,,Fiecare om ar trebui să se simtă ca o miridă într-o prescură. Aceasta înseamnă că omul a fost făcut spre a fi jertfit lui Dumnezeu. Cine se jertfeşte, se sfinţeşte! ”
Această apoftegmă a dnei Rada Crăciun mi-a mers la inimă şi mi s-a întipărit în suflet încă de la prima lectură a manuscrisului cărţii sale “De la Lopătari la Dunăre. Viaţa ca o şcoală”. Este profund teologică şi surprinde, în fapt, esenţa vieţii creştine: omul care se jertfeşte, se sfinţeşte. Jertfa – ca expresie a comuniunii şi a adevăratei iubiri faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Lecturând cartea sa autobiografică, dar cunoscând-o şi în ultimii ani ai vieţii sale pământeşti, pot spune cu toată convingerea că afirmaţia sus-amintită a fost izvodită, de fapt, din propria experienţă, din trăirea unei vieţi curate şi pline de credincioşie, dar mai ales jertfelnice şi dăruitoare. Căci, da, am putea afirma, fără să greşim, că întreaga sa existenţă poate fi cuprinsă în acest cuvânt: jertfă. Jertfă, pentru a fi de folos părinţilor şi fraţilor în vremea copilăriei şi a adolescenţei. Jertfă, faţă de propria familie, pentru a da viaţă şi a creşte în duh creştin autentic cele trei vlăstare cu care a fost binecuvântată de Dumnezeu. Jertfă, spre a le asigura copiilor accesul la şcoli şi la o educaţie mai înaltă, decât ea însăşi a avut parte în vremuri foarte grele. Jertfă, pentru a-i mângâia şi îngriji pe părinţii săi, dar şi pe părinţii-socri, la vreme de bătrâneţe şi boală. Jertfă, prin acceptarea dorinţei fiului de a ieşi din ,,rânduiala firii” şi a primi ,,chipul cel îngeresc”. Şi, nu în ultimul rând, jertfa de a ieşi din casa sa, din satul părinţilor săi, pe care le îndrăgea aşa de mult, şi de a veni alături de fiul său, Înaltpreasfinţitul Părinte Casian, spre a-i fi pavăză şi sprijin, întărire şi mângâiere în clipele de restrişte, spre a-i aduce mai aproape satul natal, cu tradiţiile şi obiceiurile sale în care se reflectă vigoarea şi sănătatea sufletească şi trupească a omului de la munte. Şi, poate, câte alte renunţări, tainice, nemărturisite sau neştiute… toate având ca temei şi motivaţie adâncă dorinţa de a se dedica celorlalţi, de a se dărui, de fi de folos şi de a face binele. Într-un cuvânt: iubire faţă de semenii săi!
S-a aşezat, aşadar, sub umbra Crucii şi a primit orice provocare a vieţii, ca pe un prilej de întărire în virtute şi de a accede pe încă o treaptă a desăvârşirii. Tot dânsa ne spunea în cartea sus-amintită: “…să ne apărăm de rău şi să urcăm pe scară (a virtuţilor – n.n.)! Anii trec… Cum urcăm anii, aşa mereu-mereu păşim până… nu mai putem păşi. Aşa e şi cu jertfa noastră şi cu canoanele (vieţii – n.n.).” Un cuvânt, parcă profetic, despre ultimii săi paşi pe cărarea vieţii. Făcuţi şi ei sub acelaşi semn al sacrificiului… La începutul acestui an, în luna februarie, o căzătură nefericită a imobilizat-o pentru câteva săptămâni. A luptat şi a sperat clipă de clipă şi zi de zi că va fi fost un episod peste care va trece cu bine, ca de fiecare dată. A intervenit, însă, pe neaşteptate, un accident vascular foarte puternic, care a dus-o în pragul morţii clinice. Dar, iarăşi, puterea şi voinţa sa, călite în atâtea şi atâtea lupte şi încercări ale vieţii, au depăşit, miraculos, orice aşteptare. Medical şi ştiinţific, evoluţia organismului în următoarele zile a fost una inexplicabilă. Deşi şansele oferite de medici erau minime, din trupul plăpând şi suferind a început să pulseze cu putere flacăra vieţii, cu ajutorul şi lucrarea harului divin, invocat de Înaltpreasfinţia Sa şi de preoţii aflaţi în jurul său, prin săvârşirea Tainei Sfântului Maslu şi primirea Sfintei Împărtăşanii. Timp de şapte săptămâni, implicarea dlui prof. univ. dr. Aurel Nechita, devotamentul şi înaltul profesionalism al echipei medicale atent coordonate de dl prof. univ. dr. Dorel Firescu, consultaţiile şi prezenţa, cu timp şi fără timp, ale dlui dr. Honoriu Duţoiu (neurolog), ale dnelor dr. Maria Florenţa Călăraşu şi dr. Profira Ifrim (secţia terapie intensivă), precum şi ale altor medici de diferite specializări, împreună cu inimoasele asistente medicale şi îngrijitoare, au contribuit la ameliorarea efectelor dramatice ale acestui accident atât de grav. La aceasta, s-a adăugat, lucrarea spirituală de întărire sufletească, prin prezenţa nemijlocită a fiului ei, zi de zi, fără întrerupere, la principalele momente de rugăciune şi nu numai, la care nu poate fi uitată jerfa şi implicarea maicilor de la Centrul Eparhial, pe care doamna Rada le-a îndrăgit şi împreună cu care, de-a lungul anilor, a contribuit la bunul mers al rânduielilor şi treburilor gospodăreşti din cadrul Casei arhiereşti.
A fost un urcuş greu, ascetic şi plin de învăţăminte, care a coincis cu perioada Sfântului şi Marelui Post al Paştilor. Speranţele oferite de medici în Săptămâna Pătimirilor Domnului au continuat şi după venirea acasă, în noile condiţii special create, cu o asistenţă spirituală şi medicală completă. Fiul, luând pildă de la cea care şi-a îngrijit şi părinţii, dar şi propriii copii cu iubire şi devotament, a devenit primul ,,asistent şi infirmier” al maicii sale, implicându-se şi jertfind totul pentru recuperarea sa, împreună cu echipa de asistenţi medicali. Astfel, progresele care s-au înregistrat în următoarele patru luni au fost remarcabile. Asistată şi reconfortată duhovniceşte prin rugăciunile de dimineaţă şi, mai ales, prin săvârşirea în fiecare seară, purtată fiind la Catedrală, la slujba Paraclisului Maicii Domnului – pe care doamna Rada a iubit-o şi a preacinstit-o atât de mult! -, prin permanenta grijă şi slujirea exemplare ale Înaltpreasfinţiei Sale, ce o purta mereu pe braţele sale sufleteşti, dar şi trupeşti, starea şi tonusul mamei aflate în suferinţă deveniseră mai bune. Au fost zile de nădejde în mai bine, în care dânsa a participat cu deplină luciditate la ceea ce se întâmpla în jurul său, la bucuria marilor sărbători, la cântarea şi poeziile pe care fiul său i le oferea ca hrană şi mângâiere în lupta cu neputinţa. Primea speranţă şi dăruia la rândul ei nădejde celor din jurul său… În ciuda unui accident atât de grav, a unei suferinţe fizice atât de mari, avea o prezenţă spirituală şi o luciditate neverosimile. La ceas de rugăciune, când fiul se oprea, adăuga cuvântul lipsă şi completa restul frazei. Dar cel mai mult căuta ajutorul Maicii Domnului: ,,Născătoare de Dumnezeu, Fecioară!”., Iar hrana ei a fost, în multe din aceste zile, doar gândul la Dumnezeu, Sfânta Împărtăşanie şi anafora…!
Toate acestea au demonstrat, încă o dată, că îngemănarea dintre ştiinţa medicală, dedicaţia ireproşabilă a echipei de medici şi asistenţi şi, respectiv, puterea tămăduitoare a rugăciunii neîncetate, a pravilei săvârşite cu ajutorul fiului ei, pot conduce la adevărate minuni. Adeseori, medicii curanţi au remarcat rolul benefic al invocării ajutorului divin în procesul terapeutic, o adevărată lecţie–model privind relaţia dintre doctorul pentru trup – medicul şi doctorul pentru suflet – preotul, dintre medicină şi teologie, care repune pe tapet o temă de stringentă actualitate şi de reflecţie pentru viitor: puterea vindecării prin credinţă şi prin rugăciunea la căpătâiul celui aflat în suferinţă.
Din nefericire, în luna august, după sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, s-a produs un nou accident, de data aceasta un dublu infarct miocardic, echipa de resuscitare luptând eroic timp de aproape 50 de minute – trăite ca o veşnicie! – pentru readucerea ei la viaţă. Clipe de mari emoţii şi străpungere a inimii pentru toţi cei apropiaţi, dar mai ales pentru fiul său. Cuvintele Psalmistului i-au fost întărire şi ajutor de nădejde în toată această perioadă de grea suferinţă şi luptă interioară: ,,Doamne, cât s-au înmulţit durerile mele în inima mea… Dar Domnul mi-a fost mie scăpare şi Dumnezeul meu ajutorul nădejdii mele” (Ps. 93, 19-22). Zile de adevărat calvar, de aşteptări măsurate în clipe cât o veşnicie… o adevărată răscruce… durere şi răstignire sufletească… Şi s-a luptat, nu pentru sine, ci pentru mama – icoana existenţei sale – cea care i-a dat viaţă, din a cărei sevă sufletească a primit şi dorinţa şi îndemnul pentru sfinţenie, bunătate, jertfă, demnitate şi tradiţie sănătoasă. Deşi aparatele de monitorizare indicau coeficienţi minimi, lupta a mai durat aproape două săptămâni, parcă în aşteptarea unui timp, a unui moment prielnic, anume rânduit de Sus. A stat în aşteptarea Sfintei Cruci a Mântuitorului Hristos şi a Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana, care au binecuvântat-o în ziua de luni, 26 august, prin părticelele din aceste nepreţuite Sfinte Moaşte, venite la Galaţi, printr-o tainică rânduială, tocmai din îndepărtata Insulă a Ciprului.
Iar sufletul şi l-a încredinţat în mâinile lui Dumnezeu, primenit prin multa rugăciune, pocăinţă şi, în special, răbdare de muceniţă în lupta cu necruţătoarea boală, în ultima zi a anului bisericesc, în 31 ale lunii lui gustar, la pomenirea aşezării în raclă a brâului Maicii Domnului. A dorit ca Preasfânta Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu, cea pe care a preţuit-o şi a cinstit-o atât de mult, să îi fie ocrotitoare şi acoperământ la această clipă a trecerii în veşnicie, spre Împărăţia lui Dumnezeu. Veşnică să îi fie odihna cu drepţii! Amin.
Pr. Gelu Aron
Mesaje de suflet
,,Mamă creştină, model evlavios, cinstitoare profundă a celor sfinte, nelipsită de la rugăciunile Sfintei Biserici, harnică şi pricepută în treburile gospodăreşti ale căminului familial, modestă şi discretă, binevoitoare şi îndatoritoare cu cei din jur, a imprimat fiilor săi alese virtuţi şi imboldul unei trăiri după Sfânta Evanghelie, care i-a fost dreptar în viaţă.
De aceea era preţuită deopotrivă şi de cei învăţaţi şi de cei simpli, pe care-i cinstea la rându-i fără deosebire. Era, în acelaşi timp, bucuroasă că Dumnezeu a ales-o să fie mamă de arhiereu, sprijinindu-şi fiul cu dragoste şi afecţiune maternă, dar şi cu cinstirea cuvenită unui astfel de înalt slujitor al Marelui Arhiereu Hristos.
Dumnezeu a chemat-o la Sine, după ce a îngăduit să se călească în încercările bolii, prin care s-a arătat şi mai mult dragostea filială a Chiriarhului nostru către cea care i-a dat viaţă şi i-a călăuzit paşii tinereţii, îndrumându-l spre slujirea Bisericii şi a semenilor.
Rugăciunile stăruitoare ale ÎPS Sale şi grija pilduitoare pe care i-au purtat-o maicii sale trupeşti, i-a uşurat povara bolii şi au pregătit-o pentru întâlnirea cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos.” (Din mesajul de condoleanţe al preoţilor din Protoieria Galaţi)
* * *
,,Mama, ipostaza duhovnicească a femeii, simbol al vocaţiei primirii, este considerată nu numai de pământeni ca cea mai frumoasă şi sfântă persoană, dar şi de Dumnezeu, Care nu Şi-a dorit nici un alt fel de a veni pe pământ decât prin trupul unei Mame în care S-a alcătuit Întrupându-Se. A voit ca primii ani din viaţă să-i petreacă în dulcea sfinţenie a mângâierilor iubitoare la sânul Maicii Sale, lăsându-Se hrănit, îngrijit; a vrut să fie învăţat să meargă şi să grăiască, să I se spună ce este bine şi ce este rău, să primească totul de la dulcea Sa Măicuţă.
Icoană a Duhului Sfânt în lume, mama uneşte în trupul ei cerul cu pământul, raţiunile dumnezeieşti primite în duhul nostru cu trupul muritor purtător al seminţelor eredităţii neamului omenesc, şi revarsă asupra copilului roada dragostei, bucuriei, păcii, facerii de bine, răbdării, bunătăţii, blândeţii, susţinându-l pe copil în creşterea şi sporirea în vârstă, înţelepciune şi har.
Dacă lucrarea arhierească este zugrăvirea icoanei Domnului nostru Iisus Hristos, mama arhiereului este zugrăvirea icoanei Maicii Domnului. (…)
Sfârşitul mucenicesc ce i-a sfinţit viaţa prin cununa răbdării, a devenit pentru întreaga Arhiepiscopie, o imensă provocare la reflecţie şi reevaluare a atitudinii faţă de viaţă, om şi suferinţă. Atitudinea ierarhului în faţa suferinţei şi a sfârşitului pământesc al mamei au fost uluitoare pentru toţi, prin îndrăzneala asumată de a fi om, cu o libertate totală faţă de impunerile şi aşteptările, deseori ideologice, ale celor ce ar fi pretins un efort ipocrit într-o manifestare falsă.
Trăirile profunde şi necenzurate la care am fost martori, izvorăsc dintr-un viu teologic existenţial, asemănător rugăciunii, durerii şi plânsului Mântuitorului Hristos în grădina Ghetsimani. Suferinţa Mântuitorului Hristos, singur, părăsit de ucenici, primind o moarte dezonorantă, este adesea pusă în opoziţie cu moartea lui Socrate, filosofând înconjurat de ucenici, bându-şi cu măreţie şi demnitate cupa cu otravă. Răstignirea Mântuitorului Hristos se continuă ca răstignire în cei ce-L iubesc, pentru că şi acolo, ca şi aici, raţiunea este de a oferi încredinţare ucenicilor, că un om care este atât de uman poate fi capabil de trăirea duhovnicească specifică Celui Înviat.
Mărturisim că am fost luaţi prin surprindere de curajul unei smerenii atât de mari (…) când arhiereul-fiul s-a micşorat pe sine (pentru a-şi sluji mama – n.n.)! (…) prin rara experienţă a Crucii şi Învierii la care am fost martori, căci sfârşitul durerilor Crucii a fost subliniat de abordarea teologică, duhovnicească a puterii rugăciunii asupra celui bolnav, a experierii viului lăuntric al omului atunci când lipsesc semnele conştienţei în exterior, a depăşirii medicinei prin credinţă şi har.” (Pr. Simeon Sică Bănică)
Este de evidenţiat numărul fără precedent al mesajelor de condoleanţe, care au fost trimise, nu neapărat pentru că a fost mamă de ierarh, ci mai ales pentru virtuţile şi calităţile ei, ce s-au transmis şi în fiul său, căci ele au fost transferate din seva vieţii ei spre cel ce avea să fie mai târziu chemat să slujească Biserica.
Mesajele cunoscuţilor, ale rudelor şi prietenilor sunt fireşti, dar mângâietoare au fost cuvintele ce au venit din partea unor ierarhi din străinătate care au avut prilejul să o cunoască, în cadrul vizitelor la Galaţi, manifestările ei fireşti, de credincioasă, de gospodină şi de om smerit.
„Slavă lui Dumnezeu, căci prin mutarea ei către Domnul a dobândit acum fericirea cea veșnică.
Slavă lui Dumnezeu, căci suntem acum întăriți prin rugăciunile ei.
Slavă lui Dumnezeu, căci din cer ea de acum ne acoperă.
Slavă lui Dumnezeu, căci bineplăcutul model al vieţii sale pline de evlavie acum ne este sprijin.
Slavă lui Dumnezeu, căci toate acestea sunt Înaltpreasfinției Voastre sursă de consolare și de speranță, pentru că se găsește acum în curțile Domnului și în cămările cele cerești”.
† DIONISIE,
MITROPOLITUL CORINTULUI
„Nădăjduiesc şi mă rog ca sufletul stimatei dv. mame să găsească linişte şi odihnă lângă El, să afle tot Adevărul Lui, să guste toată Iubirea Lui şi să moştenească Împărăţia Lui.
Să o întâlniţi de fiecare dată când veţi săvârşi Sfânta Liturghie, unde sufletul ei va pluti în jurul Sfântului Altar, la Sfânta Proscomidie, împreună cu Sfinţii şi Îngerii.
Să fie veşnică pomenirea ei şi binecuvântarea ei să vă însoţească în fiecare clipă a activităţii pastorale a Înaltpreasfinţiei Voastre”.
† ANTIM,
DE ALEXANDROUPOLIS