Sfântul Împărat Constantin cel Mare la Sinodul I Ecumenic

În anul închinat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, ne propunem să promovăm texte patristice, teologice şi istorice despre activitatea acestora în susţinerea, promovarea şi ajutorarea Bisericii creştine, ieşite din valul sângeros al persecuţiilor.

Spre exemplificare, vă prezentăm mai jos câteva fragmente din lucrarea ,,Cronografia” a Sfântului Teofan Mărturisitorul (Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, pp. 43-46), care prezintă participarea Sfântului Împărat Constantin cel Mare la Sinodul I Ecumenic.

„În anul 316 s-a săvârşit aniversarea a 20 de ani ai [domniei] lui Constantin Augustul. Şi s-a făcut cel dintâi Sfânt Sinod Ecumenic al celor 318 Părinţi, din care cei mai mulţi erau făcători de minuni şi asemenea cu îngerii, purtând pe trup rănile lui Hristos de la perse­cuţiile care avuseseră loc înainte. Între aceştia au fost şi Pafnutie, şi Spiridon, şi Macarie, şi Iacob de Nisibe, făcători de minuni, care au înviat morţi şi au făcut multe lucruri mai presus de înţelegere. Având loc Sfântul Sinod în Niceea Bithyniei, în fruntea lui s-au aflat Macarie al Ierusalimului şi Alexandru al Alexandriei, iar în locul celui al Romei au fost de faţă Biton şi Vichentie. Rămânând vacantă Biserica Antiohiei, Sinodul l-a aprobat pe Eustatie, episcopul de Beroia, din Siria.

Alexandru al Bizanţului nu a fost prezent la Sinod din cauza adâncilor bătrâneţi şi a slăbiciunii trupului, [câţiva] preoţi ţinându-i locul. Atunci a fost prezent la Sinod şi Pavel al Neocezareei şi altă mulţime de bărbaţi sfinţi care se remarcau prin viaţă şi cuvânt, despre care mari laude a scris, în cel de-al treilea cuvânt, cel către împărat, Eusebiu al lui Pamphilos. Preacreştinul împărat le-a pus la dispoziţie cu generozitate pe toate cele de care a fost nevoie.

Acest Sfânt Sinod Ecumenic, cu împreună-lucrarea Sfintei şi Celei de o fiinţă Treimi l-a condamnat pe Arie şi pe cei care cugetau la fel cu el, pe Eusebiu al Nicomidiei şi pe cei de pe lângă el, în afară de Eusebiu al lui Pamphilos, fiind de acord pentru moment cu termenul «deofiinţă». Pe aceştia i-a trimis în exil, fiind de faţă cu ei şi întru tot lăudatul împărat Constantin, care, colaborând cu ei în toate cele întru Dumnezeu, a poruncit să fie hirotoniţi alţii în locul acestora şi a publicat o expunere scrisă a credinţei, cea care se rosteşte acum în fiecare biserică a ortodocşilor.

Atunci, fiind prezent la Sinod şi fiind cercetat Arie cel lipsit de evlavie, l-au susţinut Eusebiu al Nicomidiei, Theognis, Maris, Narkissos, Theophantos şi Patrophilos. Alcătuind ei un discurs blasfemiator despre credinţă, l-au dat Sinodului. Cum acesta a fost rupt, cei care l-au făcut s-au întors [şi l-au] condamnat pe Arie, cu excep­ţia lui Secundus al Ptolemaidei Egiptului şi a lui Theonas al [ora­şului] Marmarike, care au fost alungaţi împreună cu Arie şi anate­mizaţi. [Ceilalţi] au rostit Sfântul Simbol al Credinţei, semnând toţi împreună cu întru tot cinstitul împărat şi au aclamat, şi astfel s-a dizolvat adunarea.

În acest an, Crispus, fiul împăratului, a adormit creştin. Şi s-a început zidirea Bizanţului.

S-a întrunit deci cel dintâi Sfânt Sinod Ecumenic în al doispre­zecelea an al indictionului, al douăzecilea al Marelui Constantin, în luna mai, [ziua] 20. Sinodul a scris o epistolă circulară în Alexan­dria, în Libia şi în Pentapolis, prin care a declarat scoaterea în afară a lui Arie, Secundus şi Theonas. Spunea încă şi despre Meletie să rămână ca un particular în propriul oraş, în linişte. Iar cei hirotoniţi de el să fie confirmaţi printr-o hirotonie mai de taină. Scria şi despre Paşti să nu se mai facă împreună cu iudeii, ci, după tipicul cel din Italia, să se sărbătorească mai degrabă în Ziua Domnească [Duminica].

Preaevlaviosul împărat a scris, de asemenea, scrisori peste tot, poruncind aceleaşi lucruri şi adeverind cele proclamate de Sinod şi proscriindu-l pe Arie împreună cu cei care cugetau la fel ca el – aceştia să se numească «porfirieni» şi scrierile lor să fie arse, iar cei care nu fac aceasta să fie omorâţi. Fiind în acest timp sărbătoarea celor douăzeci de ani de împărăţie a lui, i-a invitat pe toţi Părinţii şi a stat la masă împreună cu aceştia, cinstindu-i în mod strălucit.

Iar lui Pafnutie şi mărturi-sitorilor asemenea lui le-a sărutat ochii scoşi şi membrele tăiate în [timpul] prigoanei, primind de la aceştia binecuvântare. Pe toţi episcopii i-a sfătuit să trăiască în pace şi să se ferească de clevetirile împotriva aproapelui. Iar cărticelele pe care unii dintre ei le publicaseră împotriva altora le-a ars în foc (…).

A dăruit multe tuturor bi-sericilor şi a trimis porunci celor care conduceau neamurile să îi cinstească pe preoţi, bucurându-se cu toţii.

Reproşându-i-se împăratului în Bizanţ de către înţelepţi de-ai elinilor că nu face bine înnoind religia împotriva obiceiurilor împă­raţilor romanilor, împăratul a socotit să trimită pe unul dintre filo­sofi să discute cu episcopul Alexandru. Iar Alexandru, pe de-o parte, era un om sfânt, pe de alta însă era neiscusit la vorbire. I-a spus, dar, filosofului dialectic, care vorbea până îl durea limba: „Îţi poruncesc, în numele lui Iisus Hristos, Adevăratul Dumnezeu, să taci şi să nu scoţi un sunet!”, La acest cuvânt, acela a amuţit şi a rămas fără grai.

Lui Macarie, episcopul Ierusalimului, care fusese de faţă la Sinod, împăratul i-a poruncit să cerceteze, când se va întoarce, unde se află locul Sfintei învieri şi Golgota „Căpăţânii” şi Lemnul făcător de viaţă.

În acelaşi an a încoronat-o pe Elena, evlavioasa lui mamă, şi i-a acordat dreptul de a bate monedă [cu chipul ei], ca împărăteasă. Aceasta a avut o vedenie care îi poruncea să meargă la Ierusalim şi să aducă la lumină Locurile Sfinte îngropate de către cei nelegiuiţi. [Împără­teasa] i-a cerut fiului ei, Constantin, să împlinească cele poruncite de către Dumnezeu. Iar el a făcut ascultare. Îndemnat de un semn divin, voind evlaviosul Constantin să zidească o cetate cu propriul nume în câmpia dinaintea Ilionului, deasupra mormântului lui Aiax, despre care se spune că a fost locul unde staţionaseră navele elinilor ce porniseră cu armata împotriva Troiei, Dumnezeu i-a poruncit în vis să zidească la Bizanţ, Constantinopolul de

astăzi. Şi el, cons­truind cu dărnicie case măreţe, i-a mutat pe [oamenii] însemnaţi din Roma şi din alte locuri, alegând după neam, şi, dăruindu-le acestora case mari, a făcut ca oraşul să fie locuit. Atunci iubitorul de Hristos împărat a construit biserica Sfintei Sofia şi a Sfintei Irina şi a Apostolilor şi a Sfântului Mokios şi a Arhanghelului, în Anaplos. (…)

Atunci multe neamuri au venit la botez, prin minunile făcute de către preoţii prizonieri capturaţi mai înainte, în timpul împăratului Galienus, printre goţii, celţii şi galaţii din Apus, care făcuseră incur­siuni împotriva romanilor. Iar acum, în timpul biruitorului Constan­tin, multe dintre neamuri au fost luminate, venind la Hristos. Indienii cei mai de dinăuntru au crezut în Hristos; Meropios, filo­soful din Tir a intrat acolo pentru a descrie locurile şi a-i învăţa pe aceştia cuvântul lui Dumnezeu, luându-i cu el pe ucenicii lui, Edesios şi Frumentie. Ca prim episcop al acestora a fost hirotonit Frumentie, de către Atanasie.

În timpul lui Constantin, ivirii au crezut şi ei, văzând minunile făcute de o femeie creştină prizonieră şi ceaţa care s-a lăsat peste [ochii] împă­ratului lor, în timp ce vâna. Acestea le povesteşte Rufin, care le-a auzit de la însuşi împăratul ivirilor, Bakkurios. Asemenea şi armenii au crezut în timpul lui, întru totul, iar prin Teridatis, împăratul lor, şi prin Grigorie, episcopul lor au primit mântuirea.

Atunci a înflorit viaţa lui Dorotei, episcopul Tirului, care a păti­mit multe rele în timpul lui Diocleţian, îndurând şi exiluri şi chi­nuri, lăsând foarte multe scrieri, romane şi eline, ca unul care era foarte experimentat în ambele limbi şi era preaînvăţat prin agerimea minţii. Acesta a istorisit cu exactitate despre episcopii Bizanţului şi despre multe altele. Acelaşi, revenind din exil şi aflându-se la Sinod, a venit în eparhia sa şi a stat până [în timpul lui] Iulian Apostatul. Şi pentru că nu pe faţă, ci în ascuns, prin demnitari, [acest] bărbat dezgustător îi asuprea pe creştini, fericitul Dorotei a mers din nou la Odyssopolis, unde a fost prins de către demnitarii lui Iulian şi, suferind multe ocări, a murit în chinuri la foarte adânci bătrâneţi, pentru mărturisirea lui Hristos, având deja 107 ani”.