Fiecare om ar trebui să se simtă ca o miridă dintr-o prescură. Aceasta înseamnă că omul a fost făcut spre a fi jertfit lui Dumnezeu. Cine se jertfeşte, se sfinţeşte. Nu toată lumea are această conştiinţă…
Smerenia se dobândeşte prin bunăvoinţă. Smerenia înseamnă să fii blând, să nu discuţi pe altul, să te vezi întâi pe tine fiind mai întâi dărâmat, necăjit, nu să cauţi la altul. Ca să ai smerenie trebuie să ai răbdare, multă frică de Dumnezeu, să-l vezi pe cel care-i necăjit şi să-l acoperi cu ce poţi, că de fapt în scrierile sfinte se spune că smerenia este un «veşmânt al lui Dumnezeu». Ca să ne smerim, ne trebuie oleacă de muncă. Să muncim cu firea noastră, să nu ne mândrim, căci „cine se înalţă se surpă; pe cel care se smereşte, Dumnezeu îl salvează, îl ridică”.
Să avem în vedere lepădarea de sine – ne spune Scriptura şi gândul nostru – întotdeauna să ne controlăm, să nu fim mândri de noi, să ne gândim mereu la cei lipsiţi, la cei mai necăjiţi decât noi, ca să-i ridicăm. E bine să facem voia lui Dumnezeu, că prin voia lui Dumnezeu ne spălăm de păcate. Că tot omul are păcate. Firea umană se curăţă de păcate dacă ne lepădăm de sine din suflet, nu numai din gură, s-avem adică lepădarea din inimă, de ce-i rău, şi s-avem ce e bun. Aici trebuie să muncim mult cu mintea şi să citim foarte mult. Să citim din Sfânta Scriptură şi din Vieţile Sfinţilor!
Conştiinţa curată o putem păstra numai cu frică de Dumnezeu şi cu gând bun, cu rugăciune, cu post şi cu milostenie, s-ajutăm pe cei care n-au. Altfel nu se poate.
Am văzut acuma cu situaţia asta, cu inundaţiile, că oamenii moderni de care noi zicem că sunt răi şi necredincioşi, au ajutat foarte mulţi sinistraţi. Mulţi au suflet mare, au dat şi bani… A mai rămas o rămăşiţă de har! Trebuie să căutăm mereu să ne lăsăm de cele rele şi să facem ce e bine. Mai ales de la o vârstă, nu mai putem aştepta altceva de la Dumnezeu decât să fim iertaţi de păcate, să ne mântuim, să nu ne mai uităm în toate părţile, sau să căutăm să avem lux.
Eu cred că omul trebuie să fie întâi smerit; să aibă rugăciunea. Eu când mă rog, orice aş avea, mi se mângâie sufletul, îmi piere tot ce-am avut rău. (…) Dacă ne-am ruga mai mult, toate răutăţile dintre noi se duc. Şi din noi. Eu observ că atunci când merg la Sfânta Liturghie şi mă întorc acasă, mi se pare că m-am săturat dintr-o hrană care mă face să mă simt îmbelşugată. Nu mi-e nici foame, nici sete; ajung de mai fac o rugăciune şi după aceea caut să mănânc ceva. Dar nu neapărat. Dacă într-o duminică nu mă duc la Sfânta Liturghie, pierd tot rostul. Mergem la Sfânta Liturghie să gustăm din toate cuvintele sfinte; să aflăm ce-a făcut Mântuitorul pentru noi, Maica Domnului, îngerii, cum se roagă pentru noi toţi.
La simplitate şi la pacea inimii ajungi numai prin rugăciune şi frică de Dumnezeu. Dacă noi nu citim despre sfinţi, din Filocalie, nu putem niciodată să ajungem să ştim ce e binele şi răul. Unii oameni numesc binele – rău şi răul – bine, din neştiinţă şi din ne-mers la Biserică. Căci ne-mergând şi ne-citind, omul este plin de sine însuşi.
Până nu se roagă cineva mult – să plângă de faptele sale – şi să-şi scoată din inimă răul, nu se poate schimba. Aici ne mai punem avocaţi, dincolo nimeni nu ne mai ajută. Faptele noastre şi sfântul înger păzitor stau lângă noi până se termină toate. Dacă avem fapte bune, îngerul trage balanţa spre bine şi ne ajută. Dacă nu sunt fapte bune, ce să mai facă bietul înger?
Rada Crăciun,
Fragmente din volumul „Viaţa ca o şcoală. De la Lopătari la Dunăre“,
Galaţi, 2013, p. 122-130