„Pe temeliile acestor venerabile urme … a luat fiinţă Episcopia Dunării de Jos”
Eparhia Dunării de Jos este un spaţiu geo-spiritual care, prin rânduiala lui Dumnezeu, a fost păstorit de mari ierarhi, care au lăsat mărturii luminoase şi s-au aşezat cu cinste în panoplia slujitorilor Bisericii Ortodoxe Române. Cu rădăcinile în slujirea vechilor ierarhi tomitani, pe linia sfinţeniei Mitropolitului Iachint de Vicina, urmând marilor mitropoliţi ai Proilaviei, ierarhii Dunării de Jos au strălucit, în istoria multiseculară a Eparhiei, prin slujirea lor sfântă, prin jertfa lor misionară, prin râvna pastorală şi prin pasiunea lor pentru cultură.
Materialul de faţă nu se doreşte o altă istorie a episcopilor Dunării de Jos, întrucât aceasta este înscrisă în Cartea Vieţii, iar pe pământ, în Biserica noastră, contemporanii şi urmaşii lor le-au recunoscut, apreciat şi urmat faptele şi viaţa, sintetizate în medalioane, istorii sau mici monografii dedicate atât unuia, cât şi mai multora dintre ierarhii Dunării de Jos. Respectivele omagii sunt răspândite în revistele vremii, în periodicele bisericeşti şi în alte lucrări în volum, care stau la baza prezentului studiu.
Episcopul care a ctitorit Eparhia Dunării de Jos cu numele ei de astăzi, pe temelia Eparhiilor mai sus amintite, este Melchisedec Ştefănescu, care vine la cârma Dunării de Jos în 1864, mai întâi ca locţiilor apoi ca episcop titular. Episcopia Dunării de Jos cuprindea atunci judeţele Covurlui, Brăila, Ismail şi Bolgrad. După studii strălucite în ţară, dar şi peste hotare (Kiev), concretizate printr-o fructuoasă carieră didactică, Episcopul Melchisedec venea pe tronul Dunării de Jos şi cu o semnificativă experienţă administrativă. Fusese recunoscut, de către clerul moldovean şi nu numai ca un luptător pentru drepturile preoţilor, pentru bunurile Bisericii, pentru luminarea poporului prin cultură.
Unul dintre rolurile majore pe care l-a jucat Episcopul Melchisedec Ştefănescu în viaţa Bisericii noastre a fost implicarea sa în complexul proces de recunoaştere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Într-un context nefavorabil al relaţiilor cu Patriarhia Ecumenică, agravat de sfinţirea Sfântului Mir în Joia Mare (25 martie 1882) la Catedrala Mitropolitană din Bucureşti, Episcopul Melchisedec a avut curajul să răspundă învinuirilor pe care Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea le aducea Bisericii noastre: „Românii nu au primit botezul şi doctrina creştină de la Constantinopol, nici pe întâii lor episcopi. Căci creştinătatea românilor este mai veche decât chiar existenţa Constantinopolului… A căuta mirul pe la Bisericile altor ţări înseamnă a nu avea conştiinţa şi încrederea că Duhul Sfânt Se pogoară de la Dumnezeu… Biserica noastră nu mai crede că Duhul Sfânt trebuie să Se coboare mai întâi la Constantinopol sau aiurea şi apoi de acolo să-L cerem şi să-L dobândim şi noi”. Memoriul Episcopului Melchisedec, din care am citat aici, a fost aprobat de Sfântul Sinod, ca act oficial, cu titlul „Act sinodal care cuprinde autocefalia Bisericii Ortodoxe Române”, a cărui ax este afirmaţia că „pe temeiul istoriei noastre române, pe temeiul legislaţiei noastre moderne, pe temeiul demnităţii statului român şi al demnităţii naţiunii române, Sfântul Sinod declară sus şi tare că Biserica Ortodoxă Română a fost şi este autocefală în cuprinsul teritoriului României şi nici o autoritate bisericească străină nu are drept a ne impune ceva” şi a fost trimis la Constantinopol în februarie 1883, prin Ministerul de Externe al României.
O altă coordonată a personalităţii Episcopului Melchisedec a fost activitatea sa ca membru al Academiei Române. Autor de manuale şi de lucrări de cercetare istorică, cu activitate didactică impresionantă, posesor al unei biblioteci de o mare valoare, Melchisedec a devenit, în timp, aşa cum a fost caracterizat „un savant, veşnic cu cartea în mână”. A fost ales membru al Academiei în anul 1870 şi a participat cu regularitate la sesiunile Academiei, conducând secţiunea istorică. A susţinut nenumărate conferinţe şi comunicări cu caracter ştiinţific, aducând o contribuţie însemnată pentru istoria bisericească de la noi. B.P. Haşdeu arăta că „Episcopul Melchisedec a fost bărbatul cel mai cu ştiinţă dintre prelaţii noştri contemporani şi locul său în Academia Română i se cuvenea pe drept”.
Activitatea sa la Dunărea de Jos (1864 – 1878) a constat mai întâi în organizarea Eparhiei, închegând un corp administrativ de elită şi înfiinţând Seminarul eparhial, la Ismail, şcoala care stă la temelia Seminarului Teologic „Sf. Apostol Andrei” de astăzi. Oraşul şi judeţul Galaţi păstrează până astăzi urme ale activităţii pastorale şi liturgice a episcopului Melchisedec, care a sfinţit bisericile „Schimbarea la Faţă (1872), „Izvorul Tămăduirii” (1873), „Naşterea Maicii Domnului” – Bădălan (1875), „Sf. Nicolae” din Smulţi, „Sfinţii Voievozi” din Băleni, „Adormirea Maicii Domnului” din Pechea.
În anul 1992, PS Casian Gălăţeanul, pe atunci Arhiereu-vicar, a organizat un simpozion naţional, cu prilejul evocării Episcopului Melchisedec la 100 de ani de la trecerea sa la Domnul. Fosta stradă a Vulturului a primit atunci numele „Episcop Melchisedec Ştefănescu”.
A urmat în scaunul Dunării de Jos Episcopul Iosif Gheorghian (1878-1886), de asemenea, unul dintre iubiţii episcop ai Dunării de Jos. Structura sa de moldovean sfătos, şlefuită de studii înalte la Paris, cu activitate prodigioasă de profesor şi chiar director al Seminarului din cadrul Mănăstirii Neamţ l-au ajutat să devină un candidat deplin format pentru slujirea arhierească. Pastoraţia sa, în tronul Dunării de Jos, s-a îndreptat cu predilecţie spre zona Dobrogei, care atunci făcea parte din teritoriul canonic al Eparhiei.
Construcţia de locaşuri de cult, susţinerea preoţilor şi a învăţătorilor de prin sate, înfiinţarea de fundaţii şi epitropii l-au înscris pentru totdeauna între bărbaţii neamului care au reclădit ortodoxia şi românismul în Dobrogea, după Războiul de Independenţă. Aşa cum regele psalmist David visase la un templu în Ierusalim şi chiar pregătise o parte din materialele pentru construcţie, episcopului Iosif îi aparţine ideea construirii unei mari catedrale a oraşului Galaţi, proiect concretizat însă de succesorii săi în tronul episcopal.
Pentru activitatea sa ştiinţifică, didactică, dar şi pastorală, a fost ales membru de onoare al Academiei Române în anul 1901.
Episcopul Partenie Clinceni a condus destinele Dunării de Jos, după Episcopul Iosif, până în anul 1902, când ajunge Mitropolit al Moldovei. Calea vieţii sale a fost profund proniată de Domnul Dumnezeu. După ce cunoscuse viaţa de familie, printr-o schimbare neaşteptată, tragică, s-a dăruit total pe sine studiului şi vieţii monahale. A urmat Facultatea de Teologie la Atena, unde a obţinut, mai târziu şi un doctorat „Honoris Causa”. Experienţa străinătăţii (Atena, Leipzig, Paris), deschiderea culturală prin cunoaşterea perfectă a mai multor limbi, dar mai cu seamă viaţa curată şi râvna pentru Casa Domnului, l-au adus prin voia lui Dumnezeu, pe tronul Dunării de Jos. Aici urmează strategia bisericească, deschisă de Episcopul Iosif Gheorghian, pentru Dobrogea. În timpul păstoririi sale se clădesc, în judeţele Tulcea şi Constanţa, peste 100 de biserici!
Măsura demnităţii slujirii sale în Galaţi se poate aprecia şi astăzi prin admiraţia pe care o generează, oricărui vizitator, Palatul Episcopal, ctitoria sa. Aşezat în piaţa „Ştefan cel Mare” de atunci, în mijlocul unui parc bine amenajat, Palatul a fost, timp de peste şase decenii, centru administrativ şi reşedinţă episcopală pentru chiriarhii Dunării de Jos. Între alte saloane mobilate şi împodobite cu obiecte de mult bun gust, Palatul avea şi o capelă, care a fost sfinţită în ziua de 8 septembrie 1901, cu mare fast, cu participarea mai multor ierarhi şi a personalităţilor timpului. Trebuie menţionat că în capelă se adăposteau catapeteasma bisericii „Sf. Dumitru”, cât şi alte obiecte de cult, de mare valoare, între care un set de Sfinte Vase din aur masiv, donate de Helene Köber. Multă vreme Palatul Episcopal a fost una din clădirile reprezentative ale Galaţiului. În 1963 a fost confiscat de autorităţile vremii, slujind ca sediu al Muzeului de Arte Vizuale până în anul 2004, când, prin hotărâre de Guvern a fost retrocedat Eparhiei Dunării de Jos. Actualmente Palatul se află în faza de proiect pentru a deveni un mare muzeu al culturii şi spiritualităţii de la Dunărea de Jos.
Ca proaspăt mitropolit al Moldovei, Partenie Clinceni mărturisea: „Mă despart cu dor de Eparhia Dunării de Jos, pe care am păstorit-o mai bine de 15 ani”, iar regele Carol I, prezent la ceremonia de investire, a trasat noului mitropolit să urmeze râvna păstoririi la Iaşi, după modelul celeia de la Galaţi: „Nu mă îndoiesc că vei înconjura de o cuvioasă grijă aceste comori istorice, nedezlipite de tradiţiunile de evlavie ce împodobesc acest scaun şi că vei păşi fără şovăire pe aceste urme neşterse răspândind cu dragoste Cuvântul Mântuitorului şi întărind credinţa în inima poporului, aşa cum ai făcut cu atâta sârguinţă şi neclintire în Eparhia Dunării de Jos”.
Episcopul Pimen Georgescu a condus Eparhia Dunării de Jos între anii 1902 – 1909. Venea pe acest tron episcopal, pe o tradiţie pastorală şi misionară deja creată de înaintaşii săi, bine pregătit prin studiile sale (Cernăuţi, Bucureşti), prin slujirea la catedra universitară şi prin experienţa de arhiereu-vicar, în slujirea de locotenent al Eparhiei Argeşului între 1895-1902. A fost un român care vibra de patriotism. Plin de sentimentul apartenenţei la rotundul românesc, a rămas în conştiinţa contemporanilor săi şi în memoria istoriei noastre drept unul dintre promotorii reîntregirii ţării.
Slujirea sa, pe tronul Dunării de Jos, a fost programatic şi profetic anunţată de cuvintele Regelui Carol I, care, la ceremonia de întronizare, i s-a adresat astfel: „Preasfinţite Episcop al Dunării de Jos…. Ai fost ales şi te-am întărit la o Eparhie care îmbrăţişează ambele ţărmuri ale Dunării. Acolo te aşteaptă însemnata sarcină de a sădi, în ogorul deja bine pregătit de premergătorii tăi, iubirea de patrie, împreună cu simţământul religios. Propovăduieşte dar, Cuvântul Evangheliei în limba străbună, neuitând niciodată că mărirea Ţării este o menire a Bisericii ca şi a Statului, ambele de-a pururi nedespărţite întru îndeplinirea aspiraţiunilor naţionale”. Prezenţa sa, la Galaţi, este esenţializată de actul istoric al aşezării pietrei de temelie a Catedralei Episcopale şi de reînfiinţarea Seminarului Teologic „Sf. Apostol Andrei”. Tot în timpul păstoririi sale s-a întemeiat Societatea Clerului „Solidaritatea” şi s-a înfiinţat Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Galaţi. Din aceste motive, la momentul trecerii sale la Domnul, oficiosul Bisericii Ortodoxe Române consemna că deşi încheiase o lungă perioadă de păstorire la Iaşi, totuşi „epoca cea mai însemnată a mitropolitului Pimen o formează timpul cât a fost episcop la Galaţi. Pe lângă instituirea conferinţelor pastorale…satele dobrogene, cu îndemnul şi osteneala lui, s-au împodobit cu cele mai frumoase biserici din câte s-au zidit în satele noastre de o sută de ani încoace. Aceasta este opera cea mai mare de laudă a mitropolitului Pimen”.
Episcopul Nifon Niculescu a avut o pastoraţie mai lungă la Galaţi. Venise, de asemenea cu o mare experienţă administrativă, ca fost revizor eclesiastic al Mitropoliei Ungrovlahiei şi director al Cancelariei Sfântului Sinod, dar şi cu oarece deprindere profesorală. Din 1895 şi până în 1909 a slujit ca arhiereu-vicar al Mitropoliei Ungrovlahiei, cu titlul de „Ploieşteanul”. A fost un mare slujitor, excelent interpret al muzicii bizantine, un liturg prin excelenţă: „Înalt, falnic şi impunător… bun cântăreţ, cunoscător al rânduielilor bisericeşti, un adevărat artist în săvârşirea dumnezeieştilor slujbe. Vocea, prezenţa şi talentul lui atrăgeau, deşteptând sentimente de evlavie creştină”. În perioada cât a slujit la biserica „Domniţa Bălaşa” din Bucureşti, spre finele vieţii sale, se spune că veneau „credincioşii din toate părţile ca să-l audă”.
În 1917 finalizează Catedrala Episcopală din Galaţi şi, în timpul luptelor de la Mărăşeşti şi Oituz, organizează ceremoniile de sfinţire. La sfârşitul vieţii sale, în ziua prohodirii, Episcopul Evghenie Piteşteanul, participant la slujba de înmormântare, a sintetizat astfel slujirea Episcopului Nifon, la Dunărea de Jos: „Prin munca depusă pe tărâmul bisericesc şi cultural, s-a ridicat la demnitatea de Episcop al Dunării de Jos, în care calitate s-a ilustrat în eparhie prin clădiri şi sfinţiri de biserici, prin restaurări de mănăstiri, prin înfiinţarea în ele a unor şcoli şi ateliere de lucru, cârmuind clerul cu dragoste şi păstorind poporul părinteşte. Mai ales în Dobrogea şi Cadrilater, unde populaţia este de mai multe neamuri, a căutat să se facă tuturor toate, ca pe toţi să-i dobândească, fără a slăbi, a ştirbi şi a jigni ceva din demnitatea Statului”.
Timp de un an la conducerea Episcopiei s-a aflat, ca locţiitor Episcopul Platon Ciosu (1922-1923). De asemenea, tot pentru un an, la cârma Episcopiei s-a aflat Episcopul Iacov Antonovici. Formaţia sa de pedagog şi profesor şi râvna în studiul teologiei, literelor, filosofiei şi dreptului s-au arătat din plin folositoare în slujirea sa de ierarh. La Galaţi ajunge ca membru al Academiei Române şi după o slujire de şapte ani ca arhiereu-vicar al Episcopiei Huşilor, cu titlul „Bârlădeanul”. La investirea sa ca Episcop al Dunării de Jos (31 martie 1923), în faţa Regelui Ferdinand, arăta următoarele: „ … dacă un conducător al unui vas maritim, plecând pe luciul mărilor şi al oceanelor îşi ia o grea răspundere pentru vremelniceştele vieţi ale călătorilor… Cu cât mai mult pentru acela care îşi ia asupra sa sarcina de conducător al atâtor suflete pe marea cea viforoasă şi plină de felurite ispite şi de potrivnice furtuni … Călăuzi-mă-voi… de pildele vrednicilor predecesori-episcopi, cari au lăsat urme nepieritoare în conducerea eparhiei la care mă duc”; Regele i-a răspuns: „Cu mare bucurie ţi-am încredinţat toiagul episcopal al Dunării de Jos, unde eşti chemat să desăvârşeşti opera unei întregi vieţi… La Dunărea de Jos vei avea de continuat munca desfăşurată de vrednicii ierarhi, începând cu Melchisedec şi sfârşind cu fericitul întru amintire, Nifon. Blândeţea şi bunătatea sufletului Preasfinţiei Tale îmi este o plăcută chezăşie pentru o activitate plină de mântuitoare roade duhovniceşti”.
Solemnitatea întronizării a fost în detaliu publicată, atât în presa gălăţeană a vremii, cât şi în periodicul „Biserica Ortodoxă Română”, care consemnează toate discursurile rostite cu acest prilej. Emoţionantă este Gramata emisă de Mitropolitul Pimen al Moldovei, fost episcop al Dunării de Jos, care, printre altele, arată noului eparhiot: „Păşind la acea sfântă episcopie, veţi găsi un popor credincios, bun, blând şi împodobit cu frumoase calităţi sufleteşti şi patriotice, cu o preoţime harnică şi adânc pătrunsă de chemarea ei. Aceste înalte calităţi ale poporului şi ale preoţimii de acolo, ne-au lăsat cele mai scumpe amintiri, din timpul episcopatului Nostru, de şapte ani, la acea frumoasă eparhie. Tot acolo veţi găsi aşezăminte culturale şi filantropice şi frumoase dispoziţiuni, lăsate de către foştii episcopi, care sunt folositoare clerului şi poporului”.
Un aport mai puţin cunoscut, pe care episcopul Iacov Antonovici l-a avut, este acela adus la pregătirea şi susţinerea actului de ridicare, la treapta de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române, prin conferinţe, cuvântări, epistole care au pregătit clerul şi poporul din zona Moldovei de Jos, pentru acest istoric eveniment. De aceea, arhiereul Tit Simedrea arăta că: „iubitorul de urme ale trecutului, cărturarul, Episcopul Iacov Antonovici, împreună cu isteţul, sfătosul şi diplomatul subţire Episcopul Lucian Triteanul s-au aflat în solidaritate de simţire şi de gândire în marile zile de plămădire şi realizare a actului de mare însemnătate pentru prestigiul de veacuri al Bisericii Ortodoxe Române, dobândirea rangului de Patriarhie”.
Episcopul Cosma Petrovici înregistrează, în istoria Eparhiei Dunării de Jos, 23 de ani de păstorire (1924-1947). Brăilean de origine, cu studii teologice universitare la Cernăuţi, activează ca preot şi protoiereu în zona Văratec-Dorohoi; prin rânduiala lui Dumnezeu, preotul văduv este chemat la înalta slujire a arhieriei, întâi ca arhiereu-vicar a Mitropoliei Moldovei cu titlul de „Botoşăneanul”, apoi ca Episcop al Dunării de Jos. Slujirea sa arhierească se îndreaptă, în dimensiunea sa edilitară, majoritar spre Dobrogea, unde zideşte şi sfinţeşte biserici şi se îngrijeşte de mănăstirile din zonă. La Galaţi rămâne prin ctitoria sa – noua clădire a Seminarului care dăinuie până astăzi. Sub raport cultural, întemeiază şi editează trei periodice bisericeşti locale: „Căminul”, „Solidaritatea” şi „Vestitorul”.
La prăznuirea a 10 ani de păstorire la Dunărea de Jos, economul Petru Ghe. Savin, preot în comuna Braniştea scria despre slujirea episcopului său, astfel: „…. Păstorul nostru poate să întoarcă îndărăt privirea cu duioşie, pentru tot ce l-a învrednicit Dumnezeu să înfăptuiască. Şi poate privi cu încredere în viitor, că silinţa şi voinţa lui au putut birui apucăturile cele rele ale multora dintre noi şi a înfăptuit minunea cea mare: a regenerării vieţii noastre sufleteşti, trezindu-ne la datorie şi dându-ni-se nouă, tuturor, exemplu de sobrietate, rânduire, economie şi bunătate… Episcopul, prin iubire, ca şi samarineanul milostiv, se opreşte şi se apleacă asupra celui căzut între tâlhari, îl îndreaptă, îl povăţuieşte cu mustrările părinteşti ca printr-un leac de preţ şi, scuturându-l, îl aşează pe scaunul său demn şi înţelegător al rostului lui de preot în slujba altarului…. Prin tactul său şi prin felul cum şi-a înţeles apostolatul său de păstor, a pătruns şi mai temeinic şi mai departe în inimile noastre”.
În 1948 trece la Domnul, fiind înmormântat în curtea Bisericii Mavromol, după dorinţa sa. În anul 1995, Episcopul Casian al Dunării de Jos a strămutat în Catedrala Episcopală, într-un mormânt anume pregătit, rămăşiţele pământeşti ale Episcopului Cosma Petrovici. Aici, în Catedrală, Episcopul Cosma aşteaptă Învierea cea de obşte şi răsplata ostenelilor sale.
În şedinţa sa din 26 februarie 1950, Adunarea Naţională Bisericească, a hotărât, printre altele, contopirea Episcopiei Constanţei cu Episcopia Galaţilor şi reînfiinţarea Episcopiei Dunării de Jos. Pe tronul acestei istorice eparhii vine blândul Episcop Chesarie Păunescu, care păstoreşte aici până în anul 1973. Călugăr de vocaţie, cu viaţă sfântă, Episcopul Chesarie vine la Galaţi după ce profesase la Seminarul Central din Bucureşti şi la cel din Râmnicu Vâlcea şi după slujirea sa ca director al Seminarului de la Cernica. Avea şi experienţă administrativă, ca fost director de cancelarie al Episcopiei Huşilor. Din 1944 şi până în 1950 a funcţionat ca Episcop al Constanţei.
Numirea ca Episcop al Dunării de Jos a fost, după mărturia sa, exprimată la ceremonia de investire „un act care va rămâne încrustat pe răbojul istoriei, ca actul de reîntregire a eparhiei de altădată a Dunării de Jos, în întinderea ei cea veche. Judeţele Tulcea şi Constanţa au fost sub autoritatea Dunării de Jos până după Primul Război Mondial, când interese străine de interesele Bisericii au determinat guvernele de atunci să le atribuie episcopiei nou-create ale Constanţei. Astăzi, (….) s-a putut repara artificiala separare a celor două judeţe de la trupul Eparhiei şi au fost redate iarăşi Episcopiei Dunării de Jos”.
Prezenţa sa în Eparhia Dunării de Jos a fost benefică. Poporul şi preoţimea au văzut mereu în el pe omul lui Dumnezeu. Mulţi dintre preoţii hirotoniţi de Episcopul Chesarie sau dintre cei care au activat în preajma lui îşi amintesc, cu veneraţie de blândul lor păstor, de viaţa sa cuvioasă, de înţelepciunea cu care a ştiut să conducă eparhia în cei mai grei ani pe care i-a cunoscut Biserica Ortodoxă Română în perioada regimului comunist. Dumnezeu a rânduit ca, tot el să restaureze frumoasa Catedrală Episcopală din Galaţi, grav afectată de cutremurul din 1940, cât şi Catedrala din Constanţa, rămasă distrusă după bombardamentele din 1944.
A adormit întru Domnul în ziua de 30 octombrie 1975. Periodicul „Biserica Ortodoxă Română” nota atunci: „… împăcat cu Dumnezeu, împăcat cu semenii şi cu sine însuşi, el s-a stins de viaţă ca o lumânare la altar, fiind pregătit din vreme cu sufletul pentru drumul cel mare către Cetatea cea din ceruri”. Slujba pogribaniei a fost oficiată de Arhiepiscopul Antim al Tomisului şi Dunării de Jos, care a arătat că Episcopul Chesarie, „figură blândă, chip cuvios şi smerit, ierarh pătruns în toată fiinţa sa de duhul evlaviei şi al bunătăţii evanghelice… a răspândit în jurul său bunătate, dragoste şi pace”. Trupul cuviosului ierarh a fost aşezat atunci în cripta dinainte pregătită, de lângă altarul Catedralei Arhiepiscopale. Din 1975 candela de la mormântul său nu s-a stins niciodată! În anul 1995, PS Casian al Dunării de Jos, dezvelind mormântul cuviosului ierarh Chesarie, a aflat trupul acestuia, în mare parte neputrezit; ungându-l cu mir şi cu mirodenii, l-a aşezat într-o raclă nouă, în mormântul din Catedrala Episcopală, aflat între locurile unde odihnesc astăzi Episcopul Cosma şi Arhiepiscopul Antim. În baza mărturiilor celor care l-au cunoscut, a documentelor şi lăsămintelor sale, ştiindu-se astăzi de lupta şi jertfa sa de o viaţă pentru propăşirea Bisericii în vremuri potrivnice şi mai ales mărturisirea credinţei prin viaţa lui sfântă, de postitor, rugător, ascet şi filantrop, la timpul cuvenit, Arhiepiscopia Dunării de Jos va pregăti documentele necesare pentru propunerea ca Episcopul Chesarie Păunescu să fie trecut în rândul sfinţilor.
Arhiepiscopul Antim Nica a ajuns titular pe tronul Dunării de Jos după un interimat, ca locotenent aici, între anii 1947 – 1950. A păstorit ca arhiepiscop, din 1973 până în anul 1994. A fost un ierarh cult, cu studii înalte la Chişinău, Iaşi, Paris, Strasbourg, Beirut, poliglot, preocupat de rânduiala slujirii corecte, un excelent om de administraţie. Biografia sa a fost publicată, in extenso, pe bază de documente, într-un volum special dedicat operei şi personalităţii sale. Volumul a apărut în Editura Eparhiei Dunări de Jos şi a fost lansat cu prilejul marcării centenarului de la naşterea arhiepiscopului Antim.
Instalarea sa în tronul Dunării de Jos în 1973, a fost un mare eveniment local: pe de o parte reîntregirea eparhiei, iar pe de altă parte venirea la cârma acesteia a unui ierarh luminat şi harnic. În cuvântul rostit în faţa Măritului Colegiu Electoral Bisericesc, noul episcop al Dunării de Jos, Antim, preciza: „Deşi Episcopia Dunării de Jos numără puţin peste un secol de la înfiinţare, ea este moştenitoarea unei străvechi veţi religioase creştine, care a pulsat şi a înflorit pe întinderile sale. Cercetările istorice şi arheologice de-a lungul timpului…. scot în lumină mărturii preţioase asupra formării noastre ca popor, precum şi în legătură cu evanghelizarea noastră timpurie, în ţinuturile dunărene. Urmele dăltuite în piatră, relicvele martirilor şi alte dovezi istorice grăitoare, atestă existenţa unor forme superioare de organizare bisericească în aceste locuri, între care figurează şi Episcopia Tomisului… iar mai târziu, întâlnim în ţinuturile de jos ale Dunării existenţa cunoscutei Mitropolii a Proilaviei. Pe temeliile acestor venerabile urme ale evlaviei străbune a luat fiinţă, în anul 1864, Episcopia Dunării de Jos. Mi se prezintă în faţă, acum, galeria ierarhilor care s-au ostenit mai înainte de mine în această Eparhie şi au ilustrat viaţa acestui scaun episcopal ...”
În anul 1975, la 16 octombrie, Adunarea Naţională Bisericească a hotărât, printre altele, ridicarea Episcopiei Dunării de Jos la rangul de Arhiepiscopie, cu titulatura „Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos”, cu reşedinţa pentru arhiepiscop în oraşul Galaţi, iar pentru episcop-vicar – la Constanţa. La proclamarea solemnă a noii Arhiepiscopii, Arhiepiscopul Antim, evocând şirul ierarhilor ce au slujit în zona Dunării de Jos, a arătat: „În rândul episcopilor de aici, unii trecuţi între sfinţi, alături de ceata martirilor din Dacia Pontică, găsim pe Vetranion, care a înfruntat pe împăratul Valens, sprijinitorul ereziei ariene, pe Teotim I, mare cărturar şi vizionar şi pe alţi străluciţi arhipăstori ai Tomisului. La aceştia se adaugă marea ceată de ierarhi itineranţi, care, în vremurile de restrişte, după pustiirea Tomisului au continuat lucrarea lor de apostolat în cetatea Trophaeum Traiani şi în alte centre de viaţă creştină, despre care adeveresc mărturiile istorice şi arheologice. Se alătură lor, de asemenea, şiragul de arhiepiscopi şi mitropoliţi ai Vicinei din veacurile următoare, care au dus mai departe lumina credinţei şi au pus început primei Mitropolii ai Ţării Româneşti. Cu aceştia toţi se bucură şi ierarhii Proilaviei şi, în sfârşit, cei ai Dunării de Jos, în frunte cu primul ei arhipăstor, învăţatul Episcop Melchisedec Ştefănescu”. Subliniind cuvântul noului arhiepiscop, Patriarhul Justinian caracteriza această ridicare în rang drept „un act de restaurare istorică”.
În anul 1994, în zi de Paşti, bătrânul Arhiepiscop Antim îşi încheia viaţa sa pământească. Chiar şi prohodirea sa a fost un mare eveniment misionar, la care au participat, atunci, Patriarhul Teoctist şi alţi membri ai Sfântului Sinod. Trupul arhiepiscopului a fost aşezat sub pardoseala Catedralei din Galaţi, acolo unde ierarhul slujise Sfânta Liturghie, hirotonise preoţi şi diaconi şi dăduse, cu prisosinţă, cuvânt de învăţătură poporului.
Încă din anul 1990, Arhiepiscopul Antim, aflat în neputinţă trupească şi boală, a primit un mare ajutor prin venirea la împreună-lucrare la Dunărea de Jos, a tânărului, dinamicului şi valorosului arhiereu vicar dr. Casian Crăciun. Firea sa oţelită, de muntean harnic şi profund credincios l-a ajutat să îşi improprieze temeinice studii ale Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucureşti, urmate de un strălucit doctorat în Teologie, obţinut la Strasbourg.
Teologul a fost dublat de monahul de vocaţie, intrat în cin la Mănăstirea Ciolanu, prin duhovniceasca chemare a Episcopului de Buzău de atunci, dr. Antonie Plămădeală, mai târziu Mitropolit al Ardealului – părintele duhovnicesc şi magistrul său. Ascultările pe care le-a împlinit înainte de arhierie au constituit cea mai bună, providenţială pregătire pentru înalta sa slujire pe care avea să o împlinească mai târziu: profesor la Seminarul de la Buzău, cadru universitar la Institutele Teologice de la Sibiu şi Bucureşti, inspector patriarhal pentru învăţământul teologic.
Tot în această perioadă, în 1990, arhimandritul Casian Crăciun a fost un adevărat „spiritus rector” pentru generaţia tânără, căutătoare de Dumnezeu, în vremuri atât de protivnice. Activitatea sa pe această coordonată misionară se concretizează în susţinerea înfiinţării Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România şi Liga Tineretului Creştin Ortodox din România, prin activitatea prodigioasă, duhovnicească şi ştiinţifică cu studenţii teologi de la cele două institute; a militat şi pentru reînfiinţarea Asociaţiei Femeilor Ortodoxe din România. Acestea şi multe altele s-au transformat în motivaţii puternice pentru propunerea sa spre primirea marelui har al arhieriei. În data de 18 februarie 1990, arhimandritul Casian devenea, prin hirotonie, arhiereul vicar Casian.
A slujit cu credincioşie, lângă bătrânul arhiepiscop Antim, până la plecarea acestuia la ceruri. A organizat funeraliile arhiepiscopului, în zi de Paşti, transformându-le într-un act mărturisitor al teologiei Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii, cu Mântuitorul Hristos. Alegerea sa ca titular pe tronul episcopal al Dunării de Jos a fost un pas firesc. Ceremonia de întronizare a fost oficiată de Patriarhul de fericită pomenire, Teoctist; la eveniment au participat mai mulţi ierarhi, între care strălucea Înaltpreasfinţitul Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. Acum, noul chiriarh al Dunării de Jos a formulat o adevărată profesiune de credinţă şi slujire, pe acest istoric tron ierarhic: „Nu voi avea de făcut făgăduinţe pentru o lucrare care este firească, în spirit de continuitate, dar şi de absolută simfonie cu lucrarea întregii Biserici Ortodoxe Române. Cineva spunea că Eparhia Dunării e Jos este ca o floare.
Dar această floare, dacă ar fi răzleaţă şi nu s-ar îmbucheta cu celelalte flori, care sunt celelalte eparhii din ţară şi ar rămâne adăpată numai de apele Dunării şi nu şi de apele Ortodoxiei, s-ar ofili, aşa cum s-au ofilit şi alte semne care nu sunt de la Dumnezeu… Eparhia aceasta este foarte bogată prin credincioşii ei. Spre ei, după Dumnezeu şi după Sfântul Sinod, îmi îndrept gândul plin de recunoştinţă. Este Eparhia din al cărui trup pământesc creşte pâinea care devine prescură”.
Aceasta este galeria episcopilor Dunării de Jos, de la 1864 până la începutul păstoririi, în 1990, a Arhiereului-vicar dr. Casian Crăciun. Aproape un veac şi jumătate de istorie, adunat în câteva modeste file, o încercare smerită de a recunoaşte şi de a nu uita niciodată slujirea acestor mari ierarhi. În chip special îndreptăm ochii minţii asupra păstoririi ultimilor trei dintre ierarhii Dunării de Jos: Cosma Petrovici – patriotul şi gospodarul, Chesarie Păunescu – cuviosul şi mărturisitorul, Antim Nica – cărturarul şi omul de administraţie. Geniul fiecăruia dintre ei s-a topit la rădăcina arborelui Dunării de Jos, hrănindu-i sevele, reînviind-o astăzi şi readucând-o la demnitatea sa de odinioară, pregătind-o şi ei, parcă, pentru momentul istoric de astăzi: solemnitatea ridicării la rangul de Arhiepiscopie: Arhiepiscopia Dunării de Jos.
Pr. Lucian Petroaia