Ce este un pictor de icoane?

Pictarea unei icoane este la îndemâna tuturor, dar nu oricine poate stăpâni şi măiestria de a le zugrăvi în concordanţă cu erminia Bisericii şi cu frica lui Dumnezeu. Deşi poate părea că pictorul de icoană ortodoxă are nevoie de multă îndemânare şi pregătire în artă, totuşi, paradoxal, lucrul esenţial care se cere este curăţirea sufletului pentru a vedea, mai înainte, chipul lui Dumnezeu şi al Sfinţilor.

Aşa reiese din microinterviurile pe care le-am avut cu câţiva pictori de icoane din eparhia noastră:

1. De ce aţi ales să pictaţi icoane?

Legătura dintre mine şi icoană s-a produs invers. Ea a fost cea care m-a chemat, cucerindu-mă prin armonie şi simplitate. Nu mi-am propus de mic să îmbrăţişez acest meşteşug şi nici nu mi-am închipuit vreodată că voi picta portrete, ba mai mult, chipuri de sfinţi. Am pătruns în lumea icoanei, aruncându-mi timid privirea pe această „fereastră” şi cu paşi mărunţi am început să înţeleg o mică parte a tainelor ei.

2. Cum este un pictor de icoane faţă de un pictor „obişnuit”?

Şi unii şi alţii sunt tot pictori. Trăirile lor sunt aceleaşi, chiar dacă se manifestă în direcţii diferite. Un pictor, de orice natură ar fi el, se foloseşte de inspiraţie, de talent, de cunoştinţe plastice, de experienţă pentru a realiza o lucrare. Mesajul este acelaşi în esenţă, dar capătă multiple forme, fiind trecut prin filtrul personalităţii fiecăruia.

3. Ce înseamnă să zugrăveşti imaginea lui Dumnezeu în lume?

Zugrăvirea imaginii lui Dumnezeu reprezintă pentru mine o cale de mărturisire a credinţei  ortodoxe, dar şi un mod de propovăduire a Evangheliei. Aşa cum un preot îşi alege cuvintele pentru a predica, în aceeaşi manieră încerc şi eu să-mi aleg planul iconografic, tematica scenelor, dar şi culorile, încât mesajul să ajungă la inimile oamenilor.

4. Ce simţiţi când pictaţi chipurile sfinţilor?

Pictarea chipului unui sfânt face parte din ultima etapă de lucru a unei icoane. Este un moment de teamă, indiferent de cât de bine stăpâneşti tehnica. Această teamă dispare în momentul în care ceri ajutor sfântului pe care urmează să-l pictezi. Sfinţii îşi descoperă identitatea prin mâinile iconarilor, dăruindu-le o bucurie asemănătoare cu cea a celor care sunt înştiinţaţi în vis de existenţa unor sfinte moaşte.

5. Cum vă pregătiţi pentru a picta o icoană?

Pentru a picta o icoană este nevoie de multă linişte sufletească. Zbuciumul vieţii cotidiene trebuie domolit cu multă rugăciune! Icoana este cea care mă domoleşte, îmi aşază gândurile în ordine, mă linişteşte. În această stare de linişte timpul parcă se opreşte şi observ cu uimire cum, în doar câteva clipe, lucrarea progresează. Focul mistuitor care ardea la începutul lucrului ajunge acum la nivelul făcliei din candelă. Buzele murmură isonul unei cântări bisericeşti ce umple încăperea în surdină. În această atmosferă, a peşterii din Bethleem, iconarul aşteaptă în poziţia lui smerită de lucru, Întruparea. El cere permisiunea de a-L cuprinde pe Cel necuprins în lungimea, lăţimea şi înălţimea icoanei.

Valentin Palade

1. Din pronia lui Dumnezeu, care este grija lui pentru toţi oamenii s-a întâmplat ca în urmă cu 8 ani să dau admiterea pentru intrarea în Seminarul Teologic. Nu ştiam nimic despre clasa de Pictură bisericească din cadrul liceului, eu dorind să dau iniţial la pastorală. Atras de latura artistică, şi încurajat fiind de părinţi şi de cei din jur am zis să încerc a învăţa acest meşteşug, despre care recunosc, la momentul respectiv, aveam o vagă idee. N-am crezut că acest univers al zugrăvirii chipurilor sfinte este atât de complex, ulterior cu trecerea anilor descoperind, alături de profesorii pe care am avut şansa să-i întâlnesc, cât de minunat este Dumnezeu în toate lucrurile Sale şi cum nimic nu este întâmplător, că toate sunt puse în rânduială şi toate lucrurile au o pedagogie a lor, chiar şi pictura bisericească.

2. Consider că nu e mare diferenţă între un pictor de icoane şi unul obişnuit! Atât în liceu, cât şi în facultate am început studiul icoanei prin lecţii aprofundate după natura statică, anatomia corpului uman definită prin sistemul osos şi cel muscular, studii de compoziţie, de perspectivă, peisaj, arhitectură, studii după statuile greceşti şi romane vechi cât şi după modele de icoană, frescă şi mozaic bizantin din perioada creştină, fiind atenţi totodată şi la curentele artistice ale diverselor civilazatii din toate timpurile, până astăzi. Toate acestea au dus la formarea noastră nu numai că pictori bisericeşti, cât şi ca pictori „obişnuiţi”. Pentru a fi pictor bisericesc ai nevoie de o sinteză a lucrurilor, de o înţelegere a formelor, or aceasta nu este posibil dacă nu se fac studii preliminare după ceea ce este real şi ce ne înconjoară! Cennino Cennini, în tratatul său de pictură, aminteşte că atunci când te-ai deprins puţin în ale desenului să nu treacă o zi în care să nu faci schiţe după natura. Un singur lucru ţin să-l amintesc. Canoanele bisericeşti ne deosebesc puţin de aceşti pictori bisericeşti prin interdicţia de a picta nuduri, dorindu-se din partea noastră o conduită decentă pe întreg parcursul vieţii noastre. Dar, în linii mari, atât pictorii bisericeşti, cât şi ceilalţi facem parte din aceeaşi breaslă, pentru că avem aceeaşi bază de pornire şi de înţelegere a formelor. Şi la noi şi la ei totul pleacă de la un punct şi o linie.

3. Există foarte multe tratate în acest sens. Foarte mulţi Sfinţi Părinţi au dat răspunsul la această întrebare pentru a se apăra împotriva ereziilor iconoclaste apărute din pricina celor care respingeau icoana şi totodată şi ideea cum că e posibil de a picta firea omenească a lui Dumnezeu-Fiul. Iată că aceste erezii şi gânduri viclene au fost înlăturate şi astăzi fiecare casă a creştinului se bucură de prezenţa chipurilor din icoane, fiecare şcoală şi unitate de învăţământ, fiecare spital, la răspântii de drumuri, omul înţelegând nevoia de a-L vedea pe Dumnezeu în icoana şi de a-i cere povaţă şi acoperământ pe cale. Iată că icoana nu e numai un obiect de cult, ci e o prezenţă pe care omul şi-o doreşte pururi lângă el, atât în momentele de încercare, cât şi în cele de mulţumire şi bucurie. Icoana aduce raiul mai aproape de ochii noştri cei trupeşti cât şi sufleteşti, omul prin icoana reflectând la sine, gândindu-se şi raportându-se la o scară de valori cerească, reflectând asupra vieţii sfinţilor pe care îi cinsteşte în icoană. Răspândirea în întreaga lume a icoanelor e un mod de propovăduire a noastră, pentru că, precum se spune, evangheliştii au propovăduit cuvântul lui Dumnezeu prin scris, iar noi, pictorii bisericeşti, îl propovăduim şi îl facem cunoscut oamenilor prin zugrăvirea Sfântului Său Chip, cât şi ale sfinţilor, care sunt casnicii Lui.

4. Când pictez chipurile sfinţilor încerc, pe cât posibil, să mă detaşez de problemele cotidiene. Câteodată stau şi mă gândesc cum mă priveşte oare pe mine sfântul în acele momente când ştie că intenţionez să-l pictez şi să-l aduc spre cinstire înaintea oamenilor. Noi pictorii suntem doar creatori, bucuria noastră concretizându-se în momentul în care vedem că cineva se închină chipurilor zugrăvite de noi prin ajutorul sfinţilor rugători care au fost alături de noi în momentul în care i-am pictat. Când pictez mă gândesc că indiferent unde ar ajunge icoana pe care o fac şi chiar dacă oamenii cărora le-o încredinţez nu sunt foarte evlavioşi, am această linişte sufletească că acel chip zugrăvit din icoana îi păzeşte, îi povăţuieşte şi că la un moment dat îi va îndemna să-şi îndrepte nu numai ochii trupeşti, cât şi ochii sufletului către el. Câteodată mă gândesc, în liniştea mea, când pictez, că orice icoană e făcătoare de minuni, pentru că nu materia, ci chipul celui zugrăvit spre care tu priveşti acela face minunea, şi că acea icoană va ajunge în casa unui om, dăruindu-i acestuia prin rugăciunile pe care le va îndrepta către ea, sănătate, spor în toate şi alinarea suferinţelor sale. Mă bucură că din ce în ce mai mulţi tineri se îndreaptă spre deprinderea acestui meşteşug de o mare frumuseţe spirituală, sporind astfel lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în lume. Îmi dau seama că suntem atât de mici în faţa unor asemenea minuni, şi că acolo unde voieşte Dumnezeu se biruieşte rânduiala firii. Un motto pe care l-am învăţat pe şantierul de pictură unde lucrez este următorul: Noi, pictorii, facem toate aceste lucruri – prin oameni, cu oameni, şi pentru oameni!

5. „…curăţeşte din inima mea toată întinăciunea păcatului şi scrie în ea preasfântă voia Ta. Întăreşte-mi voia minţii şi mă luminează cu puterea Preasfântului Tău Duh, întărindu-mi neputincioasele mele mâini ,spre bineplăcuta Ţie zugrăvire a sfintei Tale icoane…” (Aceste cuvinte sunt desprinse din Rugăciunea Iconarului, culeasă dintr-o carte scrisă de Monahia Iuliana „numită Truda Iconarului” (tradusă din limba rusă de Evdochia Savga.) Iată, prin aceste cuvinte, ne dăm seama că lucru mare şi înfricoşător este pentru noi, pictorii bisericeşti, această îndeletnicire. Îi cerem lui Dumnezeu iertare de relele ce am făcut, încercam să iertăm tuturor, încercăm să fim mai buni şi astfel fiecare icoană pictată devine practic ca un început bun de pocăinţă înaintea lui Dumnezeu, o nouă încercare de a trece peste ispite ştiind că e greu, dar având pururi nădejdea în Dumnezeu. Tuturor Dumnezeu ne-a dat câte un talant, câte o îndeletnicire, câte o misiune în această lume. Indiferent de lucrul pe care îl facem trebuie să-i cerem ajutor lui Dumnezeu. Iconarii nu se deosebesc de ceilalţi oameni, pentru că şi ei sunt datori să respecte legile morale şi poruncile dumnezeieşti. Toţi deopotrivă ne îndreptăm gândul spre Dumnezeu la începutul unui lucru sau la începutul serviciului.Toţi, de asemenea, trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru lucrul pe care l-am făcut. Astfel Dumnezeu ne iubeşte pe toţi în mod egal nefăcând diferenţe de statut social. Pentru noi ca pictori bisericeşti consider că este important să conştientizăm lucrul pe care îl facem şi să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne îndrepte paşii şi mintea, spre a gândi cele bune şi de folos!

Marian Haivaniuc

1. Am ales să pictez icoane pentru  a fi mai bun, având un suflet curat, o trezvie continuă pe drumul mânturii  şi pentru a face oamenii mai buni, mai conştienţi de scopul pe care îl au în această viaţă şi nu în ultimul rând de a arăta cum este Frumosul  reprezentat de Iisus Hristos.

2. Pictorul de icoane faţă de un pictor obişnuit este din Biserică şi trăieşte în Biserică.

3. Să  ai cinstea de a propovădui Evanghelia cu ajutorul culorilor.

4. Dorinţa de a face mai mult în vederea dobândirii mânturii şi nevrednicia mea.

5. Când doresc să pictez o icoană, primul lucru pe care îl fac este acela de a mă spovedi şi de a cere binecuvântare de la părintele duhovnic, apoi citesc acatistul, viaţa sfântului sau sfintei  şi apoi  Rugăciunea iconarului, fac semnul Sfintei Cruci, zic „Doamne ajută!” şi apoi mă apuc de pictat.

Gheorghe C. Brătuleanu