Universul copilăriei şi tinereţii Radei Crăciun se leagă fiinţial de Lopătari, comuna unde a văzut lumina zilei la 6 ianuarie 1935. La început de an, în zi de Gerar, în casa lui Stanciu şi a Mariei Albu din satul Brebu venea pe lume cel de-al cincilea copil. Oameni gospodari, au dat naştere la zece prunci, dintre care primii doi n-au supravieţuit, iar patru băieţi şi patru fete au fost crescuţi în frică de Dumnezeu. Copila Rada a crescut în gospodăria familiei, la munte, unde oamenii „au o viaţă mai aspră, dar trăiesc în linişte şi cu mai multă credinţă”, după cum însăşi mărturisea: „Comuna noastră, Lopătari, este înconjurată de munţi, codri care-ţi dau sănătate, plaiuri frumoase. Ne duceam după zmeură, treceam pe la pârâul nostru, pe la Ivăneţ, ne adunam fete multe şi plecam cu cofiţe făcute din lemn, mai mici sau mai mari, după cum eram şi noi. Copaci de toate soiurile creşteau pe acolo şi mă ţineau aproape de ei: stejari, brazi, paltini, arini, frasini, molizi, mesteceni. Munţii erau prietenoşi, pentru că nu ascundeau prea multe animale sălbatice”.
În familia românilor de la munte, copiii erau de ajutor în gospodărie încă din fragedă vârstă. Cei „şapte ani de-acasă” însemnau pentru copii o creştere în frică de Dumnezeu şi o educaţie în virtutea valorilor moştenite de la străbuni. Curţile erau pline de copii, fiecare ajutându-şi, după putere, părinţii şi fraţii. Deja de la şapte ani, joaca rămânea în sertarul cu amintiri, responsabilităţile crescând: „Începeam să ajut şi eu părinţii în casă, la treabă, că era o gospodărie foarte mare, cu o familie numeroasă. Când ne-am făcut mai mari, vedeam noi de vite, după vârsta noastră. Mergeam cu vacile, că erau 2-3 vaci, cu oile, cu cârlanii, pe imaşul nostru”. Tot copiii erau cei care adunau iarbă şi tocau la păsări. Oile de care vedeau erau sursa de îmbrăcăminte a familiei de la munte: lâna era scărmănată, dată la darac, toarsă şi lucrată. Ne povestea că, pe când era de 10-12 ani, era trimisă de părinţi împreună cu o altă soră, la ,,odaia” de la Smoleanu, pentru a vedea de vite şi de oi. La o săptămână venea tatăl ei, Stanciu Albu, călare pe cal, cu două desagi: una cu alimente şi una cu lână. La întoarcere lua ghemurile pe care fetele le lucraseră peste săptămână din lâna adusă. Costumele naţionale erau ţesute de femei, care învăţau şi duceau mai departe tradiţii seculare. Războiul de ţesut nu ieşea din casă decât la zile mari, de sărbători, când nu se lucra: „Fiind copii mulţi, sărmana mama trebuia să lucreze. Era tot timpul cu furca în brâu şi torcea. Şi noi torceam. De la 5 ani, ne punea furca în brâu. Ne trimitea cu vitele şi ne dădea furcuţa, aşa mici cum eram, torceam lână, că ne trebuia”.
Liniştea patriarhală a familiei a fost tulburată de intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial. Capul familiei a fost concentrat în armată, gospodăria rămânând în grija soţiei sale şi a celor opt copii. Refugiul nemţilor din calea trupelor ruseşti, în drum spre Ardeal, a trecut prin comuna Lopătari, împotmolindu-se în zona izvorului Măceşului. Deşi copilă, Rada Crăciun rememora aceste evenimente, aducându-şi aminte prăpădul făcut de soldaţii ruşi în zonă. De-a lungul istoriei, valea Slănicului din Munţii Buzăului a fost loc de refugiu: al românilor, din calea năvălitorilor, al călugărilor isihaşti din tumultul cetăţilor şi din calea turcilor, al soldaţilor amintiţi din calea ruşilor şi, în cele din urmă, al rezistenţei anticomuniste.
Descria satul natal, Brebu, cu drag şi dor: „Eram înconjuraţi de munţi înalţi, iar casa părintească era pe o culme, aşa ca o pantă, iar mai sus era o pajişte frumoasă, cu fân, cu livadă, cu un grajd mare pentru vite”. Locul de casă a fost ales între două ape, izvorul Brebului şi pârâul Bălţii, iar construcţia s-a făcut din lemn şi paiantă: „Aveam patru camere, două de o parte şi două de alta a unei săli. Aveam o magazie dedesubt, o prispă lungă şi un foişor acoperit, unde erau un pat şi o masă. Când veneau musafirii, vara, stăteam la aer. În spate era o bucătărie mare şi un beci nu prea adânc, dar care ţinea totuşi rece”. Om gospodar, Stanciu Albu avea în curte toate cele necesare traiului: grajd pentru animale, pod pentru fân, velniţă, saia, cotineţe, toate în bună rânduială. Şi o femeie harnică şi o droaie de copii ce-i ajutau la treburi. Pădurea le oferea lemn, iar pământul lucrat producea legume şi cereale. Din surplusul de produse se făcea troc cu cojanii, care ofereau cele specifice zonei de câmpie, în schimbul celor de munte. Apa Slănicului asigura funcţionarea morilor din lemn, cu roată mare, ce măcinau în special porumbul.
După încheierea războiului, a urmat prima mare dramă a familiei: Maria, mama celor opt copii, era răpusă de tuberculoză, la începutul anului 1946, în vârstă de nici 40 de ani. Doar Ionel, cel mai mare dintre copii era căsătorit, ceilalţi şapte fiind încă în grija părinţilor. Rămasă orfană de mamă la doar 11 ani, Rada a trebuit să-şi poarte de grijă sieşi şi celor trei fraţi mai mici. Stanciu Albu s-a recăsătorit şi a adus în casa părintească pe Anica, o femeie care i-a crescut copiii ca o mamă bună. Anii ‘46-’47 rămân în istorie drept ani de foamete, când oamenii din satele de munte aveau de mers zile întregi pentru a aduce cereale în special din zona Olteniei. Rada Crăciun i-a purtat un respect deosebit mamei sale vitrege, Anica, îngrijind-o până în cel din urmă ceas: „Biata mama Anica ţinea la mine, şi eu ţineam la ea! Mi-era milă că s-a jertfit mult pentru noi. Numai mâncare să găteşti la atâţia copii! Era foarte harnică. Ţesea mult. Nu lipsea războiul de ţesut din casă! Ne-a învăţat harnici”.
Urmând cutumele tradiţionale, fetele s-au căsătorit în ordinea vârstei, Rada fiind cea de-a treia. Avea 19 ani în 1954, când s-a căsătorit cu Vasile al lui Ştefan Crăciun, om gospodar din centrul comunei Lopătari. Rada şi Vasile Crăciun au fost reazemul bătrâneţilor părinţilor, lui Ştefan şi Ioanei Crăciun, în Lopătari, apoi lui Stanciu şi Anicăi Albu, la Brebu. Colectivizarea a adus numeroase probleme oamenilor gospodari din Munţii Buzăului, mai ales că zona a fost una prielnică rezistenţei anticomuniste. Întrucât soţul, avea car şi boi, lucrând la pădure, tânăra Rada a rămas să îngrijească ograda, asemenea unui bărbat. Căsătorită la 19 ani, a trăit în centrul comunei încă 20, după care paşii vieţii au readus-o lângă casa părintească, la Brebu, unde a mai trăit peste 20 de ani, până a rămas văduvă. O căsuţă cu două odăi, ridicată pentru a avea un loc de înnoptat pe timpul verii, când urcau să-şi lucreze pământul sau să strângă fânul, avea să le devină locuinţă permanentă. Aveau acolo mult pământ arabil, livadă, animale, iar în comună coborau doar la biserică sau pentru a cumpăra ceea ce nu produceau: „Era foarte frumos acolo, era linişte! Stăteam în frumuseţea naturii. De multe ori îmi doresc timpurile acelea, când trăiam acolo! Seara stăteam până târziu şi ascultam păsările. Sunt păsări care cântă şi seara. Iar dimineaţa, când vedeam că se ivesc zorile, ieşeam afară numai de dragul păsărilor, ca să le aud cum cântă de frumos. Iar foşnetul pădurii, dacă îl asculţi, este diferit de la un arbore la altul. Pe lângă mine nu aveam decât nuci, meri, peri, pruni. Dar se auzea din depărtare pădurea, care era de stejar, care de brad, de pin, fiecare cu ecoul ei. Într-o parte erau mesteceni, în alta stejari, mai sus brazi, mai în faţă şi spre răsărit pini”.
Între amintirile sale, plaiurile natale ocupă un loc aparte. Comuna Lopătari o socotea „dăruită de Dumnezeu cu multe bogăţii”, amintind aici doar sarea de stâncă sau de mal sau „focul viu”, fenomen unic al gazelor naturale ce ies din pământ şi se aprind singure în contact cu aerul. Cunoştea toponimia locurilor, tradiţii din moşi-strămoşi, legende şi cântece din zonă. În copilărie, mersul la biserică era un veritabil pelerinaj. În preajma sărbătorilor pascale, după o zi de muncă, deniile erau odihnă binecuvântată: „Umblam cu vitele prin poiană şi mergeam de acolo morţi de obosiţi, că ne jucam. Dar când era vorba de mers la Denii, fugeam la biserică. Parcă ziceam că mergem undeva în slăvi, aşa alergam într-un convoi, 7-8 copii, cât ne adunam din jurul satului Brebu”.
A avut binecuvântarea de a trăi într-o perioadă în care viaţa gravita în jurul treburilor din gospodărie. Când oamenii trudeau pentru a trăi. Şi trăiau în armonie. Singurele ajutoare erau copiii şi animalele din bătătură. Abia cu timpul au primit energia electrică, televizoarele, maşinile, cu folosul, dar mai ales cu efectele nocive asupra satului românesc. Nici măcar de ceas nu aveau nevoie, pentru că sfântul soare îi mângâia cu raze blânde, grăindu-le vremea din zi. Lăsată în legea ei, natura îl ajuta pe om să trăiască, fie şi în sudoarea frunţii. Energia acumulată în prima parte a vieţii, aerul de munte respirat, hrana curată din propria-i bătătură aveau să-şi arate importanţa în ultima perioadă petrecută pe acest pământ, când trupul ei atât de încercat a dovedit neputincioasă ştiinţa medicală.
Din fericire, Rada Crăciun a lăsat mărturie scrisă despre viaţa la ţară, într-un sat de munte. Regăsim în cartea ei valorile autentice: pregătirea sărbătorilor, bucătăria tradiţională, obiceiuri la momente importante din viaţă, claca, şezătorile, hora, meşteşugurile. Pentru ea, Lopătari a însemnat „acasă”, un loc aparte unde a crescut ca Om, de unde a adunat valori nepreţuite pentru a le pune în bocceluţa cu care a plecat la Dunăre.
Alexandru Briciu