Cu nepământenele „ostroave de frumuseţe” compară părintele profesor Ştefan Slevoacă (1912 – 1998), – doctor în teologie la Universitatea din Cernăuţi, exeget în Omiletică, cu studii europene aprofundate, predicator înduhovnicit la Cernăuţi, Suceava, Câmpulung – Bucovina, misionar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din Statele Unite ale Americii – paginile Evangheliei.
Fostul asistent universitar cernăuţean s-a îndreptat, după noua răpire a Bucovinei, către Suceava şi Câmpulung, unde mii de credincioşi l-au recunoscut ca păstor al sufletelor lor. Noua carte (care cuprinde 47 de articole – omilii datând din perioada 1942-1944, antologate prin grija părinţilor-cărturari Dumitru Valenciuc şi Dumitru Irimia) completează opera marelui teolog, contemporan cu profesorul Dumitru Stăniloae: „Popasuri duhovniceşti” (Craiova, 1945), „Predici la Duminici şi Sărbători” (Bucureşti, IBMO, 1979), „Făclii pentru dreapta credinţă” (Buzău, 1985), „Din tezaurul Ortodoxiei” (Buzău, 1990), „Familia creştină” (1992), „Raze din Lumina lui Hristos” (1996).
Fiecare lucrare reprezintă o treaptă spirituală şi o jertfă, o punte pentru dezolantele surpări omeneşti, „Ostroave de frumuseţe” din ultima carte (deschise tuturor cu generozitatea unui adevărat călăuzitor de suflete), pornesc de la absolutul divin pe care cucernicul teolog bucovinean îl raportează la ipotezele individuale, la universalitatea umană.
Fiecare „cuvânt” urmează cu discreţie profesională cerinţele omileticii – de la pregătirea aperceptivă (împărtăşirea cu harul Duhului Sfânt) la reflectarea şi tratarea temei (apropierea, pe căile smereniei, de învăţătura creştină, exemplificarea, respingerea ispitelor „moderne”, generalizarea şi aplicarea, în viaţa fiecăruia, a libertăţii înseninate de credinţă. Părintele Ştefan Slevoacă scria precum predica în amvonul din Câmpulungul bucovinean – cu bucuria de a se întâlni cu noi – copii, tineri, maturi, vârstnici răniţi de multe ale vieţii „sub eliberare sovietică”, ştiutori sau neştiutori de greu, mistuiţi de patimi sau inocenţi smeriţi sau repede-a-toate-cârtitori, cu şcoli înalte (nu întotdeauna dovedite) sau cu diplome mai puţine, dar îndârjiţi spre cunoaştere. Ştia că înainte sunt „cei ce se ostenesc” la pădure, în felurite munci şi servicii, că unii au copii, părinţi şi soţi în temniţele mute ca nişte morminte, că în răspunsurile la ectenii se aud glasurile cernite ale văduvelor şi orfanilor. De la acest sfânt părinte am învăţat lecţia simplităţii, a modestiei. Cine să nu înţeleagă pilda spre „îndoială religioasă – atunci când ni se vorbea despre „plânsul Saharei”? „Când în nopţile înstelate adie vântul peste pustia nemărginită, mişcând miliardele de firişoare de nisip, atunci se aude, ca un vaiet prelung, străbătând văzduhul”.
– Auzi?, zice conducătorul caravanei. Pustia plânge! Se tânguie că a devenit stearpă, neroditoare. Plânge după grădinile înfloritoare, după câmpiile de grâu legănate de vânt, după poamele gustoase pe care le avea odinioară, înainte de a se fi făcut pustie arsă, sacră şi fără viaţă. „Suflete arse şi pustii au şi oamenii necredincioşi, spunea părintele. Se poate ca aceştia să se arate pe dinafară fericiţi… Dar de îndată ce am căuta mai la adânc, am găsi că sufletele lor plâng după florile veştejite şi după bucuriile apuse ale credinţei pierdute…”
Peste întinderile de „uscăciune sufletească” părintele aducea prospeţimea izvoarelor Logosului: le cerea intelectualilor să fie prezenţi în momentele decisive ale vieţii neamului român4esc („Câtă vreme elita, capul societăţii, nu va fi la locul său, trupul întreg va avea de suferit, tot poporul se va îndrepta spre abisuri.”) Aceste cuvinte „bătrâne” par caligrafiate astăzi-dimineaţă, dar ar mai trebui să fie tâlcuite. Drama, deloc secretă, pe care o cunoaşte lumea de azi, desfigurările morale, speranţele şubrezite, fanatismele depravării „libere”, examenul disperării, tot răul nu sunt „aduse” de cine ştie cine, ci ilustrează o lipsă de cumpănită măsură. Părintele Ştefan mai deschide „o poartă” spre timpul prezent, proiectând conturul unui anume „peisaj” asupra „ordinii” dezolante: „Elveţia are frumuseţi unice în lume. Sate înfloritoare se întind vesel pe coastele munţilor. Deasupra lor străjuiesc păduri de brazi destul de dese şi puternice, pentru a lovi avalanşele de zăpezi ce se rostogolesc de pe vârfuri. Dacă locuitorilor acelor sate le-ar veni în cap nenorocita idee să taie aceşti brazi, putem zice că prin aceasta ei şi-ar distruge proptelele care susţin casele lor. De ce? Fiindcă într-o zi zăpezile, gheţarii, stâncile, rostogolindu-se de sus, ar năpădi grădinile şi casele, le-ar spulbera… La fel, într-un popor, principiile religioase sunt zăgazul care opreşte dezlănţuirea instinctelor rele în om” (s.n.).
În alt loc, părintele dr. Ştefan Slevoacă insistă asupra eticii faptelor bune (în lumea copiilor, a familiei, a cercului de intelectuali, de truditori, în relaţiile dintre comunităţi). În adevăr, există persoane „care nu vor să creadă decât în ceea ce văd; mai există o categorie de oameni care susţin că nu vreau să creadă decât numai ce înţeleg… Cine respinge adevărurile de credinţă pe motivul că nu le poate cuprinde cu raţiunea, se aseamănă omului care ar refuza să se încălzească la razele soarelui pe motiv că nu le poate închide toată lumina în … odaie!”.
Dialogul religiei cu ştiinţele – o spunea explicit, cu multe decenii în urmă, predicatorul care studiase omiletica la Viena, se află sub semnul tainei. Dar „ceea ce nu ne poate spune ştiinţa, nici arta, nici filosofia, ne lămureşte credinţa. Omule, află că nu eşti un produs al hazardului, ci opera mâinilor lui Dumnezeu, iar în ce priveşte soarta ce te aşteaptă dincolo de mormânt, credinţa îţi arată că nu te prăpădeşti în neant…” Frumuseţea ideilor este dublată de strălucirea stilului: „Asemenea marilor maeştrii, care din sfărâmături construiesc templele măreţe, Dumnezeu face din suferinţă marele mijloc de mântuire a sufletelor… Aţi văzut ce face vierul primăvara? El ia cuţitul şi taie ramurile viţei care fac ca seva să nu rătăcească prin ele inutil. Via tremură şi lacrimi mari se scurg prin locul unde a fost mutilată. Dar ea ştie, sărmana că aceasta s-a făcut spre binele ei…” Aşa a fost încercat şi marele nostru duhovnic: cu multe „ceasuri de cumpănă”. Le-a ascultat „cadenţa” şi s-a rugat. I-am aflat mormântul în Cimitirul Eroilor. Aici, dincolo de livezile arse ale timpului, oamenii au recunoscut în părintele lor un Erou fericit întru Domnul.
Prof. univ. dr. Virgil Nistru Ţigănuş