La Editura Basilica a Patriarhiei Române a apărut recent volumul „Asistenţa social-filantropică şi medicală organizată de Biserica Ortodoxă Română, în trecut şi astăzi”. Volumul a fost coordonat de părintele Constantin Pătuleanu, consilier patriarhal coordonator al Sectorului teologic-educaţional.
În prima parte a volumului sunt descrise începuturile biblice ale filantropiei creştine, iar în partea a doua se rememorează câteva aspecte ale operei sociale a Sfinţilor Părinţi.
Biserica şi spitalul sunt două spaţii complementare în demersul redobândirii sănătăţii fiinţei umane. Poruncile lui Hristos pornesc de la realitatea bolii omului şi ţintesc spre tămăduirea lui. Nici prescripţiile doctorului nu sunt nişte formule de legi, ci pornesc de la boala omului şi vizează vindecarea lui.
Ideea generoasă a filantropiei şi a spitalizării celor aflaţi în boli şi suferinţe a fost cunoscută încă din Antichitate. În ciuda acestui ideal nobil, popoare cu o civilizaţie înaintată, precum egiptenii şi babilonienii nu au cunoscut sau practicat instituţia spitalicească de stat sau cea particulară.
O primă linie în istoria medicinei este trasată de regele Hammurabi, prin codul justiţiei, ce includea cerinţa către popor de a-i ajuta pe cei ce sunt în suferinţă. În Israel, poporul evreu are credinţa că Dumnezeu aşteaptă ca oamenii să-i ajute pe cei săraci şi pe cei în suferinţă. Cartea Levitic rămâne în iudaism autoritatea scripturistică cea mai influentă în ceea ce priveşte îngrijirea sănătăţii. Deşi legislaţia evreiască cuprinde un număr bogat de prescripţii medicale, în special igienice, poporul evreu nu a ajuns la ideea unei asistenţe organizate pentru cei aflaţi în suferinţă.
În două articole din carte este amintit rolul esenţial pe care l-au avut la naşterea şi dezvoltarea instituţiilor socio-medicale Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Primul a ridicat, în anul 369, într-un cartier periferic din Cezareea, un complex de asistenţă socială şi sanitară. Acest aşezământ, numit „Vasiliada”, după numele său era un demers destinat suplinirii carenţei statului, în acest domeniu. Episcopul Cezareii se adresează şi autorităţilor, pentru sprijin, cu scopul de a da consistenţă demersurilor sale filantropice. În acest sens, Sfântul Vasile şi-a lărgit sfera de cuprindere de la săracii înfometaţi la cei bolnavi, cu precădere alegându-i pe aceştia din rândul orfanilor, văduvelor, bătrânilor, călătorilor şi străinilor. Aşezămintele sale, concepute ca un fel de cetate în marginea oraşului urmau să-i adune într-un loc pe toţi aceşti dezmoşteniţi ai sorţii şi să le asigure o viaţă cât de cât acceptabilă. Fireşte că nu se gândea să-i ţină ca pe nişte pensionari inactivi, ci a rânduit ateliere şi alte forme de muncă în comun, pentru cei valizi. Mai mult, a înfiinţat şi şcoli pentru cei apţi în această direcţie. Bolnavilor le asigura medici şi medicamente, precum şi personal de îngrijire.
În ţara noastră, activitatea filantropică a apărut în jurul mănăstirilor şi a avut o evoluţie asemănătoare celor din alte ţări ortodoxe vecine. Primele aşezăminte în care se desfăşurau activităţi sociale au fost aşa-numitele ,,bolniţe” mănăstireşti, unde erau îngrijiţi călugării bolnavi. În anul 1704, spătarul Mihai Cantacuzino a întemeiat o mănăstire şi primul spital din Ţara Românească, cu o capacitate de 24 de paturi.
În cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea se constată un fenomen remarcabil: apariţia, pe lângă marile mănăstiri, a unei noi bolniţe, cu caracter de spital, sub influenţa instituţiilor laice de acest gen, fenomen ilustrat mai ales de aşezămintele create la Neamţ, din iniţiativa stareţului Paisie Velicicovski. Tot în secolul al XVIII-lea, sub influenţa apuseană, s-a introdus termenul latin de ,,spital”.
În anul 1862, Doamna Elena Cuza, împreună cu organele bisericeşti contribuie la zidirea unui aşezământ de fete orfane – „Azilul Elena Doamna”, situat lângă Palatul Cotroceni din Bucureşti, cu o capacitate de 100 de locuri. În următorii 3-4 ani creşte capacitatea de cazare a acestui aşezământ social, ajungând la 400 de locuri.
În ultimii ani, la iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi a ierarhilor eparhioţi, cu implicarea preoţilor sau a credincioşilor, s-au înfiinţat aşezăminte, asociaţii şi fundaţii, cu caracter social-filantropic, care funcţionează în Biserica noastră. Acestea contribuie la buna funcţionare a aşezămintelor de asistenţă socială şi participă la derularea programelor sociale parohiale, cu resurse umane şi financiare.
Preotul de spital oferă bolnavului şi o viziune echilibrată asupra manierei de receptare a bolii. Bolnavul care idolatrizează medicii sau medicamentele este sfătuit să nu înlocuiască credinţa în Dumnezeu cu credinţa exacerbată în terapia lumească, deoarece, ca şi în cazul tuturor talentelor, abilităţilor, ştiinţelor şi tehnologiilor umane, şi cele ale medicinei sunt utilizate adecvat cât timp nu ocupă locul central, care este locul Domnului Hristos – Marele Tămăduitor.
Pe de altă parte, preotul este dator să-i descopere bolnavului faptul că suferinţa nu este o stare naturală, creată de Dumnezeu pentru fiinţa umană. De aceea bolnavul este ghidat spre recunoaşterea rolului special al medicului, care prin medicamentele prescrise îşi pune în lucrare energiile dumnezeieşti răspândite de Dumnezeu în creaţia Sa.
Pentru că boala nu apare aleatoriu în viaţa omului, preotul de caritate este cel mai în măsură să întărească, pentru cei suferinzi, convingerea că Dumnezeu este prezent în mod tainic lângă patul bolnavilor, deoarece tot El, de-a lungul timpului, a vindecat pe mulţi oameni, prin prezenţa Lui şi prin intervenţia Lui, prin cuvânt, prin atingere, prin punerea mâinilor, prin alungarea demonilor, prin rugăciune către Dumnezeu-Tatăl, prin folosirea materiei acestei lumi, din revărsarea iubirii Lui.
O cale înţeleaptă de a-l călăuzi spre o astfel de concepţie este aceea de a-i descoperi dimensiunea rugăciunii. Rugăciunea ocupă locul central în lupta împotriva bolilor, aşa cum ilustrează şi Sfântul Apostol Iacov. „Este cineva bolnav între voi? Să se roage” (Iacov 5, 13). Pentru ca rugăciunea să-şi facă lucrarea în sufletul celui bolnav, preotul îi descoperă acestuia sensul răbdării în momentele grele când, mai mult decât suferinţa, pe om îl macină gânduri despre durata bolii şi necazurile aduse de ea. Acum este momentul oportun ca preotul să îl înveţe pe cel bolnav să aducă lui Dumnezeu nu numai rugăciuni de cerere, ci mai ales de mulţumire. Taina Sfântului Maslu traduce, mai mult poate ca orice, ideea de rugăciune pentru bolnavi şi legătura directă dintre suferinţă şi păcat. Taina Sfântului Maslu se face în primul rând spre însănătoşirea şi reintegrarea celui bolnav în sânul Bisericii. Nu este vorba de o simplă însănătoşire medicală, ci de un semn copleşitor al apropierii de lumea noastră a Împărăţiei lui Dumnezeu.
În prezent, Biserica desfăşoară activităţi de asistenţă socială prin sistemul propriu, având ca suport de organizare legile emise de stat, promovând politici sociale şi măsuri de protecţie socială pe care le regăsim în întreaga societate, ea punând la dispoziţie resursele umane şi logistica de care dispune. Nu în ultimul rând putem menţiona că, în cadrul serviciului social bisericesc se desfăşoară proiecte care au resurse financiare foarte modeste.
Implementarea politicilor sociale prin Biserică se poate face printr-o colaborare de specialitate la nivelul celor două instituţii, acestea militând împreună pentru o societate mai bună şi pentru un grad de viaţă în acord cu normele europene şi internaţionale.
Activitatea socială a preotului se face remarcată în parohia pe care o administrează şi o păstoreşte prin prezenţa sa, în instituţiile sau aşezămintele sociale aflate în sfera de influenţă a parohiei sale, unde desfăşoară programe sociale şi religioase cu diferite prilejuri sau cu un orar bine stabilit.
Totodată, lucrarea de faţă încearcă să sintetizeze câteva trăsături definitorii ale postmodernităţii, ca o necesitate a contextualizării corecte a misiunii Bisericii Ortodoxe.
Lipsită de pretenţia de a fi exhaustivă, cartea „Asistenţa social-filantropică şi medicală organizată de Biserica Ortodoxă Română, în trecut şi astăzi” se doreşte a fi un ghid folositor mai bunei înţelegeri a provocărilor postmodernismului, ca şi a modurilor în care Biserica le poate folosi sau respinge.
Stadiul societăţii actuale, cu toate coordonatele sale definitorii nu poate surprinde Biserica, ea însăşi chemată să-şi deschidă mesajul către oameni, atât ca persoane, cât şi ca grup social.
De aceea, Biserica trebuie să folosească toate strategiile misionare adaptate lumii postmoderne, care se confruntă cu multe şi mari probleme, cea mai mare provocare rămânând omul aflat în suferinţă.
Aici, cu Darul Domnului şi cu lucrarea slujitorilor Bisericii se află mereu soluţii salutare.
Pr. Cătălin Sava