Părintele Tudorel s-a stins aproape ca o lumânare, în mod firesc, şi e de subliniat rolul lui de preot lucrător cu timp şi fără timp, peste 70 de ani, la Catedrală. Ultima parte a vieţii lui, cei şapte ani s-au depănat greu. A cunoscut ,,încercarea lui Iov”, ca probă finală a ,,coroanei” pe care o ia ca un preot mărturisitor şi martir prin suferinţa din familie, atât prin plecarea soţiei, cât şi prin zdruncinătoarea pierdere a unicului fiu.
Deci, a rămas, efectiv, singur. Din tulpina lui s-au rupt cele două braţe. O perioadă de timp a rezistat. Nefiind obişnuit cu singurătatea, o alina doar în faţa lui Dumnezeu, la biserică, atâta timp cât a fost valid. De aceea, el este preotul cu cea mai lungă slujire preoţească la altar. Locul lui nu l-a ocupat nimeni.
După o exemplară slujire de 70 de ani s-a detaşat încet-încet. Deşi era absent faţă de realităţile zilei, nu i-au dispărut din memorie biserica şi rugăciunea. Rugăciunile, Sfânta Liturghie, bucuria Sfintei Împărtăşanii, armonia corului de la Catedrală se uneau în zâmbetul lui inconfundabil. Când auzea copiii de la cor, cântările diaconilor era părintele Tudorel cel de totodeauna. Toate acestea erau un limbaj cunoscut, convorbiri aducătoare de comuniune şi o încercare de a sparge dureroasa singurătate.
Timpul şi personalitatea sa nu l-au ajutat să fie un om de lume. A fost un om de taină. Închis în familia şi în casa sa. Din dorinţa, probabil, de a nu supăra pe nimeni, de a nu fi o povară pentru nimeni şi, deşi ultima parte a fost extrem de grea, se vede prin aceasta că Dumnezeu i-a împlinit părintelui Tudorel cea mai mare dorinţă: să închidă ochii în casa lui, pe perna lui. Şi aceasta s-a întâmplat într-o zi de vineri, ziua Crucii, pentru preotul-,,cruciat”, care a purtat multe cruci în tăcere, fără să ceară vreodată satisfacţie. Şi iată pentru ce Dumnezeu i-a dat uşurare multă prin plecarea omului bun, omului lui Dumnezeu. Duminică, zi a Învierii Domnului, Dumnezeu i-a arătat raza luminoasă a petrecerii luminoase din lumea aceasta.
De asemenea, o altă calitate a părintelui Tudorel este aceea de a fi fost îngăduitor ca vârstnic cu cei tineri. Cel puţin de două decenii a fost un ,,tată spiritual” al diaconilor şi preoţilor din Eparhia noastră.
A iniţiat la slujirea Altarului, cu multă răbdare, pe toţi. Nu se ştie ca părintele Tudorel să fi avut vreo plângere despre vreun preot la noi, deşi poate ar fi avut motive. De aceea, slujitorii mai tineri de la Catedrală l-au cunoscut în ultima parte a vieţii lui, i-au mângâiat cum au putut şi ei, vârsta lui şi neputinţele lui, i-au purtat aşa cum au putut durerea, vizitându-l, aducându-l duminica la Catedrală.
Între preoţii care s-au ocupat mult este şi preotul Ostache Ionel. Aceste mângâieri se văd în jurul sicriului lui: un preot de aproape 100 de ani e prohodit de preoţi tineri care se roagă pentru el, arătând, prin aceasta, nevoia de duhovnic, nevoia de preot cu experienţă, nevoia de preot care a purtat cu multă răbdare crucea suferinţelor altora şi cruci foarte grele ale propriei lui familii.
De aceea, cântarea duminicală ,,…veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învieri a lui Hristos. Că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea!” i se potriveşte. Bucurie că ne-a lăsat Domnul tihna să ascultăm câteva din tainele vieţii unui preot de excepţie. De aceea, să-L rugăm pe Dumnezeu ca să nu se împlinească peste el, zicerea dintr-o rugăciune: ,,Nimic nu se uită mai uşor ca omul ce se desparte de om!”. Deci, să-l pomenim!
Îl rugăm pe Dumnezeu ca exemplele creştinilor care au înfrânt greutăţile în viaţă cu demnitate să rămână exemplar pentru noi toţi! Ne rugăm la Dumnezeu ca părintele Tudorel să meargă liniştit la odihnă, dar exemplul lui, patosul lui la rugăciune, temperamentul lui blând, răbdarea lui şi mai ales, respectul lui pentru Centrul Eparhial al Dunării de Jos să rămână!
A fost un preot-model de la care şi arhiereul a învăţat!
Fie ca aceste calităţi să se prelungească în toţi, căci nu avem altă alinare şi altă mângâiere decât la Domnul şi la oamenii lui Dumnezeu.
Iată omul lui Dumnezeu, preotul lui Dumnezeu! Ne rămâne un model şi pentru credincioşi şi pentru slujitori, şi nouă, în special, la Centrul Eparhial, în Catedrala Arhiepiscopală, care îl va pomeni în rândul celor aleşi, în rândul nemuritorilor, în faţa lui Dumnezeu şi a posterităţii.
Fragment din cuvântul funebru
al Înaltpreasfinţitului Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos,
rostit la slujba de prohodire