– Părinte Tudorel, aş vrea să îmi spuneţi unde v-aţi născut?
– În oraşul Galaţi, într-o familie de oameni simpli, dar credincioşi.
– Chiar în oraş?
– Da.
– Cu ce se ocupau părinţii dumneavoastră?
– Tata era ceferist.
– Şi mama?
– Casnică, aşa cum era în acele vremuri.
– Unde aţi făcut şcoala?
– Aici în Galaţi. Am făcut şcoală normală, apoi Seminarul teologic.
– Dintotdeauna aţi dorit să ajungeţi preot?
– Da.
– Unde aţi mers prima dată? La ce parohie aţi fost numit?
– La Catedrală, din prima zi.
– Din prima zi la Catedrala Episcopală! Ce vă amintiţi din acele timpuri de început?
– Ce să-mi amintesc!? Îmi amintesc prietenii, colegii, arhiereii care au slujit în timpul ăsta. Episcopii Cosma Petrovici, Chesarie Păunescu, Antim Nica, iar acum, slujesc sub binecuvântarea vrednicului şi neobositului nostru păstor, Casian al Dunării de Jos.
– Mai există credinţă în sufletele oamenilor? Dacă ar fi să comparăm vremurile de atunci cu vremurile de astăzi.
– Oamenii erau credincioşi şi atunci şi sunt şi astăzi. În ciuda greutăţilor… Sau poate tocmai de asta!
– Cum era Catedrala Episcopală în acea vreme?
– Catedrala s-a refăcut după ce am fost eu hirotonit diacon. Noi am activat, un timp la biserica bulgărească, pe urmă la Mavramol, iar de la Mavramol am trecut la Catedrală. Aşa că nu aveam, propriu-zis, Catedrală, în timpul începuturilor mele ca slujitor. Dar între timp s-a reconstruit, s-a refăcut şi s-a dat drumul. Şi Preasfinţitul Chesarie, iar în anii din urmă şi Preasfinţitul Casian s-au jertfit pentru refacerea acestei bijuterii…
– Câţi slujitori erau pe acea vreme la Catedrala Episcopală. Câţi colegi aveaţi, ca să spun aşa?
– Am fost la început doi colegi preoţi şi trei diaconi. Dar mai pe urmă s-au înmulţit…
– Erau mai mari decât dumneavoastră?
– Mult mai mari. Majoritatea dintre ei au trecut la cele veşnice…
– Spuneţi-mi, dacă există vreo persoană care v-a format cu adevărat ca preot? Sau poate sunt mai multe persoane cărora le datoraţi ceea ce aţi devenit astăzi?
– Nu aş putea spune că există doar o persoană care m-a format, dar adevărul este că mama era o femeie credincioasă, cei din casă şi ei credincioşi şi mă obişnuisem să mă duc sărbătorile şi duminicile la biserică. Şi probabil… Şi tata a fost cântăreţ la biserică… Şi probabil că asta a pus amprente în sufletul meu şi am urmat cursurile Seminarului… Apoi perioada de formare sub Înaltul Antim şi Episcopul Chesarie.
– Cum era colaborarea cu Arhiepiscopul Antim?
– Foarte bună. Excepţională. Excepţională din punctul de vedere al rânduielilor din Catedrală. Nu aveai de ce să te plângi la el, dar dânsul te asculta dacă te duceai; totul era, hai să nu zic o viaţă liniştită, dar în orice caz, paşnică, cu colegii şi cu ierarhii. Toate evenimentele le-am trăit cu bucurie. Într-adevăr, n-a fost un moment de bucurie atunci când au murit episcopii noştri, dar când a venit un nou ierarh, instalarea lui şi sărbătorirea lui au fost un momente de bucurie şi înălţare sufletească. Şi aşa trebuie să fie în Catedrală! În Catedrală trăieşti cu cei vii, iar pe cei morţi îi pomeneşti în inimă şi la slujbe.
– Trebuie să accepţi că lucrurile se schimbă, viaţa e făcută să meargă înainte…
– Absolut. A fost mai greu că cei care au fost mai în vârstă ca mine, la un an-doi s-au pierdut. Îl pomenesc aici pe părintele Eugen Apostol, pe părintele arhidiacon Piroşcă… Eu am rămas cel mai în vârstă. Alţii care au venit în urma mea, trebuiau să mă ia model pe mine şi nu ştiu…
– E greu să fii model pentru cei tineri?
– Foarte greu… Pentru că trebuie întotdeauna să fii impecabil.
– Pentru că trebuie să ajungi tu să fii la un nivel ridicat?
– În primul rând trebuie să fii permanent în Catedrală, adică să fii permanent acolo, la slujbe, la îndatoririle pastorale, de învăţare şi sfătuire a credincioşilor, să nu lipseşti nemotivat.
– Dar după 1989…?
– A fost un reviriment, o înnoire totală şi… A venit ierarhul nostru de astăzi, PS Casian, care, cu energia tinereţii, dar şi cu înţelepciune, a continuat ce a început Înaltul Antim şi ne-a dăruit un nou suflu slujitor. A redat frumuseţea Catedralei noastre, nu numai pictura şi celelalte, dar mai ales slujbele sunt înălţătoare… la noi totul freamătă în sufletele credincioşilor. Atâtea evenimente nu am trăit cum au fost în ultimii ani: patriarhi, ierarhi, personalităţi care au slujit şi ne-au vizitat.
– La vârsta aceasta (peste 90 de ani – n.r.) vă mai caută credincioşii?
– Da, foarte mulţi, chiar s-au înmulţit…
– Bănuiesc că cei tineri vin şi vă cer sfaturi.
– Da. Şi mă bucur că îi pot ajuta.
– Ce sfaturi le daţi tinerilor preoţi de azi?
– Odată ce te îmbraci cu haina preoţească, slujirea şi comportamentul vin de la sine, cu ajutorul lui Dumnezeu. Ştii cum trebuie să te comporţi cu creştinii, ştii cum trebuie să te comporţi cu ai tăi, ce atitudine să ai faţă de slujbă, faţă de enoriaşi, faţă de felul cum eşti îmbrăcat şi… te conduci singur, te învaţă conştiinţa şi… harul. Altfel, bineînţeles că derapezi, cum derapează o maşină.
– Spuneţi-mi, cum aţi caracteriza legătura pe care o aveţi dumneavoastră cu Dumnezeu?
– O legătură pe care am avut-o, pe care am simţit-o mereu şi neîntrerupt, vie.
– Da, pe care o aveţi dintotdeauna.
– Nu s-a întrerupt niciodată şi… este viaţa, asta-i viaţa pe care trebuie s-o trăieşti. Că în viaţă se mai produc şi anumite accidente, la care tu participi sau nu poţi participa, este adevărat, dar le înfrunţi pe toate. Cu ajutorul lui Dumnezeu trebuie înfruntat tot necazul! Dar în viaţa mea nu am avut accidente la care să nu pot rezista sau riposta. Am dus o viaţă destul de liniştită, paşnică, şi în casă şi la slujire. Mulţumesc Domnului!
Interviu realizat de pr. Gelu Aron şi Eugenia Notarescu,
în anul 2009