Definirea spiritualităţii poporului român la părintele profesor Dumitru Stăniloae este strâns legată de Biserică şi de Ortodoxie. Ea este o spiritualitate apropiată de cosmos, hrănită de Liturghie, hrănită de viaţa rurală, făcând însă un loc important şi reflecţiei, sensibilă la uman în toate aspectele sale1.
Ataşamentul faţă de spiritualitatea poporului, în care s-a născut şi a trăit, s-a clădit încă din copilărie, atunci când deschidea ochii într-o familie de buni creştini, în satul Vlădeni, judeţul Braşov, şi unde-i erau cultivate dragostea faţă de Biserică şi faţă de spaţiul în care trăia şi respira, văzut ca o unitate complexă, armonioasă şi generoasă de munţi, de dealuri, de văi, de şesuri, de păduri, de holde, de vii, de grădini2.
Dacă teologia părintelui profesor este prezentă în toate lucrările sale, spiritualitatea poporului nostru, o întâlnim tratată, mai în amănunt, în prima parte a activităţii sale, cea de la Sibiu3, atunci când a ocupat funcţia de redactor responsabil al ziarului Telegraful Român şi cea de rector al Academiei Teologice din Sibiu, între anii 1934 şi 1947, precum şi în ultima perioadă a vieţii, cea de după anul 1989.
Cartea părintelui profesor Reflecţii despre spiritualitatea poporului român (1992) se deschide cu uşurinţă sufletului celui ce o citeşte cu drag. Definirea spiritualităţii poporului nostru poate fi înţeleasă şi numai dacă lecturăm cuprinsul, unde găsim concepte şi idei lămuritoare în acest sens. Prezentăm, în cuvinte cheie, câteva dintre ele, în ordinea în care se regăsesc în cuprins: Dumnezeu, mântuire, înrădăcina-re, comuniune, cultura română, echilibru, armonie, seriozitate, luciditate, duioşie, ironie, umor, dor, omenie, ospitalitate, valoare, universal, sat românesc, folclor, raţiune, cuvânt, responsabilitate, judecată, iertare, datină.
În primul capitol, Câteva gânduri despre ontologia spiritualităţii româneşti (p. 5-32), este prezentată legătura dintre poporul român şi spaţiul în care acesta vieţuieşte, părăsirea acestui loc străvechi ducând la pierderea fiinţei sale. Acest capitol poate fi văzut şi ca un periplu prin istoria noastră cuminte şi aşezată, unde fiinţa noastră s-a menţinut între Occident şi Orient, cu acea ambivalenţă oriental-occidentală din care a rezultat deschiderea pentru culturile, modurile de trai, limbile şi înţelegerea străinilor.
Înrădăcinarea în acest spaţiu implică apărarea lui cu disperare, prin prinderea „cu unghiile” de pământul propriu, iar ruperea din acest spaţiu naşte o boală care poartă numele de „dor”. Acest ,,dor” cheamă la întoarcerea la spaţiul originar. Chipul ţării nu poate fi despărţit de chipul celor dragi, de chipul românesc. Există o corespondenţă între zâmbetul peisajului românesc şi zâmbetul feţei româneşti: unul s-a imprimat în celălalt. Feţele omeneşti răsar din peisajul ţării, sunt expresia lui umană, sunt peisajul care grăieşte şi te îmbie cu ospitalitatea lui. Peisajul ţării are faţă umană românească şi poartă veşmânt românesc. Faţa omului s-a imprimat în peisajul ţării, iar peisajul s-a imprimat în faţa omului.
Spaţiul ţării e spaţiul umanizat în mod românesc sau transfigurat în faţă românească, dat fiind că el capătă, prin afecţiune şi familiaritate faţă de el, o frumuseţe care depăşeşte trăsăturile inexpresive ale unei naturi văzute prin ochii obiectivi, ştiinţifici şi neutri. Această umanizare se resimte în viziunea personalistă şi liturgică a cosmosului, dezvoltată în spaţiul spiritual al Bizanţului, în special de Sfântul Maxim Mărturisitorul. Cosmosul este scăldat de comuniunea personală între oamenii ce se iubesc şi se doresc.
Persistenţa în peisajul propriu i-a dat puterea să nu părăsească, acest cadru liturgic românesc care l-a întărit şi i-a dat putere, persistând în comuniunea cu cei dragi, cu vii şi cu adormiţi. Românul nu face o separaţie între peisaj şi persoane, peisajul este profund personalizat. Peisajul este îmbrăcat într-un har cuceritor, strălucitor, indefinibil. În spiritualitatea poporului român este imprimată teologia patristică bizantină, care a pătruns prin duhul mănăstirilor.
Cel ce al doilea capitol, Unele din dimensiunile ethosului nostru (p. 32-106), afirmă că în spiritul nostru românesc există elemente variate şi chiar contradictorii ale Occidentului şi Orientului, aflate însă într-o sinteză şi într-un echilibru de maximă amplitudine.
Românul consideră că echilibrul constituie normalitatea existenţei, în care regăsim acea cuminţenie prin care se menţine sănătatea firii; un echilibru între trebuinţele trupului şi voinţa spiritului, spre a urma ţintele voite de el, primind în acest sens o educaţie prin literatura bizantină. Aminteşte aici o carte de căpătâi a neamului nostru, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, în care rolul minţii de păstrare a echilibrului personal este îmbinat cu rolul omului în păstrarea unei coeziuni pe plan social.
Alături de echilibru, armonie şi ospitalitate, prezente ca dimensiuni ale spiritualităţii noastre, este analizat şi dorul, prin care se trăieşte şi se simte cu durere prezenţa celor absenţi. În dor omul e singur, fără cel dorit, şi, în acelaşi timp, nu e singur: este cu cel dorit, reprezentat prin dor. Dorul aduce în cel stăpânit de el chipul celui dorit, dar aduce şi o durere, pentru că chipul adus de dor nu este cel adevărat. Dorul vine pe neaşteptate, năpraznic şi fierbinte, vine ca vântul, pentru că e legat de dragoste şi are uneori o violenţă care dă sentimentul că totul se sfârşeşte sub forţa lui. Există dorul de persoana iubită, dorul de părinţi, de fraţi, de sat sau de ţară. El este mărturia comuniunii adânci, duioase şi lucide, în care trăieşte poporul român.
Spiritualitatea o regăsim în toată viaţa satului românesc, în prezenţa ocrotitoare a lui Dumnezeu în toate, în cântecul, jocul, portul sau cuvintele cuviincioase cu care se exprimă ţăranul român, în responsabilitatea unora faţă de alţii, în strânsa lor comuniune, care se trăieşte cel mai accentuat în Liturghia duminicilor şi sărbătorilor.
Cel de-al treilea capitol, Câteva teme creştine în folclorul românesc (p. 107-158) înfăţişează faptul că în creaţiile folclorice ale poporului nostru sunt prezente adevărurile evanghelice, că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om real şi a umblat pe pământ, a vorbit cu oamenii şi nu a vieţuit în singurătate, de unde şi expresia „pe când umbla Dumnezeu pe pământ”, adică timpul din istorie când Dumnezeu a umblat pe pământ, în chip de om. Colindele, basmele, cântecele şi doinele noastre împletesc împrejurările concrete în care trăieşte poporul cu învăţătura evanghelică, la care se adaugă responsabilitatea, raţiunea şi armonia dintre oameni şi natură.
Dacă în capitolul precedent dorul era analizat ca dimensiune a etosului nostru, în acesta găsim o frumoasă şi emoţionantă analiză a dorului, ca sete după comuniunea cu cei depărtaţi, dar şi ca legătură cu cei adormiţi. Dorul este trăit şi cântat în acelaşi timp, iar jalea aici este unită cu o negrăită dulceaţă ce ne conduce spre întâlnirea cu cei absenţi în viaţa viitoare.
Nu există un alt popor care să cânte aşa de mult dorul. El dă cântecului o dulce duioşie şi o reflecţiune care se împletesc minunat în doină; doina are deci reflecţiunea unită cu sentimentul mângâietor pentru persoana despărţită, dar şi durerea pentru depărtarea de ea, ceea ce face ca ea să fie unică în lume prin profunzimea spiritualităţii pe care o iradiază.
Dorul este prezent şi la apropierea morţii, unde copleşeşte spaţiul, timpul şi moartea. Cei ce trăiesc, grăiesc cu cei ce au fost. Dorul de cei morţi este un temei pentru pomenirea lor. El întreţine o comuniune efectivă între cei vii şi cei adormiţi. Dragostea şi mila care uneşte pe părinţi şi copii învinge şi moartea. Mama nu-şi poate închipui că dragostea pentru copilul plecat la cele veşnice, va înceta vreodată, deci nici că el va înceta vreodată să existe.
Părinţii simt responsabilitatea pentru copiii adormiţi, dar şi fiii adormiţi pentru părinţii bătrâni, această răspundere reciprocă neavând limite, la fel ca şi dorul.
În atitudinea poporului român faţă de cei care pleacă la cele veşnice este prezentă învăţătura creştină, prin pomenirile care urmează după aceea şi prin obiceiul iertării celui mort. Ele sunt mijloace de umanizare, cu mare efect în viaţa poporului român.
Ultimul capitol, al patrulea, Spiritualitatea creştină a poporului român tâlcuită în câteva din expresiile şi datinile lui (p. 159-161) subliniază că fundamentul spiritualităţii noastre este credinţa creştină, în legea de supremă nobleţe a lui Hristos, care este numită „lege românească” sau „lege strămoşească”.
Omului, între lucruri îi este „urât”, ceea ce înseamnă că fundamentală pentru existenţa sa nu este o esenţă impersonală, ci o comunicare interpersonală, pe care o găseşte în Sfânta Treime, atât de familiară românului, care foloseşte expresiile „Dumnezeu drăguţul”, „Măicuţa Domnului”, iar din dor de Rai, unde Se află Dumnezeu, numeşte acel loc frumos drept „gură de Rai”.
Spiritualitatea se regăseşte în comuniune; numai în comuniunea bucuroasă cu alţii se înnobilează omul, care se hrăneşte din taina comuniunii cu Sfânta Treime.
Părintele Dumitru Stăniloae ne prezintă o spiritualitate pe care a trăit-o şi de care nu se poate despărţi, spiritualitate pe care ne-o transmite şi nouă. Cele mai multe situaţii, în care ea fost analizată, au fost trăite de părintele profesor, unele dintre ele la cote maxime de exprimare, mai ales cele referitoare la dorul faţă de cei depărtaţi sau adormiţi.
Spiritualitatea poporului ro-mân este spiritualitatea noastră, trăită la propriu, pe care o simţim şi noi astăzi şi de care nu ne putem despărţi, pentru că ea face parte din fiinţa noastră, care trăieşte în comuniune cu Biserica lui Hristos şi urcă în împărăţia veşnică şi plină de frumuseţe, lumină şi bucurie a Sfintei Treimi.
Pr. lect. dr. Ovidiu Soare,
Departamentul Teologic
al Facultăţii de Istorie, Filosofie şi Teologie
a Universităţii ,,Dunărea de Jos”- Galaţi
1 Marc-Antoine Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, Mică dogmatică vorbită, Editura Deisis, Sibiu, 2007, p. 20-21.
2 Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1992, p. 9.
3 Nu trebuie uitată nici poziţia critică, pe care a avut-o părintele profesor Stăniloae, în anul 1942, faţă de afirmaţiile prin care Lucian Blaga susţinea că spiritualitatea românească nu se poate limita la creştinism şi la ortodoxie, şi unde apără spiritualitatea noastră, susţinând că nu se poate face o distincţie între spiritualitatea românească şi creştinism, ci că ele trebuie înţelese împreună. Toate acestea au apărut în lucrarea Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi Ortodoxie, Sibiu, 1942, 150 p.