Învierea lui Hristos este piatra de hotar între lumea de aici şi lumea de dincolo de zare, între vremelnicie şi veşnicie; piatra de hotar între timpurile liturgice ale Bisericii şi ale vieţii creştine.
De pe culmea Învierii scăldată-n razele Soarelui-Hristos, privim în urmă la calea celor cincizeci de zile ale Postului Mare, când am fost chemaţi să ne curăţim de orice păcat, dar privim şi înainte, cale de cincizeci de zile (perioada Penticostarului), când ne bucurăm în chip deplin de roadele Sfintei Învieri, fiind însemnaţi şi motivaţi să ne îmbogăţim prin virtute.
Aşa cum spunea un mare părinte şi duhovnic al Ortodoxiei româneşti, Postul Mare reprezintă „iarna nevoinţelor întru despătimirea noastră”, iar perioada Penticostarului „pecetluirea veşnică a roadelor Învierii Domnului în viaţa noastră (…), prilejul intrării în primăvara duhovnicească”1.
Penticostarul ocupă un loc aparte în imnografia ortodoxă, fiind cartea liturgică în care sunt cuprinse slujbele şi cântările din perioada ce se întinde de la Învierea Domnului, până la Duminica I după Pogorârea Sfântului Duh (Duminica Tuturor Sfinţilor).
Numit în vechime şi „Triod al bucuriei”, Penticostarul poartă în miezul cuvintelor şi al cântărilor sale sclipirile de bucurie şi laudă aduse minunatei Învieri a Fiului lui Dumnezeu. Din acest motiv şi învăţatul mitropolit al Moldovei, Veniamin Costachi scria la începutul noii ediţii a Penticostarului, tipărit în 1834 sub oblăduirea sa, următorul imn de laudă: „Penticostar, o carte înveselitoare! Şi decât toate cărţile mai poftită. Cincizecelnic, care în sineţi cuprinzi numai pe cele cincizeci de zile mai vestitoare ale anului şi tăinuit arăţi pre începătura vieţii celei de moarte, pre veselia cea pururi fiitoare a slavei celei veşnice, pre veacul cel fără de sfârşit, pre Cel după învierea cea de obşte aşteptat şi deapururea cu Dumnezeu fiitor…
O, carte, nepreţuită carte! Cu cât de mari şi înalte noime eşti împodobită! Şi cât mai mult decât toate cărţile eşti Sfintei Biserici mai folositoare! Tu eşti cea mai veselitoare, care pre tot sufletul întraripezi spre dorirea celor nemuritoare şi spre a rămânea totdeauna cu bune nădejdi, pentru câştigarea răsplătirii nevoinţelor din viaţa aceasta, că pre toate acestea tu cu taină le închipuieşti şi cu trâmbiţa adevărului le strigi în inimile credincioşilor”2.
Datorită faptului că Penticostarul corespunde timpului liturgic de la Paşti până la Rusalii, adică acelei perioade din anul bisericesc în care se comemorează cele mai importante momente ale lucrării mântuitoare, caracterul cântărilor sale diferă de cel al cântărilor din celelalte cărţi de cult. Acestea sunt luminate în aceeaşi măsură şi de Sfânta Înviere, dar şi de Duhul Sfânt revărsat sub chipul limbilor de foc, în ziua Cincizecimii.
În această perioadă dintre Paşti şi Cincizecime, credinciosul, care renaşte la o viaţă nouă împreună cu Hristos, este gata să înceapă o nouă etapă a vieţii sale spirituale; alături de îngeri prăznuieşte Învierea şi Înălţarea lui Hristos şi aşteaptă Pogorârea Sfântului Duh. Speranţa în transfigurarea întregii creaţii şi a omului credincios, ca urmare a biruirii morţii şi a iadului de către Mântuitorul, este lait-motivul ce se regăseşte în toate cântările Penticostarului. Bucuria inundă întreaga făptură, căci Hristos Dumnezeu-Omul este Împărat şi Stăpân peste viaţă şi moarte dar şi deschizător al cerurilor prin slăvita Sa Înălţare cu trupul la cer. Prin aceste sentimente de speranţă şi bucurie nemărginită care domină în cântările sale, Penticostarul oglindeşte cel mai bine spiritualitatea ortodoxă.
Pe parcursul celor opt săptămâni ale acestei perioade, creştinul ortodox trăieşte, învaţă şi cântă în Biserica lui Hristos, împreună cu îngerii şi cu sfinţii. Drumul său se deschide spre cer căci este ridicat din întunericul morţii de către Hristos cel Înviat la Sfintele Paşti: „Învierea a introdus neamul omenesc în curentul râului nemuririi care duce la viaţa cea veşnică şi de atunci toate gândurile, simţirile şi lucrurile oamenilor lui Hristos devin cu toate mici râuşoare de nemurire care aleargă cu bucurie, prin timp şi prin spaţiu, către minunatul ocean al veşniciei lui Hristos“3. Învaţă apoi, timp de patruzeci de zile, să-I mărturisească slăvita Înviere alături de Sfântul Apostol Toma şi de pioasele Mironosiţe. Se bucură împreună cu slăbănogul cel izbăvit din robia durerii pentru că „la Dumnezeu toate sunt cu putinţă” după cum spune şi cântarea „Doamne, pe slăbănogul nu scăldătoarea l-a vindecat, ci cuvântul Tău l-a înnoit; şi nici boala cea de mulţi ani nu l-a împiedicat, că mai puternică s-a dovedit lucrarea glasului Tău; şi greutatea cea cu anevoie de purtat o a lepădat şi povara patului o a ridicat, spre mărturia mulţimii îndurărilor Tale, slavă Ţie!”4. Mărturiseşte mesianitatea Mântuitorului împreună cu femeia de la fântâna patriarhului Iacov: ,,Apă a vieţii eşti, a strigat samarineanca lui Hristos ; deci, adapă-mă, Cuvinte, cu dumnezeiescul Tău har, pe mine cea totdeauna însetată, ca să nu mai fiu stăpânită de uscăciunea necunoştinţei, Iisuse Doamne, ci să vestesc măririle Tale“5. Iar în Duminica orbului se roagă împreună cu acesta să fie mântuit: ,,Luminează, Doamne, ochii mei cei înţelegători, care sunt slăbiţi de păcatul cel întunecat, insuflându-le smerenie, Îndurate, şi curăţeşte-mă cu lacrimile pocăinţei“6. Ajunge astfel pregătit să întâmpine, împreună cu îngerii, Înălţarea Domnului şi să cânte plin de bucurie: ,,Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul să strălucească slava Ta!”7. Odată cu Înălţarea, Mântuitorul sfârşeşte lucrarea Sa pământească şi ia cu Sine în cer chipul omului nou scos din stăpânirea morţii. Deschide astfel tâlharului Raiul şi nouă, tuturor ne aduce împăcarea cu Dumnezeu prin restaurarea chipului lui Dumnezeu din noi. Luminată de praznicul Înălţării, mintea creştinului este pregătită să înţeleagă mărturisirea de credinţă a Părinţilor de la Sinodul I ecumenic: ,,Ceata Sfinţilor Părinţi, adunându-se de la marginile lumii, a dogmatizat o fiinţă şi o fire a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, şi învăţătura despre Dumnezeu o au predat lămurit Bisericii; pe care, lăudându-i cu credinţă, să-i fericim, zicând : O! dumnezeiască tabără, ostaşi grăitori de Dumnezeu ai oştii Domnului; luceferi mult luminători ai cerului duhovnicesc; turnurile cele de nesurpat ale Sionului celui tainic, florile raiului cele cu mireasma Mirului; gurile cele cu totul de aur ale Cuvântului; lauda Niceii, podoaba lumii, rugaţi-vă cu deadinsul pentru sufletele noastre”8. Înnoit prin Înviere şi Înălţat cu sufletul la cer, creştinul este pregătit în Duminica Cincizecimii să primească harul Sfântului Duh ce Se pogoară din cer pentru a-l sfinţi. Bucurându-se, el grăieşte: ,,Duhul Sfânt este Lumină şi viaţă şi Izvor viu, înţeles cu mintea. Duhul înţelepciunii, Duhul înţelegerii, bun, drept, înţelegător, stăpânitor, curăţitor de păcate, Dumnezeu grăitor, lucrător, împărţitor de daruri ; prin Care toţi proorocii şi dumnezeieştii apostoli, împreună cu mucenicii s-au încununat. Uimitoare auzire, neobişnuiă privelişte, foc care se împarte, spre dăruire de haruri”9.
Chemat să se îndumnezeiască prin lucrarea harului Sfântului Duh, creştinul ortodox primeşte ca pildă, în Duminica Tuturor Sfinţilor, vieţile vrednice de urmat ale acestora: ,,Pe Sfinţii cei de pe pământ, minunaţi i-a făcut Domnul; că rănile şi patimile Lui pe trup le-au primit, întru acelea împodobindu-se şi cu dumnezeieşti frumuseţi, în chip văzut îmbrăcându-se. Pe care, ca pe nişte flori neveştejite, ca pe nişte stele neclintite ale Bisericii cu jertfe de bună voie, să-i lăudăm”10.
Încheindu-se cu Duminica Tuturor Sfinţilor, Penticostarul dezvăluie că această sărbătoare semnifică desăvârşirea Bisericii lui Hristos în veacul ce vine, strălucirea ei cerească în veacul de acum. Descoperim în sfinţenie un focar de concentrare a harului, iar în fiecare sfânt un chip al strălucirii feţei lui Hristos, care se înfrumuseţează continuu prin locuirea alături de El, aşa cum prea minunat spune cântarea: ,,De strălucirea cea mai presus de cuget bucurându-vă din destul, Sfinţilor, şi de dumnezeiasca veselie şi bucurie umplându-vă, v-aţi îndumnezeit prin apropierea de Dumnezeu; împărtăşindu-vă, şi cu razele slavei celei negrăite luminaţi fiind, preaînălţaţi pe Hristos, întru toţi vecii!”11. Această descriere a stării de slavă în care se află cei ce s-au nevoit pentru Hristos ancorează în veşnicie pe cei ce se roagă cu credinţă şi nădejde alături de îngeri şi de sfinţi. Trecerea de la pământ la cer rămâne astfel tema esenţială a acestei sfinte cărţi, temă ce se amplifică de-a lungul întregii perioade liturgice şi culminează în această viziune finală, ce deschide credincioşilor orizonturi nebănuite spre o viaţă nouă, transfigurată de harul sfinţitor.
Aşa cum se vede din slujbele întregii perioade a Penticostarului, imnografii au încercat să contureze câteva teme esenţiale precum: răscumpărarea, biruinţa, bucuria, lumina şi îndumnezeirea.
Din cântările Penticostarului învăţăm că Tatăl este Lumină, că Fiul a venit în lume pentru a ne descoperi lumina Tatălui fiind El Însuşi „Lumina lumii”, iar Duhul continuă să reverse în lume, în Biserica lui Hristos, lumina mângâietoare de care omul are nevoie pentru a se sfinţi, pentru a deveni dumnezeu după har.
Luminaţi fiind de Duhul, vom putea pătrunde cu adevărat sensul Învierii şi al Înălţării Domnului, care s-au făcut de Însuşi Dumnezeu spre începătura vieţii noastre veşnice. Transfiguraţi prin harul Duhului, ce S-a Pogorât la Cincizecime pentru a desăvârşi lucrarea de mântuire, vom deveni capabili să vedem raiul în care au fost aşezaţi sfinţii. Duminica Tuturor Sfinţilor, care încheie perioada Penticostarului, ca moment de revelare a Împărăţiei lui Dumnezeu, reprezintă pentru noi „fereastra” prin care privim spre raiul cel ceresc, aşa cum minunat au zugrăvit-o în cântările lor, imnografii.
Să serbăm, cu bucurie deosebită, Învierea lui Hristos! „Cerurile, după cuviinţă, să se veselească şi pământul să se bucure. Şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută, că a înviat Hristos, Bucuria Cea veşnică”12 şi să ne rugăm Mântuitorului Hristos, zicând: „Credem, Doamne, şi mărturisim Învierea Ta! Iar dacă şi noi, asemenea lui Toma, ne-am îndoit uneori, ca oameni, de aceasta, iartă-ne şi ne primeşte ca un Dumnezeu bun şi iubitor de oameni, căci, ca şi el, astăzi şi-n toate zilele vieţii noastre, Te mărturisim, Te lăudăm şi ne închinăm Ţie, Domnul şi Dumnezeul nostru, în vecii vecilor. Amin!”
HRISTOS A ÎNVIAT!
Diac. Ionuţ Furtună
1 Arhim. Sofian Boghiu, Buchet de cuvântări-predici şi meditaţii, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2006, p. 92.
2 Vezi Penticostarul, care cuprinde în sine slujba ce se urmează de la Paşti la Duminica Tuturor Sfinţilor, Bucureşti, 1924, după pr. prof. Vasile Ignătescu, Penticostarul în viaţa duhovnicească a Bisericii Ortodoxe, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, anul XXXVI (1960), nr. 5-6, p. 327.
3 Arhim. Justin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, trad. de pr. prof. Ioan Ică şi diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 42.
4 Penticostarul, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, ed. a VI-a, Bucureşti, 1973, Duminica slăbănogului, Laude, stihira I, p. 160.
5 Ibidem, Duminica samarinencei, Utrenia, Canonul samarinencei, Cântarea a VII-a, stihira I, p. 210 .
6 Ibidem, Duminica orbului, Utrenia, Canonul Orbului, Cântarea a IX-a, după slavă, p. 248.
7 Ibidem, Joia Înălţării, Prochimenul Apostolului de la Liturghie, p. 284.
8 Ibidem, Duminica Sfinţilor Părinţi, Laude, Stihirile Sfinţilor Părinţi, stihira a IV-a a lui Gheorghe Nicomidianul, p. 312.
9 Ibidem, Duminica Cincizecimii, Laude, stihira a III-a, p. 354.
10 Ibidem, Duminica Tuturor Sfinţilor, Laude, Stihirile Tuturor Sfinţilor, stihira I, p . 410.
11Ibidem, Duminica Tuturor Sfinţilor, Utrenia, Canonul Tuturor Sfinţilor, stihira II, p. 407.
12 Ibidem, stihira a treia, Cântarea I din Canonul slujbei Învierii.