Numele de ,,Toma” este forma ebraică a lui ,,Teom” sau ,,Tauma”, iar numele de ,,Didim”, în latineşte înseamnă „geamăn”, şi desemnează pe cel născut deodată cu alt frate. În mod simbolic, acest nume poate defini caracterul său dublu: credincios avântat sau îndoielnic. După unii, Sfântul Toma ar fi fost originar din oraşul grec Didyma (azi Didim din Turcia); după alţii, ar fi fost frate cu Iisus (el fiind Iuda-Toma, unul din cei patru copii ai lui Iosif. Cf. Faptele lui Toma sau Legenda lui Abgar). Ajunge unul dintre cei doisprezece apostoli ai Mântuitorului. Este chemat la apostolie împreună cu ceilalţi apostoli, numele său fiind, în listele evangheliştilor sinoptici, premergător celui al lui Matei (Mt. 10, 3; Mc. 3, 18; Lc. 6, 15), iar în Faptele Apostolilor celui al lui Filip (1, 13).
În Evanghelia după Ioan avem principalele date despre Sfântul Toma, el fiind menţionat în trei contexte precise. Mai întâi, pe drumul către Betania, atunci când el se oferă să moară împreună cu Iisus (In. 11, 16). Apoi, atunci când întrerupe ultima cuvântarea a Mântuitorului, numită Cuvântarea de despărţire, zicând: „Doamne, nu ştim unde Te duci şi cum putem şti calea” (In. 14, 5). În cele din urmă, îl găsim pe Toma îndoindu-se de Învierea Mântuitorului, legând acceptarea acestei minuni de atingerea rănilor de pe Trupul lui Hristos cel Înviat (In. 20, 24-29).
După Înălţarea Mântuitorului, Eusebiu de Cezarea ne spune că Toma ar fi propovăduit parţilor, iar după o tradiţie apocrifă el ar fi întreprins o călătorie misionară în ţinutul Indiei. Până astăzi, creştinii din Malabar se cred urmaşii lui Toma. Aceeaşi tradiţie menţionează că Toma ar fi murit martir la Calamina (Mylapore), lângă Madras, în India, fiind străpuns de o lance. Moaştele sale sunt păstrate până astăzi în Edessa (Urga, în Turcia) din anul 165 sau 394.
Nu avem nici o scriere canonică a lui Toma, însă îi sunt atribuite mai multe texte apocrife: 1) Apocalipsa lui Toma (scrisă în context maniheic, în sec. V şi descoperită în sec. XX); 2) Cartea lui Toma (datată în sec. IV şi descoperită în sec. XX); 3) Evanghelia copilăriei lui Iisus după Toma (text apocrif, care sugerează faptele minunate din copilăria pruncului Iisus); 4) Evanghelia după Toma (descoperită în 1945-1946, în Egiptul de Sus); 5) Faptele lui Toma (13 fapte, despre tot ceea ce a făcut Toma în India).
Teologia tomistă este legată de evenimentele relatate de Sfântul Ioan Teologul, în mod special cel aflat în legătură directă cu Învierea Mântuitorului. În descrierile ioaniene despre Toma descoperim atitudinea omului complet, care vine în faţa Mântuitorului aşa cum este. Astfel, Toma se arată dispus să moară împreună cu Hristos (In. 11, 16), dacă iudeii vor vrea să-L ucidă pe Domnul pentru învierea lui Lazăr. Apoi, curios de cele dumnezeieşti, se prezintă întrebând de „calea care duce la Tatăl” (In. 14, 5), ceea ce arată, deodată, un dor pe măsură de cele cereşti, dar şi o stare de necunoaştere a divinităţii lui Hristos. De asemenea, îl descoperim pe Toma îndurerat, îndoielnic şi fricos, bulversat de toate câte I se întâmplaseră lui Hristos şi de care voieşte să se convingă în cel mai simplu şi sigur mod de care dispunea ca om: să-L pipăie (detalii la: Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, PSB 41, pp. 744, 838-841, 1163-1165).
Acest ultim eveniment al îndoielii Sfântului Toma de Învierea Mântuitorului atrage atenţia ca fiind un fapt esenţial pentru care Sfântul Ioan consideră că merită detaliat. Este şi motivul pentru care Biserica, în cultul ei, i-a încredinţat o Duminică specială, prima după Învierea Mântuitorului, numită chiar Duminica Tomii.
Primul contact cu atitudinea lui Toma faţă de Învierea Mântuitorului îl putem identifica prin tema: credinţa prin vedere. Într-o primă şi simplă părere, acest tip de credinţă este adesea identificat mai mult cu necredinţa decât cu credinţa şi această părere se bazează mai întâi pe cuvintele lui Toma: „dacă nu voi vedea, nu voi crede” (In. 20, 25). Apoi, pe răspunsul pe care îl primeşte Toma direct de la Hristos: „nu fi necredincios, ci credincios” (In. 20, 27). Nu în ultimul rând, aceeaşi părere o are şi Sfântul Apostol Pavel atunci când arată că: „nădejdea care se vede nu mai e nădejde” (Rom. 8, 24).
Argumentele necredinţei tomiste sunt formulate în termenii binomului vedere-simţire: „dacă nu voi vedea/ dacă nu voi pune” (In. 20, 25). De fapt, însuşi suportul acestui tip de argumentaţie este unul de tip raţional/empiric şi el se bazează doar pe simţualitate. Dar, poate că tocmai acesta este motivul pentru care Sfântul Ioan redă evenimentul în Evanghelia sa, bineştiut fiind faptul că el este evanghelistul care răspunde celor care negau Întruparea Mântuitorului. Acestora le răspunde Sfântul Ioan mai întâi prin teologia Cuvântului întrupat/,,încarnat” (cap. 1, 1-17). Apoi, parcă intuind extinderea peste timp a aceloraşi negaţii asupra Învierii lui Hristos, le răspunde şi acestora prin atitudinea lui Toma (cap. 20, 24-29). Prin urmare, Toma se face mai întâi exponentul unui anume tip de cunoaştere, cel bazată pe cercetare, pe experiment, pe atingere.
Deşi acest tip de cunoaştere ar părea nelegitim în comparaţie cu credinţa, atitudinea Mântuitorului faţă de Toma contrazice această părere. Chiar am putea zice că Mântuitorul acceptă această atitudine, El Însuşi lăsând pe Toma să se încredinţeze prin atingerea coastei şi a mâinilor Sale. Dar şi ceilalţi ucenici, după cum va spune acelaşi evanghelist Ioan la începutul primei sale epistole soborniceşti au probat credinţa lor: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii […] vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi” (I In. 1, 1-4). Mai mult, chiar Hristos îi dă lui Toma răspuns pentru ambele direcţii ale îndoielii sale sau ale dorinţei sale de cunoaştere. Astfel, dorinţei de vedere îi răspunde prin cuvintele: „adu degetul încoace şi vezi mâinile Mele”, iar dorinţei de atingere prin: „ adu mâna ta şi o pune în coasta Mea” (In. 20, 27).
Plecând de la acest fapt, am putea spune că Mântuitorul Hristos procedează întocmai cu toţi cercetătorii acestei lumi. De fapt, aceştia, în analizele şi experimentele lor faţă de lucrurile şi legile creaţiei, ating mâinile lui Dumnezeu care le-a zidit şi coasta Sa din care au crescut. Şi credem că aşa stau lucrurile, întrucât Hristos, în ipostaza Sa de Creator, Proniator şi Mântuitor al creaţiei zideşte toate cu mâinile Sale, din coasta Sa (Fc. 2, 21-23). De aceea, orice experiment ştiinţific, orice argument filosofic are la bază un tip de cunoaştere divină, care stă ascunsă în legile creaţiei. Şi pentru că este tainică şi ascunsă, cunoaşterea divină este ignorată adesea, motiv pentru care se transformă în necredinţă şi necunoaştere pentru toţi aceia care nu-i acceptă această prezenţă tainică.Toma, dar şi ceilalţi apostoli cad pradă acestui tip de cunoaştere raţional-experimental, atâta timp cât încă nu se imprimase în ei Duhul cunoaşterii prin credinţă. Nu degeaba Hristos îi mustră pe ucenici că nu înţeleg (Mc. 8, 17 cf. Is. 9, 6), nu degeaba ucenicii erau ascunşi de frica iudeilor (In. 20, 14), nu degeaba vine Domnul la ei şi la Toma prin uşile încuiate (In. 20, 14, 26).
Dar lor, ucenicilor îndoielnici şi neîncrezători şi tuturor urmaşilor lor (fie din zona ştiinţei, fie din cea a teologiei), le dăruieşte Hristos cu un alt tip de cunoaştere, bazat pe încredere şi susţinut de Duhul Sfânt (I Cor. 2, 10). Este vorba despre cunoaşterea prin credinţă. Această cunoaştere are la bază iniţiativa lui Dumnezeu de a veni în maximă apropiere de toţi aceia care fac un pas spre El. Doar pe acest tip de cunoaştere îşi întemeiază Sfântul Ioan toată exprimarea sa cu privire la Dumnezeu, precum şi ceilalţi apostoli, întreaga lor propovăduire, semn că baza mântuirii noastre nu stă în puterea cuvintelor omeneşti meşteşugite, ci în adeverirea Duhului (I Cor. 2, 4).
Î
n imaginea de faţă, expresia „a venit Iisus la ei, uşile fiind încuiate” (In. 20, 19; 26), notată la venirea lui Hristos Înviat atât la ucenicii fără Toma, dar şi cu el, după opt zile de la Înviere, scoate în evidenţă fundamentarea cunoaşterii prin credinţă. Părintele profesor John Behr, decanul Facultăţii ,,Sfântul Vladimir” din New York, în conferinţa susţinută la Facultatea de Teologie din Bucureşti intitulată ,,Becoming human” arată că această ,,încăpere încuiată” reprezintă, în unele interpretări, „pântecul Fecioarei”. Iar prin faptul că Ioan nu vorbeşte de naşterea lui Dumnezeu din Fecioară, ci de naşterea omului din Dumnezeu subliniază tocmai faptul petrecut cu ucenicii prezenţi în foişorul Cinei după Înviere care, acum şi aici se nasc din Dumnezeu după asemănarea naşterii Fiului lui Dumnezeu din Fecioară. Deci, Hristos Se revelează deplin atunci când este sesizat în interior ca Mântuitor, pătimirile Sale fiind traiectoria prin care El pătrunde în interiorul fibrelor vieţii noastre în mod tainic, tot aşa cum a făcut-o în pântecul Fecioarei la naştere. Altfel spus, Hristos este prezent, după Înviere, înlăuntrul nostru, pătrunzând în fiecare dintre noi aşa cum a intrat la ucenici prin uşile încuiate, iar sesizarea Lui, fără argumente, întemeiază cunoaşterea înaltă a credinţei, căreia Hristos i-a dedicat o fericire specială rostită direct lui Toma, pentru cei care nu vor proceda ca el: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (In. 20, 29).
Această prezenţă interiorizată a lui Hristos în om se va amplifica şi desăvârşi prin Duhul Sfânt. Aşa le-a promis Hristos apostolilor Săi atât înainte cât şi după Înviere (In. 14, 26 şi 20, 22). Revărsarea Duhului Sfânt peste Apostoli, peste lume va creşte nemăsurat nelimitele Trupului lui Hristos în lume, Biserica Sa, prin apelarea Duhului Sfânt ca înlocuitor al cunoaşterii autonome, umaniste. Prezenţa Duhului Sfânt în noi coincide cu asimilarea noastră în Trupul lui Hristos prin credinţă şi întemeierea Împărăţiei Cerurilor înlăuntrul nostru (I Cor. 2, 9-10). Astfel, Duhul Sfânt Se uneşte cu duhul nostru, formând tipul de cunoaştere prin credinţă, interioară, adâncă, atribuită omului duhovnicesc şi opusă omului firesc (I Co. 2, 9-15), cea pe care Toma o anticipează şi o experimentează în întâlnirea cu Hristos după Înviere. Şi dacă ne-am mulţumi că Toma este ucenicul care din iconomia lui Dumnezeu nu a fost prezent nici la Adormirea Maicii Domnului împreună cu ceilalţi apostoli, atunci putem spune că Toma este, deodată, exponentul a două tipuri de cunoaştere: cea prin vedere sau experimentală şi cea prin credinţă sau duhovnicească. Totodată, Toma este şi subiectul prin care Hristos lucrează direct modalitatea trecerii de la una la alta. Astfel, neîncrederea specifică cunoaşterii omului firesc se poate amplifica şi chiar pietrifica prin raţionamente, argumente şi experimente dacă nu trece la o cunoaştere prin credinţă, interioară, duhovnicească, care nu o contrazice pe prima, ci o înnobilează surprinzător. De fapt, este vorba despre trecerea de la vederea şi simţirea lui Dumnezeu din creaţia sensibilă la trăirea Aceluiaşi Dumnezeu în ascuns pe baza raţiunilor din lucruri şi din certitudinea prezenţei Sale în noi prin Duhul Sfânt.
Dar, pentru aceasta omul are nevoie de două lucruri fundamentale, aşa cum sunt ele întemeiate de Hristos întrupat, expuse de Evanghelistul Ioan şi sesizate teologic, pentru noi, de părintele John Behr: „deschiderea Scripturilor şi Euharistia”. Dar, aceasta este altă temă pe care am putea-o numi ,,Prelungirea teologiei pe drumul către Emaus”, drum care a început, după încredinţarea lui Toma, cu Luca şi cu Cleopa şi care nu se mai termină. Pe acest drum, pe această cale este un permanent dute-vino al întâlnirii omului cu Dumnezeu, care se va plini la Parusie.
Prof. dr. Gheorghe Butuc,
Seminarul Teologic ,,Sf. Ap. Andrei” Galaţi