În primele trei veacuri creştine nu a existat o uniformitate în ceea ce priveşte data sărbătoririi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Creştinii Bisericii primare, atunci când sărbătoreau Paştile aveau ca punct de orientare sărbătoarea vetero-testamentară, Pesah (Paştele evreilor), fără să se înţeleagă faptul că ar fi una şi aceeaşi.1 Toată această diversitate privea doar data precisă a Paştelui, şi sub nicio formă însemnătatea sau ziua săptămânală, duminica. Era nevoie aşadar să se ajungă la o înţelegere, să se stabilească o uniformitate a celebrării Sfintelor Paşti, fără nicio diferenţă.
Prima ocazie ivită în istoria Bisericii a fost la sinodul local de la Arles (314). Aici, împăratul Constantin a reunit 33 de episcopi din Occident pentru rezolvarea controversei donatiste şi pentru uniformizarea celebrării datei Paştelui. Dacă prima a fost discutată pe larg şi s-a ajuns la o hotărâre definitivă, acest lucru nu s-a întâmplat şi în cazul neînţelegerilor de ordin liturgic. Chiar dacă primul canon al sinodului dispunea ca toţi creştinii să sărbătorească Paştele în aceeaşi zi şi aceeaşi lună, pretutindeni, sinodul nu şi-a atins scopul propus întrucât, fiind doar local, hotărârile sale nu au putut fi impuse tuturor Bisericilor.
Eusebiu de Cezareea susţinea că trei sferturi dintre episcopii creştini, cei din nordul, centrul şi vestul Imperiului ajunseseră la un acord referitor la data sărbătoririi Paştelui, pe când cei din răsărit erau în total dezacord: „vădindu-se acum cerinţa dreptei rostuiri a Praznicului … se cuvine să luăm aminte la existenţa unei rânduieli ce se bucură de bun nume în toate Bisericile de la apus, de la miazăzi şi de la miazănoapte, precum şi în unele dintre cele de pe meleagurile de la soare-răsare.” (Vita Constantini III, 19, 1).
Datorită faptului că această controversă liturgică din Biserica creştină ameninţa unitatea Bisericii şi a Imperiului, împăratul Constantin cel Mare a hotărât rezolvarea acesteia în cadrul primului Sinod ecumenic de la Niceea (325). S-a dorit convocarea acestui sinod la care să participe toţi ierarhii Bisericii creştine pentru a se ajunge o dată pentru totdeauna la o uniformitate: „ca preasfântul praznic al Paştelui să fie ţinut pretutindeni în una şi aceeaşi zi.” (Vita Constantini III, 19, 2). Sfântul Atanasie ne confirmă că unul dintre motivele convocării Sinodului I ecumenic, de către Sfântul Constantin, a fost şi uniformizarea sărbătoririi datei Paştelui: „În sinodul de la Niceea, controversei ariene îi fusese adăugată şi controversa liturgică a celebrării Paştilor, întrucât creştinii din Siria, Cilicia şi Mesopotamia erau în dezacord cu noi şi celebrau sărbătoarea în acelaşi timp cu iudeii.” (Και του Μακαριου Αθανασιου, Κατα αριανων προς τους εν τη Αφρικη επισκοπος, P.G. 26, 1032C-D)2.
Implicarea Sfântului Împărat Constantin cel Mare în rezolvarea acestei probleme se observă din înseşi cuvintele lui, consemnate de Eusebiu de Cezareea: „să nu îngăduim pizmaşului nostru vrăjmaş să-şi bată joc de tot ce ne este mai scump; şi – după ce prin puterea Mântuitorului şi Dumnezeului nostru, a fost spulberat din calea noastră războiul ridicat de tirani împotriva lui Dumnezeu – să nu îngăduim diavolului, iubitorului de rele, să se năpustească cu noi ponoase asupra dumnezeieştii legi. fiindcă, după mine, vrajba ascunsă în sânul Bisericii lui Dumnezeu este mai înspăimântătoare decât războiul sau decât o bătălie, oricât ar fi ea de grea.”(Vita Constantini III, 12, 2). Aşa cum una este Biserica Mântuitorului Hristos, una trebuie să fie şi ziua Pătimirii Domnului şi ziua eliberării creştinilor: „dată fiind însemnătatea cauzei – praznicul cel mai de seamă al credinţei noastre – ar fi cu totul necuviincios să îngăduim dezbinării să domnească peste noi! O singură zi ne-a lăsat Mântuitorul pentru prăznuirea eliberării noastre: ziua Preasfintelor Sale Patimi; iar după voia Lui, şi Biserica Universală tot una cuvine-se să fie; fiindcă chiar dacă mădularele ei se află răspândite pe tot soiul de meleaguri deosebite între ele, pe toate le încălzeşte acelaşi Duh – adică voia lui Dumnezeu … de aceea şi voieşte dumnezeiasca Pronie ca noi să adoptăm în această privinţă cuvenita îndreptare şi să-i găsim o formulare unică.” (Vita Constantini III, 18, 5- 6)
Cuvintele alese şi mijloacele de convingere ale Sfântului Împărat (1. convocarea unui sinod universal al Bisericii din care să rezulte consensul unanim al tuturor episcopilor; 2. argumente teologice dezvoltate din Sfânta Scriptură; 3. autoritatea sa personală; 4. autoritatea divină, ca garanţie a hotărârilor sinodale) şi-au atins scopul propus. Sfinţii Părinţi au hotărât ca întreaga Biserică să sărbătorească Sfintele Paşti în prima Duminică cu lună plină care urmează după echinocţiul de primăvară, iar în cazul în care aceasta Duminică ar coincide cu Paştele iudaic (14 Nisan), Paştele creştinilor să se amâne pentru Duminica următoare. La încheierea sinodului, Sfântul Constantin cel Mare, pe lângă scrisoarea adresată Bisericii din Alexandria despre controversa ariană, a trimis una, mult mai lungă, destinată întregii Biserici creştine, despre necesitatea aplicării hotărârilor sinodale. La porunca lui, această a doua scrisoare a ajuns în fiecare provincie a Imperiului, la fiecare comunitate creştină, mai ales în părţile ai căror episcopi nu fuseseră prezenţi la sinod: „Toate cele hotărâte în sfintele soboare ale episcopilor trebuie înţelese ca tot atâtea arătări ale voii dumnezeieşti. Astfel că, voi înşivă veţi fi ţinuţi să nu vă abateţi de la hotărârea mai înainte luată (aidoma prăznuirii preasfintei zile a Paştelui) şi chiar să o transmiteţi mai departe sub poruncă, aşa încât, atunci când voi veni la voi spre a mă împărtăşi de îndelung-dorita voastră vedere şi împreună-şedere, să pot sărbători laolaltă cu voi Sfântul Praznic în aceeaşi zi şi să mă pot veseli de toate alături de voi, văzând cum puterea lui Dumnezeu a zdrobit ticăloşia diavolului prin mijlocirea faptei voastre. (Vita Constantini III, 20, 1-2).
În partea a patra a lucrării sale, Eusebiu descrie în amănunt evlavia cu care Sfântul Împărat Constantin cel Mare respecta solemnitatea nopţii pascale: „La anumite ceasuri ale zilei, Constantin se zăvora în ascunzişul celor mai ferite cămări ale palatului, singur cu Dumnezeul său Cel Unul, Căruia, îngenunchind, fierbinte-I cerea în rugăciune ceea ce avea el mai multă nevoie, ca un adevărat părtaş al lucrărilor de taină. Pentru zilele mântuitoarei sărbători (a Paştelui) îşi prelungea mult reculegerea, prăznuind-o în sfintele-i slujbe cu toate puterile sufleteşti şi trupeşti adunate, cu totul dăruit unei vieţi pline de har, şi, prin asta pe toţi părtaşii la praznic întrecându-i. Sfânta veghe de noapte o prelungea până-n zi: anumiţi oameni trimişi de el aprindeau pe întreg cuprinsul oraşului lumânări lungi de ceară, cărora li se adăugau făcliile aprinse la tot pasul, ceea ce făcea ca tainica noapte a veghii să ajungă în cele din urmă mai dăruită cu lumină decât miezul zilei. iar în zori – după pilda mântuitoarelor revărsări de dar (ale Învierii) – îşi întindea şi împăratul generosul său braţ peste toate provinciile şi neamurile şi popoarele împărăţiei, tuturor făcându-le daruri bogate.” (Vita Constantini IV, 22, 1-2)
Despre aplicarea hotărârii Sinodului I ecumenic privind sărbătorirea uniformă a datei Paştilor, găsim referiri în documentele sinodului din Antiohia (341), ţinut după moartea Sfântului Constantin (†337). Canonul I preciza că trebuie excomunicat cel care nu acceptă hotărârile de la Niceea şi sărbătoreşte Paştile cu iudeii: „Toţi cei ce îndrăznesc să desfiinţeze hotărârea sfântului şi marelui Sinod întrunit la Niceea, în fiinţa de faţă a evlaviosului şi de Dumnezeu prea iubitorul împărat Constantin, în privinţa sfintei sărbători a mântuitoarelor Paşti, să fie afurisiţi şi lepădaţi de Biserică dacă vor stărui a se împotrivi din pofta de ceartă împotriva celor bine hotărâte, şi aceasta să fie zise pentru laici. Iar dacă vreunul din proiestoşii Bisericii, episcop ori presbiter, ori diacon, va îndrăzni după hotărârea aceasta să se osebească spre zăpăcirea noroadelor şi spre tulburarea bisericilor şi să serbeze Paştile cu evreii, Sfântul Sinod a judecat ca acela să fie străin de Biserică de acum înainte.”
Prof. dr. Marian Ionescu
1 Canonul VII apostolic făcea strict deosebire între cele două sărbători: ,,Dacă vreun episcop, sau presviter, sau diacon va sărbători Sfânta Zi a Paştilor cu iudeii, înainte de echinocţiul de primăvară, să se caterisească”.
2 Sfântul Atanasie preciza că aria geografică unde dezacordul era foarte mare nu era bine definit, deci în afară de aceste localităţi se pare că ar fi existat şi altele
În timpul Sfântului Ambrozie, în partea de nord a Italiei, se aprinde o controversă legată strict de data Paştelui: „după calculele egiptenilor şi după definiţia Bisericii din Alexandria, mulţi episcopi din Biserica Romei, prin intermediul unei scrisori, aşteaptă încă părerea mea despre ziua când ar trebui celebrate Paştile.” (Ambrosius, Epistola XXXIII PL 16, 1027A-B)