botezul este spălare de păcate şi sfinţire pentru om (I Corinteni 6, 11), tot aşa şi pocăinţa adevărată este curăţire şi spălare de păcate, care face pe om renăscut şi reînnoit înaintea lui Dumnezeu. Aceasta o spune şi Sfântul Grigorie Teologul „Ştiu încă şi al cincilea botez, al lacrimilor, dar este mai ostenicios” (Psalm 6, 6).
Mare este pocăinţa şi lui Dumnezeu foarte iubită, căci voia Lui cu adevărat o face. Aceasta este masa lui Dumnezeu că printr-însa vine mintea oamenilor. Zice şi Mântuitorul: „Mâncarea Mea este să fac voia Tatălui Meu Celui din ceruri!”. Deci pocăinţa este pâinea lui Dumnezeu cea minunată. Iar bucatele cele de multe feluri ale lui Dumnezeu sunt înfrânarea, postul, privegherea, rugăciunea întinsă şi supunerea cu smerenie. Că de aceasta se îndulceşte Dumnezeu mai mult decât de celelalte jertfe. Zice şi Sfântul Apostol Pavel că lucrarea faptelor bune este „pâinea Stăpânului”. În continuare zice: „Drepţii prin mici fapte bune mai mult îmblânzesc pe Dumnezeu decât unii care lucrează multe. Că nu la faptă priveşte Dumnezeu, ci la punerea înainte şi la voinţă. El nu caută la ceea ce se face, ci la osârdia cu care se săvârşeşte. Văduva cu bănişorii, pe cei mulţi cu bani de aur i-a biruit”. Zice iarăşi Sfântul Efrem: „Mare topitoare este pocăinţa, fraţilor, căci primeşte aramă şi o schimbă în aur, plumb primeşte şi dă argint”. Iarăşi zice: „Mare folos a adus oamenilor pocăinţa, că prin ea pe Dumnezeu Îl facem milostiv. Mare este pocăinţa pe pămînt. Că sufletelor se face scară către cer, ridicîndu-le acolo de unde au căzut prin păcat…” (Sfântul Efrem Sirul, Cuvînt pentru pocăinţă).
Cea mai bună pregătire a creştinilor şi a noastră pentru întâmpinarea Mântuitorului este pocăinţa, mărturisirea cu căinţă a păcatelor şi începerea unei vieţi duhovniceşti noi în Iisus Hristos. Iată Mesia vine, Fiul lui Dumnezeu este trimis de Tatăl în lume, fecioara Maria cu bătrânul Iosif caută loc de naştere în Betleem dar nu găseşte. Steaua se pregăteşte să răsară pe cerul lumii. Arhanghelul Gavriil, care a slujit la taina Întrupării, se bucură. Lumea aşteaptă, diavolii se cutremură, iar lumea se pregăteşte sufleteşte să primească pe Pruncul Iisus.
Dar noi, fraţii mei, cum ne pregătim să primim pe Hristos? Vine în lume Domnul păcii. Va afla El loc de odihnă în inimile noastre? Oare noi ne-am împăcat prin pocăinţă cu Dumnezeu şi fiecare unul cu altul, prin iertare?
Vine la noi Mîntuitorul lumii, să împace popoarele, să liniştească minţile, să spele păcatele şi să mântuiască sufletele noastre, dar noi, oare, ne-am pregătit să-L primim pe Hristos? Ne-am mărturisit păcatele la duhovnic? Am plâns pentru ele? Am făcut canonul cuvenit? Ne-am înnoit duhovniceşte prin rugăciune, prin milostenie şi împăcare? Ne-am unit cu Hristos prin Sfânta Împărtăşanie? Sau tot amânăm pocăinţa până va veni fără veste vremea sfîrşitului?
Fecioara Maria a găsit loc de naştere Fiului lui Dumnezeu în peştera din Betleem, că nimeni n-a vrut s-o primească. Oare noi ne-am pregătit să-L găzduim pe Hristos în inimile noastre? Dar El nu intră să Se sălăşluiască în inimile pline de ură, de răutate, de mândrie şi desfrînare. Hristos nu intră în casele unde stăpâneşte beţia, uciderea de copii, desfrâul şi necredinţa. Hristos nu Se naşte prin Duhul Sfânt în inimile robite de patimi şi mai ales de duhul mândriei şi al deznădejdii.
Aşadar, fraţii mei, să ne pregătim că vine Hristos în lume s-o împace şi s-o înnoiască, căci lumea nu mai poate trăi fără El. Vine în casele şi inimile noastre să ne nască din nou, să ne ierte păcatele, să ne dăruiască Trupul şi Sângele Său, să ne prefacă inima împietrită în Biserică vie, în altar de rugăciune şi de jertfă. Deci, nimeni să nu fie trist şi tulburat! Nimeni să nu-I închidă uşa sufletului său. Nimeni să nu mai zacă în beţii şi desfrâu, în nepăsare şi necredinţă. Ci să ne curăţim şi să ne împăcăm, să ne înnoim duhovniceşte şi împăcându-ne unii cu alţii, împreună cu îngerii să cîntăm: „Hristos Se naşte, slăviţi-L; Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L; Hristos pe pământ, înălţaţi-vă. Cântaţi Domnului tot pământul!” Amin.