Rada Crăciun, mama de pioasă amintire, iubită și mult iubitoare a Înaltului Casian, arhipăstorul Dunării de Jos, s-a născut mai aproape de cer decât noi, cei de la câmpie. Undeva, sus de tot, unde se bat munții în capete, într-un sat cocoțat pe o coamă ocrotită de alți munți, și mai înalți, unde soarele răsare mai târziu și apune mai devreme, unde șipotul izvoarelor, foșnetul frunzelor, talăngile vitelor și cântecul păsărilor sunt tot atâtea voci și semne ale pământului și cerului deopotrivă.
Cine a auzit de Brebu, satul acesta al nașterii ei, ca și al tatălui ei prin care își trage rădăcinile, până n-a povestit ea, de ni l-a adus mai aproape? „Eram înconjurați de munți – spunea – și casa părintească era pe o culme, așa, ca o pantă, iar mai sus era o pajiște frumoasă cu fân, cu livadă, cu un grajd mare pentru vite. Mai jos de casa părintească era școala…” Un sat izolat, dar neuitat de Dumnezeu, unde oamenii, ne-am putea închipui, trăiau ca-n rai. Și totuși, tot de la ea aflăm că acolo, în locurile acelea retrase, viața este de multe ori o luptă aspră pentru supraviețuire. „Uneori, bătea vântul așa de tare că nu puteam să facem foc în sobă”, zicea ea. Acolo, oamenii mari, tinerii, ca și copiii cei mici, de asemenea, nu știu să lenevească. „Ca să trăiești, trebuie să muncești, nu ai altă cale”, spunea. Se muncește acolo din zori în noapte, neîntrerupt. Munca este sursă de hrană, de câștig material și spiritual, munca este vindecătoare de boli, este formatoare de caractere. Munca este, deci, necesară, ca aerul și ca apa. „Pot spune că în viața mea am muncit mult, am muncit din plăcere, din dragoste, nu obligată sau forțată.”, susținea ea cu tărie.
Așa sunt oamenii munților. Tari ca stânca și limpezi la suflet ca apa de izvor. Așa era și ea. Adică este, căci în eternitate fiind, e tot împreună cu noi.
Rada Crăciun s-a născut la zi mare, pe 6 ianuarie, de Bobotează, când firea apei se sfințeşte. Și într-adevăr, i-a dat Dumnezeu darul de a trăi o viață de sfințenie. De copilă, nu a avut prea multe bucurii. De ziua ei nu era sărbătorită, fiindcă prin locurile acelea și în familia ei nu se prea purta răsfățul. Se țineau doar zilele sfinților, nu și cele de naștere, şi cum ea nu purta nume de sfânt… La 11 ani a rămas fără mamă, având patru frați mai mari şi trei mai mici de care trebuia să îngrijească. Dar și-a pus nădejdea în Bunul Dumnezeu și Bunul Dumnezeu nu a lăsat-o. I-a dat o a doua mamă iubitoare, care a avut grijă de soț și de cei opt copii, ca de ai ei: „Biata mama Anica – spunea ea – ținea la mine și eu țineam la ea! Mi-era milă că s-a jertfit pentru noi. Numai mâncare să gătești la atâția copii! Era foarte harnică.” Și această mamă, pe care a văzut-o de dimineață până seara numai cu furca în brâu, i-a învățat pe toți cei opt copii, care acum erau și ai ei, să nu stea degeaba, să fie harnici și respectuoși cu cei din jur.
Și ea, Rada, a învățat să iubească și să respecte o femeie care nu era din neamul ei, dar care merita, a văzut ea de pe atunci, tot respectul. Și a îngrijit-o, ca și pe toţi bătrânii ei, până la ultima suflare de viață.
Tatăl ei, Stanciu Albu, era un om muncitor şi cu stare, trăit în frică și dragoste de Dumnezeu, un om al muntelui pentru care pământul însemna totul, pentru că pe el se pot cultiva toate cele trebuincioase traiului. A moștenit, dar a și agonisit din munca lui la pădure, mult pământ, ca să aibă ce lăsa copiilor. Avea gater în pădure, lucra și la măsurători de teren și era un om respectat de toți din comună. Familia lui întreagă era respectată de toată lumea. Și în acest respect a trăit Rada, față de părinții și frații ei și, mai târziu, de soțul, de socrii ei, ca și de copiii pe care ea însăși i-a avut și i-a crescut. Același respect și dragoste frățească și creștinească le-a arătat și față de sătenii care-i erau cu toții apropiați și o respectau la rândul lor. Și tot așa și-a crescut și ea copiii, în respect față de oameni și iubire de Dumnezeu. Aceste legături firești care se crează între oamenii sortiți să trăiască într-o comunitate unită sunt cele bine plăcute lui Dumnezeu. Se știe că acolo unde oamenii au între ei dragoste frățească, și aripa îngerului ocrotitor îi atinge.
În satul Brebu, ca și în comuna Lopătari, tradițiile se păstrează din generație în generație. E drept, că multe dintre ele s-au uitat astăzi, când civilizația a pătruns cu produsele ei finite peste tot. Dar înainte, în vremea copilăriei Radei, ca și a părinților și bunicilor ei, când nici bani, nici magazine de unde să cumperi nu erau, ea povestea că toate cele de trebuință casei se făceau în gospodărie, de la locuință la atenanse, de la îmbrăcăminte la mobilier și alimentele necesare traiului pentru toate anotimpurile. Despre toate aceste obiceiuri, rețete culinare și tradiții moștenite din moși strămoși, citim astăzi din cartea ei, ca dintr-o carte de povești…
Rada nu a avut prenume de sfântă, dar cele două nume ale ei, cel de la părinți și cel dobândit prin căsătorie, Albu și Crăciun, au fost parcă predestinate să fie purtate de o ființă a cărei puritate sufletească provenea de demult, tare demult, de când Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos a adus speranța iertării păcatelor lumii. În satul ei natal, ca și în comuna Lopătari, unde s-a mutat când s-a căsătorit cu Vasile Crăciun, tatăl de pioasă pomenire al Înaltpreasfințitului nostru Arhiepiscop Casian, există în bunul obicei al locului dragostea pentru bogățiile pământului pe care îl calci. Așa pomenea ea des de „focul viu” – gazele naturale care ies din pământ într-un loc anume și, în atingere cu aerul, se aprind; de sarea cea dădătoare de sănătate, culeasă chiar din munte; de bogățiile lacurilor, de frumusețile și tainele pădurii, de foșnetului diferit al arborilor, „de brad, de stejar, de pin, fiecare cu ecoul lui”… Nu am știut până nu am auzit-o pe ea că și copacii vorbesc între ei, fiecare cu limba lui de frunze, altfel de la unul la celălalt. Și mi-am imaginat-o cum părăsea așternutul cald dimineața când mijeau zorile și ieșea afară, în aerul rece ca o lamă de cuțit, doar ca să asculte, fermecată, cântecul păsărilor…
A venit la Galați, adusă de fiul ei cel iubit, unde a fost ocrotită și iubită până la sfârșit, însă inima ei se întocea mereu cu nostalgie către locurile natale. Îi plăcea și tot amintea o baladă, știută din bătrâni, despre o turturea rămasă singurică:
„… La stejarul cel stufos/ A stat turturica jos/ Și-a strigat la vânător/ Împușcați-mă să mor/ Că eu nu mai pot de dor/ Să mă duc din ăst loc rău/ Lângă soțiorul meu”…
Dumnezeu a avut grijă de ea, pentru că a crescut cu dragoste de mamă, în ograda ei din Lopătari, un stejar cu ramurile care ating cerul. Și a îndeplinit dorința ,,turturelei”, s-o întoarcă lângă soțiorul ei, în pământul pe care l-a muncit și l-a iubit atât.
Dumnezeu să odihnească veșnic sufletul ei bun și drag!
Violeta Ionescu