Alături de alte lucrări istorice des citate, textul imnografic al slujbei din 21 mai, prea puţin cunoscut şi folosit în studii constituie una dintre cele mai importante surse de reconstituire a chipului real al lui Constantin, ca om, ca împărat, ca sfânt. Acest lucru este uşor explicabil datorită apropierii imnografului, ca timp, de epoca împăratului Constantin, perioada care se poate aprecia ca fiind între 400 şi 500 de ani. La aceasta se adaugă şi sursele epocii, pe care imnograful le-a adunat şi valorificat. Dar, mai cu seamă, în baza conştiinţei tradiţiei creştine care a menţinut vie icoana Sfântului Constantin, nu în ultimul rând trebuie amintit faptul că textul a fost scris sub inspiraţia Duhului Sfânt, care a apropiat autorul de prototip şi l-a ferit de greşeli.
Constantin – împăratul
De la început, în conţinutul slujbei este precizat că darurile împăratului Constantin, prin care acesta a strălucit în istorie vin de la Dumnezeu: „Dat-ai, Iubitorule de oameni, binecredincioasei Tale slugi, înţelepciunea lui Solomon, blândeţile lui David şi dreapta-credinţă a Apostolilor, ca un Împărat al împăraţilor şi Domn al tuturor celor ce domnesc”1. Parafrazând parcă textul paulin de la Efeseni, cap. 6, în care citim despre „armătura Duhului” şi acomodându-l la contextul de faţă, sfântul imnograf îl descrie pe Constantin în toată strălucirea sa imperială, hiperbolizată prin luminoase însuşiri duhovniceşti: „Ca şi cu o porfiră îmbrăcându-te, mărite, cu milostivirea ca şi cu o hlamidă, cu bunele blândeţi, cu coroană de virtuţi te-ai împodobit, fiind cu mintea desăvârşit…”2.
Într-o primă dimensiune, chipul Sfântului Constantin este schiţat, în sens prefigurativ, în cele trei Paremii care se citesc în cadrul Vecerniei praznicului, deosebit de bine alese. Dintre acesta, a doua Paremie, de la proorocul Isaia (61, 10; 62, 1-5) face referire la însemnele imperialităţii – coroana şi hlamida împărătească, numite aici „podoabă”, respectiv „haina mântuirii şi veşmântul veseliei”. Aceste podoabe regale se regăsesc şi în vestimentaţia împăratului Constantin, care poartă cunună împărătească şi hlamidă, aşa cum şi este zugrăvit în icoana sa. Ambele elemente sugerează puterea de a stăpâni, cu darul lui Dumnezeu. A treia Paremie, tot de la Isaia (60, 1-15) poate fi considerată un tablou profetic al Constantinopolului, şi nu doar în dimensiunea spirituală a vieţii sale citadine. Acest nou oraş şi capitală imperială avea să fie plin de lumină şi strălucire. Capitala polarizează, atrage, astfel încât aici doresc să locuiască „feciori şi fete” şi tot aici „se va întoarce bogăţia mării”. Textul grăieşte de „cirezi de cămile de la Madiam şi Ghefar”, de „aur şi tămâie şi piatră scumpă” aduse de „corăbiile de la Tarsis”, de „oile Chidarului…berbecii Navaotului…, porumbii cu fiii lor”. Astfel spus, această nouă cetate, mai strălucitoare decât toate celelalte de dinaintea ei, avea să fie, pentru mai bine de un mileniu, „plină de veselie în neam şi în neam”, hrănindu-se din „laptele popoarelor şi din bogăţia împăraţilor”, deşi mereu vizat de „popoarele păgânilor”, care au năzuit mereu la frumuseţile şi tezaurul său. Marele vis al lui Constantin se împlineşte: oraşul ctitorit de el, din temelie, Constantinopolul avea să întreacă Roma şi să o depăşească, din punct de vedere al puterii de reprezentativitate, iar ca semnificaţie spirituală şi putere de cuprindere avea să rivalizeze chiar şi cu Ierusalimul. Şi astfel pot fi interpretate cuvintele „Te vei chema cetate a Domnului, Sion al sfântului lui Israel”.
Constantin – ,,slujitorul lui Hristos”
Bazileul a reuşit toate acestea înmulţind şi darurile native, moştenite de la mama sa, Sfânta Elena, şi pe cele primite de sus, prin propria-i lucrare şi viaţă. A înţeles că izvorul puterii sale este Dumnezeu: „Întâi, tu ţi-ai supus porfira de bună voie lui Hristos, pururea pomenite împărate, pe Dânsul cunoscându-L Dumnezeu şi Împărat peste toate, tuturor făcător de bine, de biruinţă dătător şi mai înalt decât toată stăpânia şi puterea”3. În manieră teologică şi duhovnicească, imnograful arată cum Sfântul Împărat a înţeles să urmeze lui Hristos şi să aplice modelul în baza căruia trebuia condus imperiul: cu inspiraţie cerească, având ca pilde conducători spirituali de seamă ai lumii vechi (Solomon – care a strălucit prin înţelepciune şi David – care a rămas simbolic pentru harul blândeţii) şi ai lumii noi (Apostolii – care sunt normativi pentru felul în care trebuie ascultat, urmat şi propovăduit Hristos, Stăpânul lumii). În cheia acestui triptic de idei se vede cum, prin Constantin, de fapt Însuşi Mântuitorul a condus împărăţia creştină, pentru care El a avut o iconomie aparte, atât pentru istoria lumii, dar mai ales pentru istoria Bisericii: „…pentru aceasta ţie, iubitorule de Hristos, împărăţia creştină ţi-a îndreptat Iisus, Iubitorul de oameni şi Mântuitorul sufletelor noastre”4.
Apogeul acestor izbânzi pe care suntem invitaţi a le contempla a fost pregătit de mai multe etape premergătoare. Ni se vorbeşte despre ungerea lui Constantin ca împărat, de momentul încoronării şi al întronizării sale: „… dar al împărăţiei primind de sus pe creştetul tău, căci cu untdelemn prin Duhul te-a uns pe tine mărite, Cuvântul, Cel ce este mai presus înfiinţat şi Domnul, de unde ai luat şi sceptrul împărătesc, înţelepte…”5. Astfel se poate afirma că „ungerea” lui Constantin, care se întemeia pe cutuma biblică (în Vechiul Testament erau unşi profeţii, arhiereii şi regii) a putut genera menţinerea, de către împărat, pe întreaga perioadă a vieţii, a titulaturii de „episcop cu problemele din afara Bisericii”, controversată şi atunci şi astăzi. Prochimenul sărbătorii punctează această idee: „Înălţat-am pe cel ales din poporul Meu; aflat-am pe David, sluga Mea, cu untdelemn sfânt L-am uns pe el”, completată de stihul acesteia – „Pentru aceasta, Te-a uns pe Tine, Dumnezeule, Dumnezeul Tău, cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtaşii Tăi”. Având însă harul lui Dumnezeu şi neamestecându-se în problemele esenţiale ale slujirii, predicării cuvântului şi conducerii poporului pe calea mântuirii – prerogative care aparţin clerului hirotonit, Împăratul Constantin a putut lucra pentru Biserică în problemele ei „cele din afară”, prin acestea înţelegându-se partea administrativă, patrimonială sau relaţionarea ei cu lumea politică sau cu lumea păgână a timpului. Pe de altă parte, această titulatură simbolică şi mai cu seamă lucrarea sa pentru Biserică l-au ţinut pe Împăratul Constantin în dreapta-credinţă în care a crescut de mic, lângă fericita sa mamă. În această dreaptă credinţă a devenit bărbat deplin şi a lucrat ca imperator: „Râvnitor fiind de Împărăţia cea de Sus, fericite Constantine, Împăratului şi Stăpânului tuturor, cu minte curată crezând, ai slujit…”6. De aceea, el s-a detaşat de ceilalţi conducători ai timpului, strălucind prin credinţă: „…tu între împăraţi cu dreaptă-credinţă te-ai arătat, legea Împăratului Ceresc păzind”7.
Constantin – sfântul
Statornicia în credinţă şi în lucrare, mai cu seamă în năzuinţele sale i-au creat lui Constantin o aură de sfânt, încă din viaţă: „Mânecând la Soarele cel neapus şi Stăpânul, împărate de Dumnezeu înţelepţite, de lumină plin te-ai făcut”8. Starea sa de necontenită înălţare sufletească a fost certificată de elementul fundamental al vieţii lui Constantin, pe care toţi biografii săi îl consemnează: arătarea semnului Sfintei Cruci. Este tocmai ceea ce chiar troparul praznicului consemnează: „Chipul Crucii tale pe cer văzându-l şi ca Pavel chemarea nu de la oameni luând, cel între împăraţi, apostolul Tău, Doamne…”. Este momentul maximal al vieţii sale, prin care el este „prins ca un bun vânat, biruitor şi neînvins împotriva văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi”9. La această cotă spirituală avea să rămână toată viaţa! Etapa iniţială a convertirii sale radicale, arătarea semnului Crucii la Pons Milvius, potrivit mărturiei imnografice este şi „chemare” dumnezeiască, dar este şi „dăruirea unui dumnezeiesc har”. De acum şi până la sfârşitul vieţii Constantin devine „una cu apostolii” şi „apostol” al Domnului, „de Hristos dorind, idolii a urât şi Biserica a ridicat pe pământ Celui ce S-a răstignit pentru noi”, arătându-se ostaş al cuvântului credinţei şi „batjocorind chipurile idolilor”10. Mai mult, împăratul se apleacă spre poporul său. El, „încununatul de Dumnezeu” şi „mărirea romanilor” se transformă şi în „bogăţia şi scutitorul săracilor şi al văduvelor, acoperământ al celor smeriţi şi al celor ce nu se pricep, îndreptător după adevăr al celor necăjiţi şi izbăvirea celor robiţi”. Ca împărat împlineşte porunca hristică a iubirii, sfinţindu-şi viaţa.
Sfântul Constantin – ajutătorul nostru
Pătrunderea în misterul acestei lucrări a împăratului Constantin continuă, imnele praznicului legând strălucirea domniei sale de finalul apoteotic al acesteia. Viaţa duhovnicească a lui Constantin şi dăruirea sa, în totalitate Domnului, conduc la o realitate eshatologică: sfârşitul vieţii sale pământeşti are să fie totuna cu începutul vieţii celei veşnice, a lui cu Hristos. Punctul de încopciere este tocmai primirea Tainei Sfântului Botez. Sfinţirea vieţii prin Botez şi încorporarea sa în Biserică au făcut ca toate strălucitele sale împliniri de împărat – daruri de la Împăratul Împăraţilor, să se întoarcă la Acesta. Este un altfel de „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate”. Nu într-un cadru liturgic, ci ca o concluzie şi încununare a vieţii: „Luminându-te cu razele Preasfântului Duh de la sfinţitul Silvestru, prin Botez te-ai arătat nebiruit, lumea ca un dar o ai dăruit Făcătorului tău şi împărăteasca cetate cea de Dumnezeu cinstitoare…”11. Din această inspirată întoarcere a întregii vieţi către Hristos, va fi ieşit tradiţia tabloului votiv, din iconografia bizantină. Tabloul redă pe ctitorul bisericii (ierarh, aristocrat, bazileu) oferind Stăpânului lumii macheta cu sfântul locaş. Ctitoria este, de fapt, darul lui Dumnezeu! Întotdeauna în Biserică, Darul se întoarce la Dăruitor! Constantinopolul poate fi înţeles, în această accepţiune, şi ca „Hristopoleos” – „Oraşul (cetatea) lui Hristos”.
Elementul imnografic care suscită dezbateri şi chiar polemici se leagă de primirea Botezului de către Constantin: a fost botezat prin mâinile episcopului semiarian Eusebiu de Nicomidia sau de dreptcredinciosul ierarh Silvestru al Romei? După cum se ştie, surse biografice contradictorii indică spre ambele persoane. Dezbaterea o lăsăm însă în seama istoricilor, dar menţionăm, ca sursă credibilă, şi nota imnografului care stabileşte botezul lui Constantin la Roma, prin mâinile episcopului Silvestru.
Astfel, împlinindu-şi viaţa prin Botez, el a fost receptat încă din timpul vieţii sale ca un împărat sfânt. De aceea este foarte greu de determinat timpul şi cadrul liturgic în care el a fost consacrat, oficial şi solemn, ca sfânt, în Ortodoxie. El a intrat pur şi simplu în conştiinţa poporului ca sfânt, încă din timpul vieţii, situaţie întâlnită adesea şi în cazul altor împăraţi sau domnitori, romani, greci ,români chiar, care au şi intrat mai apoi în calendarul Bisericii. De aceea astăzi credincioşii i se roagă aşa: „… pe tine te lăudăm, Constantine împărate, preacredinciosule…cu rugăciunile tale izbăveşte-ne pe noi de ispite”12. Mai mult: „Te rugăm pe tine, ca pe un preacălduros rugător, noi cei pământeşti, care după vrednicie prăznuirea ta cinstim, cu îndrăzneală să ne ceri nouă curăţire şi mare milă”.
În anul închinat cinstirii sale, şi noi, cei de la Dunărea de Jos, unde el a lucrat mult din punct de vedere administrativ şi misionar, îi cerem: ,,Sfinte Împărate Constantin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”
Pr. dr. Lucian Petroaia
1 Slujba Sfinţilor Împăraţi, stihiră la Vecernie, în Mineiul pe luna Mai, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1978, p. 153.
2 Canonul Sfinţilor Împăraţi, stihiră la Cântarea a 8-a, p. 162.
3 Ibidem.
4 Ibidem.
5 Slujba Utreniei, sedealna I, p. 157-158.
6 Slujba Sfinţilor Împăraţi, Canoanele, ,,Slavă…”, din Cântarea I., p.159.
7 Sedealna de după Polieleu, p. 158.
8 Canonul Sfinţilor Împăraţi, stihiră la Cântarea a V-a, p. 160.
9 Stihiră la Laude, p. 163.
10 Ibidem.
11 Ibidem, p. 153-154.
12 Utrenia Sfinţilor Împăraţi la sedelne, p. 158.