Opera teologică a părintelui Dumitru Stăniloae este socotită reflexul unei „teologii a experienţei”, care depăşeşte tiparele gândirii teologice şi filosofice abstracte, prin caracterul de sinteză neopatristică, integratoare şi unificatoare. Limbajul elevat prin înduhovnicire folosit de Sfinţii Părinţi este preluat de părintele Stăniloae şi adaptat realităţilor contemporane, oferind răspunsuri la întrebări fundamentale. Este cunoscut faptul că interesul accentuat pentru Patristică al marelui teolog român a început în 1938, odată cu redactarea unei monografii despre Sfântul Grigorie Palama (Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama), ulterior, părintele Stăniloae traducând fragmente din opera acestuia în Filocalia vol. VII (Bucureşti, 1977). Din acea perioadă, prin influenţa decisivă a teologiei şi misticii palamite, axa viziunii teologice a părintelui Dumitru Stăniloae devine distincţia dintre Fiinţa divină triipostatică şi lucrările sau energiile dumnezeieşti necreate, ca manifestări ale iubirii lui Dumnezeu, prin care El creează lumea, o susţine, intervine în ea, coboară pe firul lor până la om, pentru a-l ridica la Sine; iar omul, prin conlucrarea cu aceste energii, adunate în buchetul harului divin – care izvorăşte din Hristos cel înviat şi se împărtăşeşte în Sfintele Taine – poate deveni Dumnezeu după har, poate participa la comuniunea de viaţă eternă cu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cu alte cuvinte, învăţătura despre harul divin necreat străbate ca un fir roşu întreaga desfăşurare teologică dogmatică a părintelui Stăniloae, dată în triadologie, antropologie, hristologie sau eclesiologie, astfel încât putem spune că el se exprimă, precum Sf. Grigorie Palama, ca un teolog al harului.
Pentru Părintele Stăniloae, energiile dumnezeieşti necreate nu reprezintă un concept abstract, ci „infinitele şi veşnic diferitele moduri de manifestare a iubirii lui Dumnezeu” sau „atributele lui Dumnezeu în mişcare”- adică omul, cunoscând că Dumnezeu este bun, iubitor sau milostiv, experiază de fapt lucrările Lui necreate, căci Fiinţa divină în Sine rămâne de nepătruns, incognoscibilă. Iar harul – darul pentru om al acestor energii necreate – reprezintă „fereastra deschisă către infinitatea lui Dumnezeu ca Persoană”, puntea comunicării cu El, „haina de lumină” în care Îl putem vedea. Părintele Stăniloae arată că învăţătura Sf. Grigorie Palama „e o concepţie teologică abisală. Dumnezeu în Fiinţă e un adânc nepătruns, necomunicabil, neschimbabil. Dar din acest adânc emană puteri şi lucrări în care nu se scurge însăşi Fiinţa. Acestea sunt altceva decât Fiinţa. Ele pot fi nenumărate, precum abisul Fiinţei este fără de sfârşit”.
Dacă cea mai mare pierdere a omului căzut în păcat a fost lipsirea sa de harul dumnezeiesc, cel mai mare câştig a fost redobândirea pentru noi, de către Hristos, prin Întrupare, Jertfă şi Înviere a acestui dar dumnezeiesc. Când Fiul lui Dumnezeu Şi-a asumat natura umană, El a izbăvit-o de corupţie şi moarte şi a îndumnezeit-o prin harul Duhului Sfânt. Părintele Stăniloae adoptă interpretarea palamită când vorbeşte de restaurarea firii umane şi nu a ipostasurilor umane individuale. Hristos a înnoit „nu ipostasul nostru, ci natura noastră, pe care Şi-a asumat-o, unită cu Acesta în propriul Său ipostas. Trupul lui Hristos este unicul punct de contact al omului cu Dumnezeu” (Sf. Grigorie Palama). Prin îndumnezeirea firii umane a Mântuitorului, Trupul Său a devenit o sursă inepuizabilă a harului, transmiţând această energie divină oamenilor şi, astfel, îndumnezeindu-i.
Actualizarea de către părintele Stăniloae a învăţăturii palamite despre energiile dumnezeieşti necreate este de o importanţă covârşitoare pentru înţelegerea de către omul modern a relaţiei sale cu Dumnezeu şi a relaţiei lui Dumnezeu cu lumea. Pe de o parte, transcendenţa lui Dumnezeu nu mai este confundată cu absenţa Lui din creaţie, ultima şi cea mai gravă consecinţă a teologiei scolastice apusene, care, prin doctrina graţiei create, a determinat incontestabila criză spirituală a Occidentului.
Pe de altă parte, înţelegerea prezenţei lui Dumnezeu în lume prin energiile Sale necreate, distincte de Fiinţa Sa, evită alunecarea în cealaltă extremă, a panteismului filosofiilor orientale, care conduce către depersonalizare şi aneantizare.
Primirea de către om a harului necreat, în baia Sfântului Botez, reprezintă doar începutul unui drum anevoios, al urcuşului spiritual de la chipul lui Dumnezeu, care îşi recapătă strălucirea cea dintâi, la asemănarea cu El, la desăvârşire, la îndumnezeire. Tratatul de Spiritualitate ortodoxă (1981) al Părintelui Stăniloae, structurat pe cele trei etape ale acestui urcuş – purificarea, iluminarea, îndumnezeirea – face dese trimiteri la teologia Sf. Grigorie Palama. Conlucrarea cu harul primit în Sfintele Taine, care are ca reflex libertatea (patima înseamnă robie), conduce credinciosul către spiritualizare, desăvârşire prin practica isihastă a rugăciunii inimii şi vederea luminii dumnezeieşti.
Rugăciunea inimii înseamnă coborârea minţii în inimă; mintea umană trebuie să uite de toate lucrurile pentru a putea să se vadă pe sine şi să vadă în sine sau dincolo de sine, pentru a-L experia pe Dumnezeu. Vederea lui Dumnezeu prin mintea care se uită în sine sau dincolo de sine este un act de dragoste faţă de Dumnezeu. În acest fel, mintea umană primeşte transparenţă de la Dumnezeu, Îl poate vedea, Dumnezeu este experiat de om, care se bucură de o relaţie pură şi cu alte fiinţe sau lucruri. Inima, în care mintea coboară prin rugăciune, devine locul de întâlnire şi sinteza tainică naturală dintre suflet şi trup, dintre omul întreg şi har. Iar lumina harului devine, uneori, perceptibilă şi pentru ochii trupeşti, ceea ce este o mare minune, aşa cum s-a întâmplat pe muntele Tabor. Părintele Stăniloae arată, urmând Sfântului Grigorie Palama, că lumina aceasta „nu e nici înger, nici mintea însăşi, nici natura lui Dumnezeu, depăşeşte toate exis-tenţele, nu are o numire proprie, nu aparţine cunoştinţei”; ea este „răpirea spre Domnul” şi unirea cu El, e „singura lumină adevărată, eternă, neschimbată, prin care devenim şi noi lumină, ca nişte fii ai luminii”.
În concluzie, părintele Stăniloae, preluând şi actualizând teologia Sf. Grigorie Palama, arată că miza extraordinară a conlucrării omului cu harul – lumina divină necreată – este conştiinţa de filiaţie a acestuia în raport cu Creatorul, transparenţa sufletului faţă de Dumnezeu şi puterea interioară de a avansa pe calea îndumnezeirii.
Pr. lect. univ. dr. Sorin Marinescu,
Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie
din cadrul Universităţii ,,Dunărea de Jos”, Galaţi